Cartea istoricului român Florin Þurcanu a apărut mai întâi în Franța (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire) și constituie, în fapt, teza de doctorat a acestuia susținută la Universitatea din București.
Autorul prezintă copleșitoarea personalitate a lui Mircea Eliade, cel care a refondat istoria religiilor ca disciplină în S.U.A., la începutul anilor 1960.
Deși născut în 13 martie 1907, părinții săi „mută” acest eveniment pe data de 9 martie pentru a-i aniversa nașterea în ziua în care, conform calendarului ortodox, se sărbătoreau cei patruzeci de Mucenici. De altfel, nu e singura excentricitate a familiei sale. Tatăl, Gheorghe Eliade, împreună cu fratele acestuia, Constantin, hotărăsc să renunțe la numele de familie „Ieremia”, în favoarea celui de „Eliade”, acesta având o rezonanță mai „urbană”, mai puțin rustică, estompând ascendența țărănească a familiei.
În mansarda din casa de pe strada Melodiei din București se ascundea universul copilului și, mai târziu, al adolescentului Mircea Eliade: colecții de insecte și minerale dezvăluind pasiunea sa pentru științele naturii, „singurul lucru care mi-a plăcut direct și pe care l-am învățat fără efort” după cum avea să afirme în „Memorii”. Dar mai ales cărți... foarte multe cărți, unele fiind primite direct de la autorii lor în urma ineditelor solicitări ale studentului Mircea Eliade care afirma în scrisori expediate acestora că reprezintă o organizație studențească ce și-a propus studierea lor. De altfel, este atât de legat de cărțile sale încât, în noiembrie 1928, înainte de plecarea în India, își acoperă biblioteca din mansardă cu perdele negre: „Plec. Biblioteca se îndoliază.” Iar în 1933, în urma căsătoriei (nedorită de către părinții săi) cu Nina Mareș, este nevoit să părăsească mansarda din strada Melodiei, luându-și cărțile atât de dragi: „Atunci când căruțașii coborau, gemând, scările de lemn, încovoiați sub povara lăzilor, parcă îi auzeam coborând cu propriul meu sicriu”, avea să afirme în „Memorii”.
Referindu-se la dragostea lui Mircea Eliade pentru cărți, Emil Cioran afirma: „Sunt îndreptățit să cred că, mai presus de zei, el pune, în subconștientul său, cărțile. N-am întâlnit pe nimemi care să le iubească atât de mult ca el.”
Trăind în universul cărților sale, tânărul Eliade nu se supune, însă, preceptelor școlare. După primul an la „Spiru Haret” e corigent la germană, română și franceză. „Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas la sinucidere”, va mărturisi în „Romanul adolescentului miop”. Iar despre „Spiru Haret” va afirma: „această clădire, martoră a umilințelor mele, pe care am ajuns s-o detest”.
Însă, găsește în înfrângeri un motiv pentru a merge mai departe: „Nu aș fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziții de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aș fi citit niciun roman franțuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu disprețul lui iezuit și distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata ești o ființă ciudată, Eliade... Se vede că citești mult am văzut-o și din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.” Eliade rupe în fața profesorului lucrarea pe care acesta tocmai i-o corectase. La 12 ani citise „Souvenirs entomologiques” de Jean-Henri Fabre, primul său idol intelectual, încercând chiar și o traducere în limba română, nefinalizată, însă.
În „Convorbiri cu și despre Mircea Eliade”, M. Handoca ni-l descrie: „Avea un aer de adolescent, cu părul roșcat, răvășit, împleticindu-se în vorbă pentru că avea prea multe de spus, dar mereu agitat, febril, combativ, niciodată indiferent, căutând neîncetat să rezolve probleme pe care singur și le punea. Cu hainele ponosite, Mircea nu era prea arătos. Dar simțeai în el o flacără vie, o ardere în alb.” Această ardere care-l mistuia avea să-l redea, mai târziu, întregii lumi. Ca pe o valoare incontestabilă.
Adultul de mai târziu va fi mereu atras de timpul primordial („illud tempus”), retrăindu-și copilăria și adolescența prin scrierile sale. Pentru Mircea Eliade copiii sunt ființe inocente cărora le este accesibilă o lume doar a lor, dincolo de realitatea adulților. Copiii din piesa „Coloana Infinitului” fug în această lume a lor cățărându-se pe monumentul ridicat de Brâncuși. Eliade era convins că misterul lumii ne este revelat în copilărie. Doar că, maturul de mai târziu uită acest mister, ucigându-l și alungând sacrul din cosmos și din existența umană.
La Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din București îl are profesor pe Nae Ionescu, al cărui discipol va deveni și care, prin metodele sale inedite de predare avea să-l determine să-și pună o serie de întrebări referitoare la religie. Între aceste întrebări, una îl va obseda și îl va determina să se apropie tot mai mult de istoria religiilor: este religia mai degrabă o problemă de experiență individuală decât una de credință sau de dogmă?
