Întorcându-ne la protocronism, Gheorghe Rădulescu, în articolul din 1986, îl ironizează pe Papu, fără să-l numească, dar nu scapă prilejul să intoducă un fals. “Ni se mai dau asigurări că secolul următor va fi integral al culturii românești, vorbindu-se chiar de un misionarism cultural al nostru în lume.” Cu totul alta era opinia lui Papu, și anume, că trecută de „păcatele tinereții” din secolul XX, “omenirea se cere să descopere cel mai prețios dar al vieții în propria ei conștiință”, iar România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerințe. Ea ar putea dă exemplul unei țări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. “Imposibilul” în viziunea lui Papu era capacitatea literaturii române de a supraviețui și a avea idei, unele chiar înaintea altora. “Este încununarea unei calități de totdeauna a poporului nostru. Împrejurările istorice au concurat ca el să-și însușească vocația maturității. În ciuda faptului că ni s-a frânt mereu firul creațiilor, trebuind să îndeplinim iarăși și iarăși rolul de începători, noi ne-am manifestat invariabil ca maturi, ca oameni trecuți prin experiența marilor dificultăți ale istoriei și vieții. Funcțiunea de sinteză între cele două Europe, care ne luminează fenomenul atît de frecvent al protocronismului românesc, se vede puternic stimulată de spiritul acestei continue maturități.”
Þinînd seamă de “copleșitorul elan făuritor” care ne-ar călăuzi, Papu zice că “poate”, la un secol după Eminescu, “un nou Eminescu, la fel de matur, dar mai norocos, s-a și născut la noi”. Și el nu exclude posibilitatea “ca de-aci să se conceapă, odată cu sinteza veacului XX și premisele veacului XXI.” Este un vis al lui Edgar Papu, nu o asigurare că secolul XXI “va fi integral al culturii românești”, cum deformează Gh. Rădulescu. Este dorința unui om de cultură român care iubește spiritul și literatura națională. E închipuirea lui. Care poate fi fasmagorică, dar nu ticăloasă. Rolul ficțiunii în literatură a fost afirmat de Aristotel, atunci când a diferențiat poezia de istorie, „Poetica”, precizând că obiectul poeziei devine posibilul, ceea ce s-ar putea întîmpla, spre deosebire de specificul istoriei, care relatează ceea ce s-a întâmplat efectiv. „De aceea și e poezia mai filozofică și mai aleasă decît istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, cîtă vreme istoria mai degrabă particularul.” În secolul al XIX-lea Shelley a declarat că un autor nu trebuie să scrie nimic, decât dacă încrederea lui în adevăr îl constrânge la scris. Este exact ce a făcut și Edgar Papu: a scris ce l-a îndemnat încrederea lui. Dar afirmația lui Shelley era valabilă într-o societate normală, nu într-un sistem totalitar, în care foști dezertori din armata statului, ajunși politruci, ca Gh. Rădulescu, cenzurau orice afirmație care ar fi putut trimite la tradiție sau la mitologia românească. El calcă o normă elementară a eticii, după care judecățile de valoare nu trebuie confundate cu declarațiile arbitrare legate de valorile cuiva.
Dar orice ar fi scris Papu despre cultura română, lui Gh. Rădulescu îi trezea alte amintiri, fiindcă el simțea nevoia să mai trimită o săgeată către oamenii de cultură și scriitorii care avuseseră convingeri politice de dreapta, ca și când partidul comunist pe care îl slujea el ar fi fost cu adevărat de stânga, ci nu o struțocămilă hrănită cu cartofii hitlerismului, vodca rusească, cumâz asiatic și orez coreean: “Memoria mea reține realitatea acestor motive și frecvența lor relativă prin anumite medii ale anilor treizeci. Nu vreau să citez aici nume și titluri de lucrări. Dar intelectualii generației mele antifasciste ca și cercetătorii mai tineri le cunosc prea bine. Teoreticienii «protocronismului» actual încearcă mereu să-și anexe¬ze mari personalități culturale din trecut, citându-l pe Kogălniceanu, Hașdeu, Eminescu, Iorga, Blaga, Pârvan, Călinescu. Această anexare precursoare mi se pare scandalos frauduloasă, constituind o tratare în divi¬zi¬une a unor mari personalități tutelare.” Să admitem că așa ar sta lucrurile și că protocroniștii încercau să-și anexeze pe cei de mai sus. Nu ar fi fost decât un act de recuperare, fiindcă cei de mai sus, numiți de Gogu Rădulescu, fuseseră toți, absoluți toți, puși la index de propaganda comunistă!
