agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2993 .



Dialetheismul - Admiterea unor paradoxuri
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2010-09-18  |     | 



1.

Istoria spune că Organonul aristotelic ar fi fost scris după celelalte lucrări ale sale, inclusiv după Metafizică [1]. Ne putem imagina situația în care Organonul s-ar fi pierdut. Din restul lucrărilor sale nimeni n-ar mai fi putut descoperi silogistica. Hegel remarcă, pe bună dreptate, că meritul Stagiritului nu constă în descoperirea și studiul silogisticii, ci în faptul că, o dată descoperită și studiată, aceasta n-a mai putut fi aplicată în alte lucrări. Și într-adevăr pe bună dreptate deoarece Metafizica – pentru că ea ne va interesa în primul rând – dacă ar fi fost încorsetată în chingile silogisticii ar fi pierdut enorm. Deoarece logica (incluzând silogistica) aristotelică nu admite contradicția care este echivalentă cu paradoxul. Pe când Metafizica Stagiritului, da.

Aceste fapte și altele de același gen îi dau prilejul lui Graham Priest să introducă a sa incloziune dialehteistă [2].

2.

Dar ce spune dialehteismul ?

El afirmă, pe scurt, că există, în cadrul unui sistem de gândire și anumite contradicții (paradoxuri) care trebuie să fie admise. În acest fel și în astfel de cazuri, celebrul „Ex Falso Quodlibet” medieval (regulă de inferență prin care din «fals» se poate deduce orice) este abolit.

„Dialetheismul este privit de majoritatea filosofilor (și anume cei care se bazează încă pe o logică ortodox-aristotelică) nu numai cu neîncredere, ci chiar cu perplexitate….Această reacție de respingere provine însă, potrivit lui Priest, din educația logică a unor asemenea filosofi….Autoritatea lui Aristotel, ce nu a fost pusă în discuție timp de secole…..este cauza [unei astfel de] atitudini rigide. ….Dacă vom reuși să ne detașăm de aceste obișnuințe de gândire, vom vedea cât de puțin «intuitivă» este, de fapt, ideea că acceptarea unei [anumite] contradicții ar «infesta» întregul nostru corp de opinii și credințe, că o teorie ce conține o contradicție este inconsistentă în întregul ei. Logica clasică nu ne va mai apărea atunci ca o știință imuabilă a legilor gândirii” [3].


3.

Și acum, Priest (propriu zis) plecând de la Metafizica aristotelică.

Astfel în concepția Stagiritului, „ Materia primă/substanța nu are esență” („Cât privește materia în sine (substanța) ea nu poate fi cunoscută”, [4]).

Prin urmare, conform tocmai logicii aristotelice, nici o propoziție de forma: „Substanța este…..”, în care se încearcă să se stabilească «esența» substanței, nu este adevărată.

Cam același lucru se poate spune, cel puțin și despre «esența» infinitului și continuu-lui.

Ce este de făcut în astfel de situații? Să fie negate operele monumentale ale unor filosofi anteriori? Nicidecum. Pentru că Priest propune o soluție. Ce pare credibilă. Și anume că, în anumite cazuri, paradoxul trebuie să fie admis.

Voi reveni la «substanța» aristotelică ca studiu de caz propunând apoi o extensie în alte situații similare.

A spune că „Materia primă/substanța nu are esență” înseamnă totuși a afirma un fapt. Și anume că “Esența materiei prime/substanței este că ea nu are esență”. Se ajunge astfel, printr-o afirmație paradoxală, să se recunoască atingerea unei limite a gândirii «logice», dar și depășirea acestei limite. Ca și când ne-am afla atât în afara cât și în interiorul unei astfel de granițe. Sau ca atunci când ne-am plimba pe un fel de bandă möbius. Care, deși ea însăși paradoxală, se regăsește și în natură (cu toate că prezintă o slabă stabilitate în timp). Așa cum dovedesc unele dezvoltări de serii fractale, bazate chiar pe o formă generatoare de tip «bandă möbius».

Priest numește asemenea afirmații «transcendente» printr-o afirmare negativă („substanța nu are esență”) dar și «închideri» printr-o afirmare pozitivă (tocmai s-a afirmat ceva pozitiv și anume că „substanța” are proprietatea de a nu avea „esență”) .

Cum reușește el să formalizeze, în cadrul logicii sale, posibilitatea existenței (numai) a anumitor paradoxuri prin schema sa a «incloziunii» este o problemă tehnică care, în contextul prezent, nu interesează.


4.

Unul dintre exemplele tipice de «transcendență» și «închidere» este așa numitul „paradox al incomunicabilității”.

Iată acest paradox în trei variante echivalente stabilite independent de Wittgenstein, Saussure și Croce [5].

(a) Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja (Wittgenstein);

(b) o variație, oricât de mică, în patrimoniul lexical (privit ca sistem: entități plus relații) a doi indivizi - și astfel de variații sunt destul de mari și frecvente - duce la concluzia că doi indivizi vorbesc totdeauna limbi diferite deoarece, cu excepția unei suprapuneri totale a celor două patrimoniuri lexicale personale, chiar și cuvinte care par comune, grație asemănării fonice sau a aproprierii de denotații sunt, în realitate, cuvinte cu semnificație diferită, introduse fiind de relații care nu coincid (Saussure);

(c) orice propoziție este perfect semnificabilă prin aderarea ei univocă, impenetrabilă și, de aceea, incontestabilă la conținutul său. Prin aceasta, însă, orice expresie se situează într-o singurătate astrală. Omul vorbește perfect, dar vorbirea sa nu are nici o umbră de înțelegere în ceilalți oameni, în măsura în care înțelegerea comportă reconstituirea, pe baza unor forme lingvistice, a unui conținut de gândire (Croce).

