agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2257 .



Virtualitate corporală și genealogii emergente
eseu [ ]
(Introducere la poetica volumului ”Chipurile” de Bogdan G. Stoian)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PROTEURO ]

2009-11-02  |     | 



Patria poetică detașată (În loc de Prolegomene)

Așa cum menționam și cu alte ocazii, fiecare generație artistică (dacă nu) și biologică declarată vine pe tărîmul procesului literar-cultural intricat cu iluzia deschizătorului ontologic pe care o resimțea din plin în plămîni Cristofor Colon la palpabilitatea continentului american. Optînd inevitabil pentru o oareșicare formulă ”meta-narativă” (J. F. Lyotard) sau construct teleologic care se mulțumește în crepuscul cu resturile rămase de la dejunurile optimismului, orice canon generaționist emerge cu Biblia sa proprie cu tot, sfîrșind, de fiecare dată, într-o Apocalipsă expresionistă de toată splendoarea și demnă de tot comentariul critic. De facto, nu putem face referință la o istorie literară evolutivă cu specii conturate definitiv, preferînd mai degrabă să vorbim despre un transfer contrapunctic în cadrul circuitului cultural promiscuu, aflat la granița mentalului freudist cu schizoanaliza artisticului.
Conștient de aceste capcane, douămiismul ca ultima generație de scriitori configurată pe cerul Patriei literare refuză programatic să își asume vreo identitate care i-ar putea fi reproșată ulterior. Inclusiv de către generațiile succesoare care o pîndesc la răscrucea mileniului. Deocamdată starea mentală actuală a cohortei generaționiste în cauză amintește foarte mult de un mecanism împotmolit în veșnica ecuație ontologică, în care termenii de bază sunt marcați de tensiunea provenită de la raporturile tangibil-intangibil și reversibil-ireversibil. Recognoscibilă deja la radiografia vectorilor deplasării în poetica șaiceciștilor, după un hiatus optzecist, această calitate redevine inerentă atît noilor teoreticieni, cît și practicienii învederați ai formulei douăzeciste. Cel mai bine răspunde acestei provocări existențiale poemul ”o atingere completă” din seria programatică ”corpuri românești” inițiată de Răzvan Þupa: ”… privirea primește imprimă/ duritatea pe care ochiul o are încît poate să cedeze/ atît cît trebuie spațiu cărnii obscure care o să fie trecutul / am putea să ne strîngem iarăși unii în alții chiar dacă / nu mai credem în asemenea fapte simple tu în mintea cui crezi / că te miști și dacă spui minte spune mîini coloană vertebrală țesuturi / sistem circulator limfatic o seară ca oricare alta unică / din care restul suntem duși într-o volatilizare sigură”.
Aparent plasat la polul opus, nu poate evita această paradigmă și un text ca ”Neputinciosul” din prima carte a lui Bogdan G. Stoian, întitulată dualist ”Chipurile”: ”Încă îl mai privesc pe omul cu tîrnăcopul / el are barba mai lungă decît viața / el are umbra culcată în afara timpului / și-n versul ăsta i se observă cordonul ombilical / el lovește cimentul de parcă l-ar înjura / doar asta a făcut / doar asta va face / noapte și zi / fără să înceteze / ca o mașinărie a veșniciei / nu l-a născut nimeni / nici nu știu dacă există cu-adevărat”. Finalul melancolic al textului în cauză nu face decît să substituie ceea ce dorea să oculteze în incipitul său sanguinic: ”cînd l-am întrebat de ce continuă toată povestea asta / nu mi-a răspuns / a lovit iar și iar și iar și iar / în cimentul neschimbat”.