Iată-l, deci, pe Papu capabil și de anexarea “scandalos frauduloasă”, el care scrisese remarcabile studii despre clasicii literaturii române, analizând motive care demonstrau integrarea lor în marile valori universale. “Deconcertantă și nedreaptă, aș adă¬uga, mi se pare a fi ofensiva dusă, în numele aceluiași «protocronism» împotriva lui Ște¬fan Zeletin și Eugen Lo¬vi¬nescu. De fapt lucrările lor sociologice, atât de injurios tratate (Burghezia română și, res¬pectiv, Istoria civilizației române moderne), pe care le-am studiat încă din tinerețe cu atenție, demonstrau, dincolo de puncte de vedere eronate, necesitatea evoluției țării noastre spre o civilizație modernă de profil industrial. Dezvoltarea actuală so¬ci¬alistă a țării noastre le con¬fir¬mă în general aceste vederi, ele apărând în fond astăzi, drept o¬pinii progresiste. În loc de a-i prezenta ca atare, Zeletin și Lovinescu sunt acoperiți de blam, iar elogiile se îndreaptă spre cugetători potrivnici modernizării României. Ciudată și, încă o dată, ciudată această răsturnare de valori, în numele inventatei teorii «protocroniste».”
Nu am găsit texte ale protocroniștilor care să atace “injurios”, cum scrie Gh. Rădulescu, pe Zeletin și pe Lovinescu. Dar am dat peste o frază a lui N. Steinhardt care i-ar fi supărat rău pe cei doi foști ilegaliști cominterniști, Rădulescu și Răutu: “am dedus și din toate nuvelele lui Brătescu-Voinești și o bună parte a literaturii noastre credința în ceea ce îmi place a numi în cel mai concret și mai exaltat sens paradisul general românesc”(s.n.) , dar cum afirmația apare într-o carte publicată în 1988, nu a mai fost timp să fie reclamată.
În defavoarea protocroniștiolor scrie și academicianul Iorgu Iordan, fost ambasador al Republicii Populare Române la Moscova, între 1945-1947). O dusese... foarte greu sub regimul murghezo-moșieresc, specializându-se, după terminarea facultății, la universitățile din Bonn, Berlin și Paris, devinind profesor universitar la Iași. Și el începe articolul bătrânește, cu înțelepciune, subliniind mai întâi aspectele pozitive, fiindcă în epoca ceaușistă, nu-i așa, nu puteau să apară situații nefaste, aceasta ar fi însemnat că viligilența partidului a slăbit: “în ultimii ani a început să circule în publicistica noastră consacrată, prin reviste, termenul, nespus de atrăgător ca sonoritate, “protocronism”, opus “sin¬cro¬nismului”. Este vorba, în fond, de întâietatea românilor în anumite ramuri de activitate culturală și științifică. Anumite idei inovatoare atribuite străinilor le-au avut, fie înainte, fie în același timp cu aceștia, și unii compatrioți ai noștri. Preocuparea, considerată în sine, merită, toată lauda, întrucât se face, în general, cu ajutorul unor cercetări temeinice, care pot duce și cred că vor duce la rezultate vrednice de luat în seamă, nu însă, cred eu, în conformitate cu scopul urmărit. Campionul acestei lupte este Edgar Papu, specialist recu-nos¬cut în literatura universală.” Iorgu Iordan consideră că nu e “potrivit” să dea “amănunte despre rezultatele concrete ale cercetării sale, cu atât mai puțin, cu cât ele au fost discutate în revistele noastre de cultură generală.” Nu era adevărat, nu fuseseră date amănunte despre cercetarea lui Papu în revistele de cultură generală, nici cel puțin în revistele de specialitate. Iorgu Iordan spune însă altceava, “care n-a ajuns la cunoștința unui public mai larg.” Și relatează că Muzeul literaturii române a organizat o “masa rotundă”, “cu parti¬ci¬pa¬rea