PROLEGOMENE

MEMENTO:
„Câte flori sânt pe pământ,
Toate merg la jurământ.
Numai spicul grâului,
Și cu vița-vinului,
Și cu lemnul Domnului
Zboară-n ‘naltul cerului,
Stau în poarta raiului
Și judecă florile,
Unde li-s miroasele...”.
(L. Blaga, Antologie de poezie populară)

„Pentru a vă aminti lucrurile, e suficient să recunoașteți locul unde acestea obișnuiau să se afle”, încă avertizează Aristotel din coperțile „Topicii” sale, fără a se simți câtuși de puțin obligat să intenteze – eventualilor temerari dispuși să treacă de bariera superficială a intenției – un proces de conștiință pe măsură. Or, ceea ce s-a dorit de la bun început a fi un simplu Curriculum Liric de curtoazie (poli)culturală, a ajuns să se materializeze finalmente într-o incursiune (unii o pot numi „regresiune”)ontologică și gnoseologică, dar neapărat katharctică, în paideuma spirituală ocupată de un spațiu geografic „stropșit sub vremuri” (vorba cronicarului antemergător), dar nu și de duhul pustiirii culturale! De aceea, dincolo de orice „expunere” publică a valorii scripturale – căreia îi este supus,inevitabil, un Proiect de acest gen – singura pliere culturală pe care a acceptat-o Antologia rămâne axa verticalității estetice și simțul literarității native, ambele aplecate necunten spre regăsirea autenticului. Pentru că – după aproape un mileniu de la „descălecarea arhetipală” a Voievodului Dragoș din Maramureș în spațiul „virgin” al Moldovei – iată cum sporesc șansele fiecăruia dintre scriitorii antologați, de a intra heraclitic în aceeași albie culturală a „obsesiilor” și „himerelor” genetice comune. Revista științifică trimestrială „Metaliteratura” care apare la Chișinău e, și ea, un caz deja „antologic”: în cea mai modestă – și deci profesionistă cu putință – manieră, publicația basarabeană găzduiește în paginile sale studii și sinteze pertinente semnate de lectorii și studenții de la „Universitatea de Nord” din Baia Mare. În ceea ce le privește, reviste maramureșene de profil, cum sunt „Nord literar” sau „Archeus”, își pot da oricând frățește mâna cu omologii lor spirituali, diseminați în spațiul basarabean („Sud-Est”, ”Contrafort” ori „Semn” sunt primele care îmi vin în minte), pentru a configura împreună, și cât mai plenar, această virtualitate culturală la care mă refeream. Or, cititorul avizat de pe ambele maluri ale Prutului poate reda, textelor ce urmează mai jos, șansa de a (mai) putea crede că (de)săvârșirea unui act de amnistie/justiție artistică nu e niciodată prea târzie. Sau imposibilă!
Prin mâna ușoară a poetului Grigore Chiper, o expresie polivalentă cum e „clauza poeziei celei mai favorizate” pare să răspundă cel mai bine „politicii” luate în calcul în procesul selecției materialelor. Cu alte cuvinte, antologatorul a evitat din start orice criteriu ideologic sau generaționist, cu atât mai mult excluzând promovarea ocultă a vreunei imagini politice care să substituie aura de „salvator și întregitor al neamului” prin creațiile literare ale unor tribuni „anexați” extraestetic curriculei școlare. Singurul principiu luat în seamă la redactarea Antologiei a fost – și va rămâne, sper, la o nouă reeditare a acestei experiențe culturale inedite – în totalitate cel axiologic,debordat de prefixul „-trans”. Trans-centrism, trans-culturalitate și transgregarism, toate menite să depășească izolaționismul intrinsec studiilor istorice și culturale naționale. În locul monadei leibnitzene sau a kantianului „lucru în sine”, am preferat astfel să urmărim cu interes nedisimulat cum se conturează o experiență și, deci, o realitate netatonată până acum. Nu ar fi rău așadar, la îndemnul expres a lui Michel Foucault, materializat în a sa „Arheologie a cunoașterii”, să ne deturnăm de acum încolo atenția „de la unități vaste, cum ar fi „perioadele” ori „secolele”, spre fenomene de ruptură, de discontinuitate, (...) dincolo de manifestările solide, omogene ale unei singure minți ori ale unei mentalitați colective, (...) dincolo de persistența unor genuri, forme, discipline particulare ori activitate teoretică”,pentru că „redistribuirile periodice revelează mai multe trecuturi, mai multe