1. Corpuri și Generații

Tema ”corpului” ca realitate artistică și estetică luată în dezbatere de revista “Cuvîntul” (nr. 7, iulie 2005) mi-a întărit preeminența presupoziției anunțate, scutindu-mă totodată de unele teoretizări plictisitoare, suficient cît să avansez o simptomatologie a literaturii în corpul ei cultural, înțeles ca un ciclu jupiterian dejucat la aproximativ fiecare 12 ani. ”Corp ireal – corp textual – corp emergent”, sunt fazele acestui ritm ontogenetic care, intrînd în faza imediat următoare, vine cu elemente îmbunătățite ale filogenezei pentru a da seamă de profilul actualizat al scriitorilor luați în discuție.
Pe scurt, poetica șaizecistă, dar și cea a șaptezeciștilor exemplari, duce pînă la ultimile consecințe corpul modernist „respins sau refulat”, „monstuos sau amputat” (Gabriel H. Decuble), de unde doar un dezgeț semantic îl mai putea elibera. Noile generații care au urmat contrapunctic, nouăzecist și douămiist, nu au scăpat marea șansă a revigorării corporale în care s-a împotmolit optzecismul cu insistență post-modernistă cu care Semnificantul masoretic se revendică încontinuu de la un Semnificat contextualizat sau o de-construcție derrideană actualizată, niciodată revelate pe deplin conform teoriei scrierii (încă în vigoare) a lui Roland Barthes.
Accesînd din mers memoria akașică culturală, exponenții ultimei generații literare configurate au declanșat mecanismele viziunii pre-moderne, eliberînd gîndirea scolastică și aruncîndu-se într-un nou mise en abîme. Expediată în grabă de către istoriile milenariste, literatura își caută astfel reabilitare precum cîndva Aristotel în ”Topică”: „Pentru a vă aminti lucrurile, e suficient să recunoasteți locul unde acestea obișnuiau să se afle”.
Proiectul teoretic a lui Răzvan Þupa din seria ”corpurilor românești” poate fi o întreprindere avantajoasă în acest sens.

2. Status Quo și Teosofie

În succintul dar pe deplin informativul eseu ”Economia corporală”, găzduit în numărul revistei amintite mai sus, Andrei Terian venea cu revelația de canon a generației 2000 văzut ca o frontieră care trece „de la conotarea metafizică a corpului și, trecînd prin inventarea unei ”utopii senzitive”, fără ca niciuna să poată evita „alienarea totală”.
Pornind de la presupoziția eseistului că o asemenea experiență ”poate fi parcursă și în sens invers”, voi încerca să demonstrez valabilidatea aserțiunii pornind de la scenariile posibile de interpretare a volumului lui Bogdan G. Stoian. Pornind de la titlul sugerat, s-au făcut și, probabil, se vor mai face trimiteri explicite la măști sau fețe, înțelese ca tehnică intrisecă a picturii pointiliste ce combină într-o impresie totală scene distincte ori separate. Procedeul este similar ochiului privitorului exigent care unește punctele de culori diferite într-un singur ton. Alții vor fi văzut o tehnică cubistă gen Picasso, care să conveargă spre diversele scenarii și personae: în cel mai rău caz oferind o șansă multiplelor ”chipuri” de a recompune pe pînza cărții un subiect fărîmițat. Recenziile și cronicile la carte pe care le-am văzut pînă în acest moment utilizează în mod explicit și unilateral aceste două metode de compunere, recompunere, asociere și disociere a galeriei de personaje cu viză de reședință în ”Chipurile”.
Mult mai profitabil pentru receptarea volumului mi se pare însă disocierea noțiunilor elementare de teosofie, care vor da seamă de frecvența temelor ”totale”, diseminate în/prin textele cu care face casă bună: enantiodromia versus alteritatea identității, soarta (afirmarea ca șansă) versus destinul (șansa ca afirmare), antropologia generativă generată ca transcendență verticală cu imanența orizontală etc.
Foarte pe scurt, modelul structural teosofic cuprinde șapte corpuri (nivele sau principii) într-o ierarhie ontologică cu finalitate nedeclarată:
1. corpul fizic, configurat de componentele neorganice la nivel molecular al proceselor chimice, inerente organismului uman.
2. corpul eteric sau vital (Stainer), inconștient prin definiție și, astfel, indispensabil de mecanismul viselor.
3. corpul astral (Stainer) sau corpul dorințelor (Hendel) e compatibil cu conștiința vizitată de vise. Ca purtător de dorințe, sentimente și afecte, corpul astral e supus acțiunii permanente a forțelor de atracție (simpatie) și respingere (antipatie), inclusiv cele de interes ori indiferență, ambele acutizate de plăcere și suferință, bucurie și nefericire.
4. corpul mental: ”Eu” (Stainer) sau ”rațiunea” (Hendel). ”Omul caută adevărul în propriul său suflet. Prin adevărul care rezultă se exprimă nu doar sufletul, ci și lucrurile lumii”. Datorită rațiunii, ideile capătă un tipar (care se poate constiui într-un egregor energetic), fiind utilizat ca vector asupra corpurilor inferioare: corpul eteric, corpul astral sau chiar asupra unei rațiuni străine (sugestie). În toate cazurile examinate, imaginile mentale influențează memoria și procesele mnemotice.
Examinarea majorității nivelelor elementare poate fi urmărită diacronic (filogenetic) inclusiv la analiza operelor artistice și culturale. Știind, de exemplu, că pînă la vîrsta de 7 ani e mai activ corpul fizic; după schimbarea dinților ia tonul corpul eteric; corpul astral se activează în perioada maturizării sexuale (12-16 ani); de la 20 de ani corpul mental preia guvernarea ș.a.m.d., textul ”Poemului din ultima cameră” nu numai că își dejoacă inventarul fiziologic adecvat vîrstei (” aștept obosit ceva / ceva cu venele rupte cu ochii ieșiți din orbite / adineauri mi-am înghițit o bucată de dinte / dac-aș crăpa / nici dracu nu mi-ar primi sufletul”), dar propune o etică ontologică la propria sa existență: ”măcar glontele care mă urmărește prin toate visele / să-mi spargă creierii / resemnarea schiroasă răsfirată prin toată conștiința / cei 24 de ani pierduți degeaba”. Într-un alt text al volumului, simpla urmărire a cadrelor de cinema în care etapele își delimitează frontiera cu utilitate maximă, mai ales sincronic (ontogeneză) așa cum e fragmentul de mai jos, în care recunoaștem imediat experiența facilă trăită în corpul eteric și corpul astral, filtrată de un corp mental aflat la faza sa incipientă, dar înarmat pînă în dinți cu viitoarele strategii ale eșecului (a se vedea ultimele rînduri din ultimul text al volumului, întitulat inevitabil ”acasă”: ”te ghemuiești într-un colț al salonului / și-ai vrea să plîngi, dar parcă fuți finalul”): ”aveam vreo 15 ani, neîmpliniți, cum îmi erau și creierii / pe-atunci. eram cu tata, victimă a datoriei părintești / de a fi dus la curve de timpuriu. dar fesele andreei / mi se unduiau între tîmple mai ceva ca-n savoy și / fluturașul tatuat pe sînul ei îmi aluneca prin toate / venele, pînă-n subconștient” (”prima dată cînd am fost într-un club / de striptease”).