nu numai bogată, ci și, în mare măsură, competentă, consacrată acestei probleme. Ma¬jo¬ri¬tatea celor care au luat cuvântul, printre ei oameni apreciați ca istorici și critici literari (Al. Dima, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu) au combătut punctul de vedere al lui Edgar Papu, prezent și el la dezbatere. Unii au respins ideea în sine, arătând că ceea ce contează este nu întâietatea, ci originalitatea unei idei și a lucrărilor cărora le servește drept bază. (Eu așa prefera termenul “valoare”, fiindcă “originalitatea” este o noți¬une cam “labilă”). Alții s-au referit la cauzele care au determinat apariția ideii de “pro¬to¬cro¬nis¬m”, referindu-se la exagerări, oprindu-se și la efectele negative ale lor. Cei mai puțini au fost cei ce au luat apărarea lui Edgar Papu, în general prin afirmații și declarații entuziaste.” În sfârșit, Iorgu Iordan ajunge la subiect: “Am folosit în discuția de până acum două cuvinte foarte serioase în legătură cu tema acestei expuneri: “dăunătoare” și “primejdie”. M-am gândit la influența pe care o poa¬te exercita asupra adolescenților, tinerilor și “mai” tinerilor care, din tot felul de cauze, nu sunt în stare să distingă ce este adevăr, obiectiv, dacă se poate spune așa, și ce este interpretare subiectivă, determinată de tot felul de cauze, care nu sunt ușor de descoperit.” De fapt alta este supărarea lui Iorgan și anume influența pe care ar putea să o aibă Noica asupra adolescenților și tinerilor. Iar aici avea dreptate, fiindcă tinerii îl citeau pe C. Noica și îl stimau. “Am rezervat, cu intenție, ultimul loc cărții lui Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei (1978). Unii critici literari au recenzat-o elogios (sau aproape). Chiar atât de lucidul și exigentul Nicolae Manolescu s-a lăsat atras, cu bucurie de ea. Este, pentru mine, o dovadă că lucrarea lui Noica are calități să le zic artistice. Într-adevăr, judecând după părțile consacrate analizei unor construcții lingvistice în care intră verbul a fi - este vorba doar de ființă! - nu pot să nu placă, firește nu chiar oricui, ingeniozitatea și subtilitatea analizei, calități care nu se întâlnesc prea des în scrisul nostru actual, indiferent de pro-ble¬ma tratată. Din păcate, n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind etc. nu spun, cred eu ca lingvist, absolut nimic despre ceea ce vrea autorul să demonstreze în sprijinul ideii sale de bază, enunțată încă din titlu.” Primejdia pe care o vede Iordan stă tocmai “în aprecierile criticilor, care reprezintă un fel de vox populi (competentă!).” Iorgu Iordan are totuși o bucurie, care-i mai îndulcește tristețea că N. Manolescu “s-a lăsat atras”. Faptul “îmbucurător” este că “un filozof, Radu Florian, a discutat, din punctul său de vedere, care este cel just, întrucât cartea lui Noica este o lucrare de filozofie, într-un articol sever, în fond, din “Era socialistă” 8/1979.” Și urmează aprecierea lui Iordan la adresa lui Radu Florian: “Un lingvist n-ar fi putut arăta mai convingător, chiar în afara considerațiilor de ordin filozofic, eroarea unei concepții, din păcate acceptate aproape cu entuziasm. Cât despre interpretarea construcțiilor n-a fost să fie etc. (v. mai sus), ea este pur și simplu fantezistă.” Lupta pare a se fi încheiat, din moment ce tovarășul Radu Florian, autorul volumului “Introducere în teoria marxistă a determinismului social”, publicat în anul plângerii lui Iorgu Iordan, a aplicat un punct de vedere “just”. Exact așa cum voia partidul…