forme de conectare, mai multe ierarhii de importanță, mai multe sisteme de determinări, mai multe teleologii pentru una și aceeași știință, așa cum prezentul ei suportă modificări perpetue”. Anume în acest sens un mănunchi vânjos de autori maramureșeni și basarabeni – consacrați în câmpul literelor deja sau aflați la marginea explozivă a afirmării – își răspund reciproc într-un registru polifonic, în accepție bahtiniană, fără a miza pe o „naturalizare” forțată. Mai ales că ambele categorii de „locuitori de spațiu limitrof” au deja în genetica lor culturală încorporată conștiința de „frontieră”, adică de „front”, „frunte”. Primii au știut să țină piept unui cunoscut imperiu din vest, ceilalți s-au dovedit a fi la fel de aspri cu cel din est, ieșind pe potrivă câștigați din luptele spirituale inegale. În ciuda geografiei accidentate cu restricții ideologice și lingvistice dintre cele mai variate, graiul „maramureșean” îmi amintește de gramatica și de rotacismul fonetic al vechilor scrieri din letopísețele moldovenești, mitologia ancestrală moroșenească se sincronizează cu etica eroilor arhetipali ai lui Creangă și Sadoveanu, iar filozofia carnavalescă a Cimitirului Vesel de la Săpânța o emulează pe cea a personajelor moldovene: Păcală și Pepelea.
Și dacă tot pomeneam de părintele dialogismului cultural,cronotopul „alterității culturale” ar fi deviza acestei prime încercări de a uni capetele unui spirit încercat de vitregii ideologice și văduvit de neșanse pecuniare. Să nu uităm că – pentru a accede, de la caz la caz, la exuberanta „lampă a lui Aladin” sau la austera „lampă a lui Diogene” – o parte dintre seniorii antologați în volumul de mai jos au fost obligați să utilizeze, nu de puține ori, combustia alienatoare de la fitilul „lămpii lui Ilici”! Or,
observațiile pertinente ale lui Kundera privind „implicarea obligatorie a conștiinței istorice în conștiința estetică” se suprapune iarăși perfect peste „Fenomenologia spiritului” lui Hegel: „Conștiința are o relație mijlocită față de interior și, ca intelect, ea privește prin intermediul jocului forțelor în adevăratul fond al lucrurilor. Termenul mediu care unește cele două extreme, intelectul și interiorul, este ființa dezvoltată a forței, ființă (...)numită fenomen (Erscheinung)”. Un Erscheinung veritabil – înțeles ca fenomenologie a alterității promovată de Buber sau Lévinas – mi se pare și calea inversă a Voievodului Dragoș, din Moldova în Maramureș, proiectată mai ales în „lumina” unui eveniment neobișnuit. În zilele când tocmai stocam materiale brute pentru Antologia de față, mi-a atras atenția titlul unui reportaj dedicat de BBC așa-zisei „comunități lemba”, care se crede a fi „tribul pierdut al Israelului, regăsit în Zimbabwe”. Ei bine, la fel ca locuitorii ancestrali „lemba” – care poartă pe cap tradiționala kippa evreiască, se roagă într-un amestec originar de ebraică și arabă sau își ornamentează mormintele cu Steaua lui David – aș vrea să cred că poeții deveniți chezași la cele două geografii spirituale comune pot fi „uniți” cu replica omnipotentă a Chivotului-Logos.