3. ”Să te ridici mai sus decît însăși imaginația”

Cît privește registrul celorlalte corpuri rămase valabile, în număr de trei, ele prezintă modificări superioare a primelor trei corpuri enunțate, și se referă la domeniile ocupate de fantezie, imaginație și extazul divin.
Tensiunea energetică și dialectică sofisticată în care transferul, total dau parțial, al corpurilor ierarhice se face, nedeclarat sau nenunțat de vreo instanță decretoare, în dimensiuni neobișnuite sau incompatibile face deliciul lecturii. Putînd fi confundate inițial cu niște mostre veritabile ale conștiinței monstruoase, textele cele mai bune ale lui SGB își etalează esența anume din aceste resurse: ”Costumul meu s-a pricopsit cu nuanțele pămîntului / el este sufletul care n-a putut să fugă prea departe de / mine / el îmi acoperă ființa rece / n-am altul / și asta mă face să mă simt deja mort” (”Costumul”); ”... paralizez într-o baltă de vomă / cu ochii fixați pe cîte-un rest de mîncare / care mă duce departe departe / aici. tu nu ești / duhnesc / ca un om al canalelor la ieșirea din iarnă / duhnesc / ca un om al dragostei la ieșirea din trup” (”Sunt. O lichea”); ”mi se chircește trupul” /, ”am spasme îmi cad dinții / mi se lichefiază ochii și îmi curg pe față / îmi înghit limba / năpîrlesc / imaginea mea de bărbat se fărîmițează / am devenit o scamă / tot ce sunt e rupt din mine și ars / chiar și amintirea mea e decupată ca o poză / dintr-un album vechi / exist în creierul tău ca pe-o altă planetă” (”calvar tango”).
Urmînd scenariul invers al unui binecunoscut pasaj biblic care va anticipa Calvarul christic real, eu-l liric al autorului trece ”prin toate legile ca prin niște ziduri de hîrtie / cu iadul ca o tumoră pe creier / c-o sticlă de cola necenzurată dusă la gură”, resuscitat într-un Isus ce își primește merituos îngrijirile de la o Marie archetipală: ”adormit pe bănci în parcuri sau în gară / fugeam din somn când simțeam polițiștii / mă ascundeam în tomberoane sleit de puteri / și vomitam cu ciudă de miros de frică / dar ei tot mă găseau ... / dar ei tot mă pocneau cu pulane și cu bocanci / pînă cînd mă lăsau inconștient printre gunoaie” / ”abia atunci mă găseai pe trotuar / bîzîit de muște distrus / îmi sărutai mîinile zdrobite / îmi spălai sîngele-nchegat cu părul tău / și-ți păsa numai de mine” (”A girl to remember”).
În sfîrșt, ultimul text invocat aici care se întrece pe sine și tema pe care o abordează explicit: ”să pierzi cu grația și eleganța unei lebede / și după un travaliu de 9 luni / să te ridici mai sus decît însăși imaginația” (”Casino”).