Consecințele extreme, din punctul de vedere al logicii ortodox-aristotelice, ale ''paradoxului incomunicabilității'' sunt: fie negarea sistemului limbii, deoarece nu ar exista forme ce ar putea să alterneze în același punct al structurii, ci ar exista doar diferite structuri de propoziții irepetabile, fie o integrare maximă a tuturor vorbitorilor într-un sistem în care ideolectele sau limbile individuale coincid perfect, condiție în care, prin realizarea unui efort minim de memorare se ajunge la un singur cuvânt; soluție de tip ''Eugen Ionesco'' în care toată lumea posedă, cunoaște și folosește un unic fonem sau cuvânt, indiferent de situație.

Sub o altă formă și ea echivalentă cu cele trei anterioare, „paradoxul incomunicabilității” apare în deconstrucția lui Derrida după cum urmează.

Interpretarea unui text este doar un alt text care nu este el însuși o interpretare privilegiată și care deci, la rândul său, se cere a fi interpretat.

„Să aplicăm cele de mai sus tocmai la ceea ce afirmă Derrida. Îl luăm pe Derrida ca susținând o anumită concepție și anume că argumentează împotriva determinării sensului. Și totuși, dacă Derrida are dreptate, atunci el nu susține nimic cu sens determinat. Atunci ce anume se presupune că înțelegem din ceea ce spune, dacă el nu spune nimic ca atare? Sau, ca să formulăm altfel, dat fiind că el exprimă o anumită concepție (cea pe care am rezumat-o), el exprimă ceva (închidere) ce, dacă are dreptate, nu poate fi exprimat (transcendență)” [6].

Invit cititorii să apeleze la cartea lui Priest în care sunt puse în evidență un număr extrem de mare de cazuri similare cu cele expuse anterior și care se regăsesc în textele filosofice ale lui Toma D’Aquino, Leibnitz, Berkeley, Kant, Hegel, Cantor, Frege, Russell și mulți alții. De asemenea Priest extinde analiza și la gândirea paradoxală a lui Nagarajuna, poate cel mai important precursor al Logicii Budiste [7].

5.

Nu a fost Priest nici primul și nici singurul care a observat inconsistențe (i.e. exprimări paradoxale) în operele fundamentale ale filosofiei occidentale. Mai mult, chiar unii dintre autorii unor asemenea opere au încercat nu să le evite ci să propună alte tipuri de logică pentru discursul filosofic. Și mă refer aici mai ales la Kant cu a sa „Logică Transcendentală” și la Hegel prin propunerea unei „Logici Speculative” [8]. De asemenea astăzi subiectul este din ce în ce mai mult dezbătut. Și voi cita, printre alții, cel puțin câțiva autori români sau de origine română: Alexandru Surdu [9], Ștefan Lupasco [10], Basarab Nicolescu [11], Bogdan Rusu [12], Viorel Cernica [13] care propun diverse soluții mai ales de natura triadei hegeliene (teză, antiteză, sinteză).

Concluzia: cel puțin în discursul filosofic, dar nu numai, logica ortodox-aristotelică, atât de îndrăgită in tradiția noastră de veacuri a Occidentului, își relevă din ce în ce mai mult limitele. Și accentuez, nu numai în discursul filosofic ci și în cel economic și, mai ales, științific aplicativ începând din prima treime a secolului trecut atunci când s-a început pătrunderea în lumea particulelor subatomice sau tehnologic (inginerie genetică, nanotehnologii, microelectronică etc.). De asemenea asistăm la bulversări spectaculoase în același sens în științele așa zis „umane” (antropologie, sociologie, psihologie …). Mergându-se acum pe linia unei „gândiri mai slabe” [14 ] în care discursul se cere a fi doar coerent, i.e. părțile sale să se integreze în mod armonios în întreg, renunțându-se din ce în ce mai mult la consistență, adică la evitarea contradicțiilor așa cum o cere logica să-i spun «clasică». Mai mult, chiar și matematica, aparent atât de tributară binarismului («adevărat»/«fals» care implică identitate, necontradicție, terț exclus) a început să se revolte o dată cu intuiționismul matematic care, împreună cu teoremele de incompletitudine ale lui Gödel a dat lovitura de grație Axiomaticii anulând speranțele legate de ea în prima jumătate a secolului XX.

NOTE
[1] Alexandru Surdu, „Cercetări logico-filosofice”, ed. Tehnică, 2008
[2] Graham Priest, „Dincolo de limitele gândirii”, ed. Paralela 45”, 2007
[3] Priest, Op. Cit.
[4] Aristotel, „Metafizica”,ed. Academiei, 1965
[5] Tullio de Mauro, „Intoduzione alla semantica”, ed. Laterza, Bari, 1970
[6] Priest, Op. Cit.
[7]Theodor Scherbatsky, „Buddhist Logic” vol. I, ed. Dover Pub. Inc., 1962
[8] Surdu, Op. Cit.
[9] Surdu, Op. Cit.
[10] Ștefan Lupasco, „Logica dinamică a contradictoriului”, ed. Politică, 1982
[11] Basarab Nicolescu, „Transdisciplinaritatea – Manifest”, ed. Polirom, 1999
[12] Bogdan Rusu, „Whitehead’s concept of speculative philosophy a metateoretical perspective”, NOEMA, vol. IX, 2010
[13] Viorel Cernica, „Despre Absolut”, în vol. „Căutarea de sine și chemările tradiției” , București, Casa de Presă si Editură "Mihai Dascal", 2002.
[14] Gianni Vattimo, Pier Aldo Ravatti, „Gândirea slabă”, ed. Pontica, 1998

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!