Chiar dacă a trebuit să curgă multă apă în matca râului Prut până la această „întâlnire” istorică (sau mai curând karmică), diluviile aduse odată cu dezghețul primăverilor politice și estetice nu mai pot împiedica să se unească mai mult decât chiromantic „liniile” sorții (sau ale „inimii, minții și literaturii”, în unele cazuri fericite), plasate în palmele „transpirate de literatură” ale autorilor antologați. Ca un exemplu elucidant poate servi răbufnirea specifică a unui imaginar cultural comun în cercetarea lirică a patru dintre aceștia, perpetuat într-un binecunoscut basm crengian: „Pași străini opresc în grădină respirația ierbii / prin amintirea părinților trece luna mereu / miei albi gâtu-și întind peste treptele casei / până în sufletul meu” (Vasile Muste, „Iarna”), „prin urmare capra iedul lupul / sunt doar regulile necesare / întăririi excepției” (Ion Burnar, „roșu îndepărtat”), „Scriu (pentru cine?) buletine de boală. /Zorii n-au obiceiul de a tuna, / Dar e atâta neliniște-n geamuri, / mamă, mamă, / Măcar iedul cel mic de-ar scăpa”(Nicolae Popa, „Basm”), respectiv „Aș pune pe roate o făbricuță / foarte poluantă, care / (...)/ să emită noxe severe, / iar ploaia acidă / să-ți ardă pielea / cum mi-a fript mie inima / când mi-ai mâncat iezișorii” (Ilieș Gorzo, „goat project”). Tema sacrificiului ideatic și spiritual – camuflat cu detalii tragice sau ironice în profanul realității imediate – este abordată cu totul și cu totul valabil în poemele „VACA~” (Emilian Galaicu-Păun), respectiv „Vaca Patriarhală” (Mircea Petean). Același topos cultural recognoscibil se regăsește în volumele de proză ale lui Marius Caba și Nicolae Popa – respectiv „Și trenul mirosea a cal mongol” (2001) și „Avionul mirosea a pește” (2008) –, chiar dacă pretextul e diferit la cei doi scriitori amintiți.În orice caz, proiectul de față se vrea cu tot dinadinsul o „filtrare” ecologică a aerului în inspirarea și expirarea „perechii” originale de plămâni
culturali, proiectați peste corpul liric comun populat de scriitorii maramureșeni și basarabeni, urmând să treacă – deja în cadrul unor Antologii viitoare – direct în circuitul rinichilor și robustețea glandelor
sudoripare. Estetice, desigur. Ceea ce contează acum e identificarea „planului filozofic” general, care se ambiționează să „acopere”, în sensul cel mai direct, o geografie culturală vastă, populată de autori mai curând tributari noțiunii de „paleface & redskin”, avansată de Philip Rahv pentru a trasa o frontieră clară între stilurile preponderent livresc și colocvial,practicate de scriitorii anglofoni. Situația configurată vine, paradoxal, din posibilitățile tipografice limitate pentru cei care puteau fi admiși în spațiul ei protector! Pe de altă parte stă în puterea acestei vulnerabilități asumate tocmai posibilitatea de a rupe vraja previzibilității prin inserarea/intercalarea unui element de suspans reprezentat de câteva tinere condeie promițătoare.
Oricum, satisfacția care a rezultat trebuie că este intensă, de vreme ce se plasează pe un antecedent flagrant în istoria literaturii universale: personajul
lui Hemingway (din „Bătrânul și marea”), căruia i-a fost suficient să reconstituie „peștele făgăduinței spirituale” doar după conturul vag al scheletului adus la „malul” conștiinței de sine. Le mulțumesc anticipat tuturor cititorilor pentru bunăvoința cu care vor parcurge – cu ochi sensibil și critic – „mesajul” inerent la care mă refeream: ca pe „un tot organic și, potențial, reactualizabil la fiecare nouă judecată” (Gadamer). Parafrazând un catren inclus între coperțile Antologiei (care va trebui descoperit flagrant doar „pe cont propriu” de cititor avizat),voi încheia cu sentimentul deplin al securității energetice regionale, știind că „poezia apune cu o presimțire în palmă / abia configurată / și gânduri elegante se amestecă / cu sângele poeților ușor electrizat / și, în plus, bun conducător de alteritate culturală”.

Igor URSENCO,
Baia Mare, martie 2010