4. Între claustrofofia și libertatea totală a spațiului închis

Frecvența spațiilor închise, la care face referință naratorul volumului examinat, mă determină să dedic un paragraf separat, în care să fac iarăși trimitere la ”forma nesigură pe care o pui în fiecare colț al camerei” (Răzvan Þupa, ”o atingere completă”), trecută prin registrul metaforei vegetației abundente și astronomice. E vorba desigur ”despre o cameră a minții / plină de mere și canapele vișinii cînd mi se taie picioarele de oboseală / în mijlocul străzii” și ”spațiul tău în care înfloresc pomii din mintea ta / fructele străpung aerul plin de lumina agripantă a serii / în sfîrșit mută cu soarele gata să mă primească”.
În două-trei cazuri exemplare, la SGB corpul fizic pendulează între acceptarea stării vegetale și revolta de a fi încorporat unui sistem psihic superior: ”... degeaba / mă întreb unde mă duce camera asta”, ”mă întorc / și intru în cameră”, ”resemnarea schiroasă răsfirată prin toată conștiința / cei 24 de ani pierduți degeaba / degeaba / mă întreb unde mă duce camera asta” (”Poemul din ultima cameră”), ”înaintez pe culoare / întunecoase și reci. cît un copil lepădat / mi s-a făcut inima. aici între ziduri / ca-ntr-o bulă de liniște (...) / înaintez pe culoare / e ca și cum aș pluti decojit de trup” ( ”Sanatoriu”).
Experiența decisivă vine, totuși, din corpul astral, inclusiv cînd vine vorba despre ”crîșma din rosetti” în care ”unu bea bere / altu vin / iar altu vodcă / depindea de caracter / sau de noapte”: ”Am intrat în metrou / într-o aglomerație care mă copleșea” (”Poemele din România literară”), ”pe ghiridumba am cunoscut-o cînd creierul îmi era ca o / fabrică ce producea rebut după rebut. (...) / am mers în mansarda în care locuia” (”Chip chirip”), ”(andreea) s-a așezat lîngă mine, mi-a sărutat mîna / și mi-a băgat-o între picioarele ei. / să mergem într-o cameră a zis ea” (”prima dată cînd am fost într-un club / de striptease”).
Altădată naratorul se identifică chiar cu ”corpul” automobilului (între paranteze fie spus: ce marcă decît BMW care să sfideze bunul simț al oamenilor care cumpără marca ”Logan” cu garanție?) în care au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor / douăj de ani, iar cealaltă jumate mi-au zgîriat-o și / mi-au scuipat-o (”Vînd BMW 318”). Cititorul trebuie să îl creadă pe cuvînt că îi e aproape imposibil să se despartă ”de mașina asta... e / ca și cum aș pierde ceva din mine / și gîndul că ai putea să mi-o cumperi, mă scoate din / minți! / Adevărat îți spun: mașina asta duce spre fericirea veșnică”. Dacă în fragmentul de mai sus pot fi identificate clar mecanismele corpului mental, în exemplul de mai jos corpul eteric e cel care dirijează firul memoriei: ”cobori din mașină pe țărîna în care ți s-a terfelit copilăria / acum ești om în toată firea nu ca atunci cînd ai plecat / jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu / trîntești portiera în urmă tragi din țigară fum după fum / îți faci curaj deși-năuntru nu te mai așteaptă nimeni”: o gașcă de ani ți-a pîngărit casa (...) / ”aici era ușa / intri / aici te-ai blocat / și parcă simți leșinul apropiindu-se din camerele goale” (”acasă”).