Au urmat căutările. Dincolo de disputele și de barierele ce divizau mediul intelectual românesc. Ia ființă o nouă „generație” care se constituie, în principal, în jurul său, după publicarea lucrării „Itinerariu spiritual”. „Generația” își propusese o identificare cu ceea ce membrii ei numeau „o nouă spiritualitate”. Despre această „generație”, Constantin Noica (deși mai mic, făcea parte din grup) avea să afirme: „Pornim noi, cei de mâine! N-avem loc pe drum? Îl depășim!”
Căutările „generației” – care trăia sub semnul eclectismului intelectual – avea să apropie membrii acesteia tot mai mult de maestrul lor, profesorul de logică Nae Ionescu. Acesta, prin unele afirmații făcute la adresa bisericii, avea să intre în dizgrația patriarhului Miron Cristea care va pune să-i fie pictat portretul sub trăsăturile lui Lucifer într-una din frescele Catedralei Patriarhale din București.
Pentru Mircea Eliade tăria se măsura prin raporturile dintre om și el însuși iar nu în cele dintre om și lume. În schimb, lumea era o încărcătură existențială de simboluri și imagini care trebuiau descifrate și folosite în procesul de înțelegere a ei.
Parcursul marelui filozof și istoric al religiilor e imposibil de redat în dimensiunea unui articol.
Voi aminti, totuși, fragmente din acest parcurs:
- experiența Indiei, unde va dobândi convingerea că „orice revoluție este spirituală” și unde reușește să se apropie „de faptul religios altfel decât prin cărți”;
- revenirea în București și constituirea grupului „Criterion”, care s-a dorit a fi o asociație de filozofie, arte și litere: „Nu suntem nici comuniști, nici fasciști, ci intelectuali care prin confruntare de idei, prin expunere în contradictoriu, căutăm să ne lămurim” (P. Comarnescu – „Jurnal”, 1931 – 1937);
- prietenia cu Mihail Sebastian;
- recunoașterea ca scriitor de literatură („Maitreyi” – un roman al amintirii), premii, doctoratul în litere (magna cum laude);
- articolul din „Credința” scris „contra dreptei și contra stângii”, întrebându-se (sub pseudonimul Ion Plăeșu), ce căutăm noi, românii, la stânga sau la dreapta politicii întrucât „este aceeași barbarie în amândouă părțile”; dar și continuarea conflictului cu vechea generație reprezentată, mai ales, de Nicolae Iorga pe care continuă să-l atace în unele articole;
- și, totuși, virajul către naționalismul politic și experiența „Gărzii de Fier”. Nae Ionescu avea să fie acuzat mai târziu, de Eugen Ionescu (într-o scrisoare adresată lui Tudor Vianu în 3 februarie 1939) de a fi făcut din „generație”, o generație de fasciști: „dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generație de conducători valoroasă, între 35 și 40 de ani. Din cauza lui, toți sunt fasciști.”;
- își începe, apoi, experiența internațională și, la scurt timp, vine și recunoașterea sa drept deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor, abordând-o dintr-o nouă viziune, depășind domeniul filozofiei religiilor care se studia în facultăți. În 1963, printr-o decizie a Curții Supreme a S.U.A., se distinge pentru prima oară între învățământul despre religie și învățământul religios confesional, permițându-se în mod oficial practicarea celui dintâi în înstituții de educație publică. Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, (actual, catedra îi poartă numele) deschisese o nouă lume care nu se limita la Occident sau la umanitatea modernă. Ca disciplină, „Istoria Religiilor” se confundă, în S.U.A., cu numele său.
A scris 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice care au fost traduse în 18 limbi, 1200 de articole și recenzii precum și jurnalele intime și manuscrisele inedite.
Contestat de unii (mai ales în ultimul timp) și apreciat de covârșitoarea majoritate, Mircea Eliade rămâne un reper internațional. Iar noi avem datoria să-l cunoaștem. Și să ne mândrim cu apartenența sa la acest popor acceptându-i, alături de orbitoarea lumină, și umbrele inerente oricărei existențe.
De altfel, cel mai îndreptățit să vorbească despre Mircea Eliade este Mircea Eliade însuși: „Rareori polaritatea se verifică mai senzațional ca în viața mea: asceză și orgie, persoană și setea de colectiv, creație și degradare în erudiție. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment.” (Mircea Eliade – „Jurnal”)
Avem nevoie să știm adevărul. Netrunchiat. Necosmetizat. E aici, lângă noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii și să-l privim.
Pentru că „enigmele cele mai mari le aflăm la suprafață, în plină lumină și plină simplicitate.” (Mircea Eliade – „Oceanografia”)