5. Animism și imaginar medieval

În observația pertinentă din cronica lui Cosmin Ciotloș conform căreia în ”Chipurile” ”se împlinesc nu caractere, ci destine”, rămîne neobservată disponibilitatea nativă a lui BGS de a atinge registrele teosofice extreme (corpul fizic și cel divin). Paradigma amintește foarte mult de predilecția pentru violențe de limbaj și entități supraetajate gen struțo-cămilă din ”Istoria ieroglifică” avansată de Dimitrie Cantemir și prisma alegorică rezultată din disputa filosofică între cele două principii plasate la capete opuse, simbolizate de Corb și, respectiv, Inorog. Or, printr-o împrejurare psihică sau de altă natură pe care o vom vedea mai jos, aici se declanșează mecanismele archetipale ale culturii din perioada Evului Mediu și, încă palpabile, regulile anarhice ale carnavalului.
Precursorul său moldovean (cu care SGB împarte nu numai un spațiu geografic și zodiacal) rezona cîteva secole mai în față, în opera sa de căpătîi ”Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, asupra disputelor medievale despre predestinare, natura ocultă a sufletului și conștiința empatică sau încerca să integreze, în disertația filosofică de la 1700 intitulată ”Imaginea tainică a științei sacrosante”, elementele de fizică într-un sistem teist, ca o cale de mijloc între știință, astrologie și religie. Astfel, o expresie gîndită ca fiind proaspătă devine clișeu (”glontele care mă urmărește prin toate visele / să-mi spargă creierii”, ”Poemul din ultima cameră”), pentru că nu e decît imaginea modernizată a viermelui necrofor abuzată de textierii medievali.
Tema sorții și obsesia predestinării poate fi urmărită, spuneam, explicit dar și în cele mai neașteptate pasaje ale discursului poetic. Recurența motivelor amintite (”eu sunt papagalul / cu gîtul tăiat / cîntecul meu răsună în surdină”, ” îți întinzi rîsul pînă-nlăuntrul meu / ca pe o gumă / îți zgîrii cuvinte / pe tastatură / primește-mă / primește-mă în listele tale / zilele mele sunt salturi peste sinucidere / nopțile mele sunt salturi peste sinucidere”) nu conduce totuși la funcția eliberatoare de kaïros, înțeles ca moment oportun de intervenire în desfășurarea destinului, aflat în “custodia” celor trei moiré. Moira Clotho care toarce fiecărui muritor firul vieții, sorocindu-i cît va trăi întrupat în karma lui terestră, Moira Lahesis care trage sorții omului cu ochii închiși și Moira Astropos care înscrie-înregistrează pe un sul lung rezultatul celor două partenere sunt chiar prototipele nedeslușite ale avocatei, procuroarei și grefierei din poemul ”Chip chirip”. În unele cazuri, ursitoarelor li se alocă un credit mai mult sau mai puțin dramatic sau comic. Moira Clotho, de exemplu, e localizată în chiar poemul de deschidere (”din blocul de vizavi o bătrînă mă privește insistent”, ”îi simt privirea ca pe o andrea mișcîndu-mi-se pe sub / piele / moartea îi iese prin pori ca un abur”). Sau în tușurile atribuite ”doamnei de vîrsta a treia / simplă dar elegantă care mă privea sever / ca pe un glolan oarecare” recunoaștem chiar fantoma ”poetesei Constanța Buzea”, responsabilă, cu toate atribuțiile delegate Moirei Astropos, de ”rubrica post restant” a unei reviste literare încă importante în peisajul activității culturale românești (”Poemele din România literară”).
O anumită libertate specific scolastică și predestinare chiromantică la nivel socio-comportamental poate fi urmărită și în volumul ”Chipurile” nu numai prin reabilitarea unor tipologii umane (”psihopații, paranoicii, oligofrenii” din textul ”Sanatoriu”) care vor fi abolite ulterior pînă la cruzime penală (”o bătaie / un blestem o înjurătură / un scuipat”), dar și dislocarea falocentrică a discursului: ”toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca / de parcă liniile din palmele mele se termină / în palmele lor” (”toate femeile de care mă îndrăgostesc”). Sau, în expresia lui Răzvan Þupa, ”un corp românesc este celălalt / căruia îi transferi tot ce ești” (”Stelele demarează la blană”). În implacabila ”Săgeată neagră” a geneticii, genealogia naratorului se transmite tot prin diseminare contaminată de rasele care cred în ocultism, divinație, numerologie (strămoșii săi turci, țigani, greci, evrei etc) și desigur în spațiul hermeneutic datorită intercalării temei scrisului: ”Am ochiul tău / rostogolindu-se ca o minge de ping-pong / peste acest poem pe care-l scriu”.
În alte texte, experiența corpului neorganic este substituită de ”magia contagioasă” la care se referea J. Frazer în culegerea sa monumentală de credințe și religie generală ”Creanga de aur”: ”Cîndva, imaginea lui în memorie distrugea familii. Cîndva / mătasea era prea aspră ca să îmbrace mătasea lui – / se zicea / că, dacă o atingeai, ți se îndeplineau toate dorințele, / fiindcă / pe lume nu mai era nicio femeie ca ea” (”Jairica”). Din această perspectivă poate fi înțeleasă mai bine și fraza incipientă ”un ghiveci cu pămînt din șapte morminte” din primul text afișat al volumului (”Poemul din ultima cameră”)
În contextul amintit se înscrie și tema posedării psihice (”fac flic-flacuri pînă-n vis / și-napoi, ca să te trag în poem / așa cum ești / tartor al infernului de sub pleoapele mele / vampir care trăiești cu lacrimile de peste zi / ființă fără trup trezită de somnul meu / scriu despre tine cu frică”, ”Prima gură de aer a lui Sadail”) sau fizice (”creierul meu se învîrte dintr-o parte în alta mă / sprijin într-o rînă de zidul bisericii / și parcă-s căzut / dintr-un vis / chipul tău mi se adîncește în ochi ca o galeră / raluca / genele tale încă îmi mai înțeapă inima”, ”toate femeile de care mă îndrăgostesc”), provenite cu intensitate și violență dinspre/spre entități reale sau imaginate (incumbus-sucumbus). Nu e de mirare că viața Jairicăi (femeia fatală care ”după ce-a fugit/din orfelinat/a crescut din buzunarele călătorilor / pe traseul tramvaiului 14”) e ”ca o nesfîrșită plimbare / în vagoanele unui tren gata să deraieze / fiindcă o dată la cinșpe minute își pierde mințile”. E de înțeles atunci șocul trăit de naratorul care a ”văzut-o izbindu-și capul / în geamurile unei șaormerii / de parcă-n locul pieptului de pui / s-ar fi perpelit un înger”( ”Jairica”).
Pînă și din mediocrul text ”Oliviu” poate fi reținută comunicarea telepatică surprinsă ironic între planurile kosmice (”Oliviu a spart într-o zi, de geamul liceului vecin, un ou / probabil simțea că, peste nici cîteva zile, va veni paștele / și că, ai lui fiind divorțați, nu are pe nimeni mai aproape / de-atît”) care vor sufletul doar pentru ele. Printr-o răzbunare a zeilor (hamartia?), colegul Oliviu ajunge la pușcărie pentru omucidere din culpă. Aici intervine spectaculos contagierea semantică (”Oliviu” – ”livada de măslini”, de la spaniolul ”olivas”). Sugestia (”și-acum / într-o superbă livadă de măslini / o fac din nou”) e tulburătoare: chiar înainte de a se decide să se îndrăgostească, pentru narator devine suficient de clar că tragedia nu poate fi evitată.

6. Stihie carnavalescă și Jocurile substituirii

Sub dedicația de pe prima pagină a cărții lui SGB, deghizată în armura profanării ( ”Asimptotică reverență / întru virtutea / majestății sale Gorică / Gorică Pirgu”), se ascunde un joc al mistificărilor identitare și a fenomenelor enantiodromice care se revendică organic la primul apel al poeticii confuziei generată de cultura carnavalului. Pentru a-l invoca iarăși pe teoreticianul ”corpuri-lor românești” din care iese (puțin) confuză generația douămiistă ca într-un carnaval în care nu ”vezi actele de identitate”: ”pe străzi pestrițe (…) / între corpurile transpirate aproape tăcute / pline doar de veselia unor cămăși deschise la gît”, ”rîd cu toate fețele posibile”, ”gîndurile corpolente pline / cu dorințe” exhibate cu non-șalanță.
Într-un interviu acordat lui un cristian (vezi pentu detalii http://miculftiriadi.wordpress.com/2009/06/16/stoian-g-bogdan-interviu-inedit), Bogdan G. Stoian pune toate cărțile identității pe masa cititorului, pe aceeași linie narativă cu ”Nătărău’ Gimi / păcăliciul orașului” (”S-a luat lumina”): ”pe mine mă cheamă George-Bogdan (...) Pun “G.” pentru că nu-mi place deloc George, mi se pare un nume de păcălici, și Bogdan, că ăsta e mai de om”. Mai jos, în același material, crede de cuviință să vină cu următoarea precizare, deloc necesară: ”criticii destepți și tari de înger vor recepta bine cartea, pentru că nu vor fi tulburați de cuvintele obscene pe care le mai conține pe alocuri”. Pentru că teribilismul, golănia, dorința de epatare (și alte calificatice care i se atribuie lui SGB ca o calitate intrinsecă) nu îl scoate în fața altor congeneri de ai săi, mult mai violenți și mai năbădăioși, ci atmosfera carnavalescă prin excelență în care își scrie textele: după ce ”păcăliciul orașului / i-a convins pe ai lui că a cîștigat (...) la un loz răzuit în trei culori”, era de așteptat în spiritul carnavalului să sosească ”rudele de la Buhuși cu cățel cu purcel”, ”trei zile și trei nopți au băut ca porcii cu scroafele de gît / tac’su cînd îl bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl pupa / cînd îl înjura de toți morții” (”S-a luat lumina”). Fie că e vorba de personaje marginale, teme periferice sau discurs profanator, toate excluse din agenda societatății oficiale, la momentul oportun acestea își inversează rolurile sau coexistă pașnic: ”Coboram într-o noapte pantele de la mănastirea Nicula, / beat mort...”, ”gagicile mele, (...) / toate una și una, toate icoane cu picioare lungi”(”Vînd BMW 318”), ”S-a măritat / cu noaptea-n cap cu-n șpringar / Și după două luni l-a omorît. A fugit la cehi. În cîțiva / ani a ajuns / milionară. S-a-ntors. Și ca să nu uite / de unde-a plecat / mai făcea din cînd în cînd cîte-o incursiune / prin buzunarele tramvaiului 14. / Așa s-a-ndrăgostit / și cred că de dragul rimei / ea s-a ruinat, iar / el a ajuns deputat” (”Jairica”). Anume din această perspectivă nu trebuie să ne mire informația suplimentară cum că Jairica ”l-a votat pe bărbatul care-a / distrus-o”.
Textul ”Casino” vine cu importante detalii, care parcă sunt ”scrise” în transă, fără voia lui SGB. Eu-l auctorial asistă neputincios cu ochii ”înroșiți de hora numerelor ruletei” la spectacolul aproape celest în care surprinde ”norocul mîna-n mînă cu pierzania”. Karma, inclusiv cea literară, are scenariile ei proprii pe care nu are de gînd să le împărtășească nici cu autorul cel mai rebarbativ. Ceea ce ”gîndea Flavius prima oară cînd a intrat în / The Platinum Casino” și ceea ce ”gîndea flavius ultima oară cînd a ieșit din / The Platinum Casino” e ocupat de un impostor un corp alien (sic, ”cel puțin așa îmi place mie să cred”). Era inevitabilă năucirea creierului produsă de confunzia de personalitate (”ce-am fost și ce-am ajuns”, se întreabă naratorul Flavius, care intră în circuitul textului cu troponimul scris cu majusculă și iese cu minusculă). Acesta nu e decît archetipul umbrei, teoretizat și identificat de Jung ca fiind chiar Tricksterul mitic: ”gîndurile astea erau mai negre decît literele cu / care sunt scrise / pentru că-i întăreau ideea că el / aparținea mai mult lucrurilor care-i aparțineau / decît invers / și că astfel libertatea lui nu era decît una de jucărie”. La o asemenea turnură SGB evident nu era pregătit, simțindu-se ”împresurat de chipuri pe care nici Chipurile n-ar putea / să le-nghită”. Descrierea lor fiziologică care urmează (”ochi languroși, bulbucați, de pică”) se face printr-un automatism în transă, parcă ar fi luată direct din farsele carnavalești ale lui Gargantua și Pantagruel.

7. Trickster in fabula

Așa cum aminteam mai sus, la nivel energetic se declanșează anumite patternuri sau archetipuri culturale, adesea fără acordul conștient al autorului, așa cum e și cazul naratorului trickster din volumul ”Chipurile” semnat de Bogdan G. Stoian. În același interviu amintit acordat lui un Cristian, îl surprindem pe ”avocatul de profesie” SGB mărturisind că ”într-adevăr, mă pregăteam pentru o altă viață… vroiam să mă fac mafiot. Și cred că prin minune mi-am terminat școlile și am ajuns avocat. Că aveam tot ce-mi trebuie să ajung ce-mi propusesem să fiu inițial” (subl. mea).
După C. Kerenyi, cercetătorul avizat al temei, complementaritatea diferitelor căi și metode — spațiul hermetic, succesul și ghinionul — sunt tot atîtea realități psihice ale substanței hermetice, devenirile ei, prin deschidere și furt, în artă hermetică (nu fără o anumită doză de șmecherie), în iubire, poezie și orice alt mijloc de abolire a legilor, obiceiurilor, circumstanțelor și a sorții. Conform lui Doueihi, textele ce au ca eroi tricksteri juxtapun “aspectul discursiv, signifiat cu cel referențial, significant al textului” (”Populînd spațiul dintre discurs și subiect narațiunile cu tricksteri”). Printre caracteristicile de bază identificate de către A. Hynes, tricksterul e mesagerul ideal al zeilor, bricoleur ambiguos, anomalic și polivalent, maestru al travestiurilor și a situațiilor neașteptate: „a? ești studentă? la drept?” am făcut cu ochii cît / cepele. / „da. ce, n-am față?” chiar n-avea față” (”Chip chirip”), ”cînd eram mic / aveam casa-n pană / de-aceea nu mă mir că hornul era ca turnul din pisa / că mingile mele erau cumva mai sferice în stînga / că trupul meu e puțin lăbărțat”, ”tata mă trimitea să bag o piatră sub roata din spate a / Dricului / după fiecare înmormîntare”, ”am băgat o piatră sub Salvare după ce l-am bătut pe / moș ciobanu / una sub duba ce-l transporta pe tata la pușcărie”( ”Cap de broască”).
Universul tricksterului se întinde de la frontiera falică la granița psihopompă: esența simbolului falic poate fi urmărită, de exemplu, atît în imaginea obsedantă a viermelui și a glontelui care urmărește naratorul prin toate visele, cea a grenadelor cu inelele scoase (”Poemul din ultima cameră”), dar și a șobolanului Vasilică care s-a făcut cît o pisică (”Vasilică”).

Între ecotip și autoficțiune (În loc de Încheiere)

Așa cum sugeram în incipit, corpul mental al generației 2000 se înscrie în limitele unui egregor energetic constituit în epoca Evului Mediu la frontieră cu Renașterea, iar preocupările scolastice o conduce, inconștient dar ferm, spre imaginarul medieval și topoii lui caracteristici. Din păcate pentru volumul analizat, BGS nu a ajuns să experimenteze total experiența teosofică din ultimul corp clasificat ceva mai înainte: extazul divin. Poate o va face într-o altă carte, pe care i-o solicit, în avans alb, de pe acum. Raportat inevitabil la energia discursului ”Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, volumul lui Bogdan G. Stoian nu trece mai departe de ”Infern”, foarte puțin de ”Purgatoriu” și niciodată de ”Paradis”.
O parte din piesele propuse în volum pot fi citite, profitabil, cu ochiul trecut prin grilă culturală: generală și universală. Textul ”Vînd BMW 318”, un fel de Kamayama, transport fabulos care duce pasagerii în orice parte a Universului, poate fi citit de exemplu, ca un ciclul al clanului Buendia din ”O sută de ani de singurătate”. Egoficțiunea lirică ”Ion sau Ioana” amintește în structura sa de adîncime de filmul lui Cristian Mungiu, ”4 luni, 3 săptămîini și 2 zile”. Sau poemul întitulat ”Halucinație în drum spre orașul natal” e o paralelă perfectă cu dantesca ”Divina comedie” și romanul simbolist ”Petersburg” de Andrei Belîi, dar oricînd poate invoca un precursor local în ”ieudul fără ieșire” lui Ioan Es. Pop: „De-aici nimeni nu pleacă! (...) aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri / ăsta-i orașul comănești. aici m-am născut eu / aici te așteaptă disperarea în rochie de mireasă / și moartea dacă ai noroc”.
Textele cuprinse în volum sunt așadar de o valoare inegală. De partea puternică a baricadei rămîn piesele analizate în ordinea onto-genicii estetice. Textul cel mai reușit? Nu aș ezita între secvențele cele mai memorabile în care autoficțiunea și devenirea biografică merg pe aceeași mînă (”Vînd BMW 318”, ”Sanatoriu”,”acasă”,”la crîșma din rosetti”).
De cealaltă parte rămîn în schimb fableurile de cartier, stilizate după modelul parodic și registrele stilizării univoce configurate anterior de către George Topîrceanu. Există în același timp un risc major pe care nu pot să nu îl deconspir aici: ca și predecesorul său interbelic, Bogdan G. Stoian ar putea deraia într-un canon cultural-literar minor. Atunci cînd reușesc să evite manelizarea lirică, de exemplu, textele cu galerii (”Tipul ”d”, ”Super”, ”sunt zile”, ”astăzi împlinesc 25 de ani”, ”Familia pulii”, ”S-a luat lumina”, ”Liviu Nația”) sfîrșesc în seriale soap cu valoare sentimentală și sentințe finale cel mult melodramatice. Și cînd te gîndești că anume în spațiul indicat se desfășoară o mitologie de trickster veritabil, contribuție de esență pe care SGB o aduce generației și Patriei sale literare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!