poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5842 .



Despre arta cuvantului
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ilorian ]

2005-08-14  |     | 



Despre arta cuvantului

„Poezia este o casă a ființei” spune Heidegger. Vă invit în această casă unde veți găsi un loc de odihnă, de împăcare, de liniște.
E ca și cum v-ați întoarce dintr-o lungă călătorie, plină de capcane, de pericole, de riscuri inimaginabile și, luminați de bucuria reîntoarcerii, aruncați o privire asupra unui poem. Descoperiți astfel că acel poem este chiar o parte din sufletul vostru. Este acea parte dinăuntru care s-a trezit odată cu lecturarea. A fost acoperită de griji, de drame cotidiene, de traume, de tarele civilizației moderne, dar în acel sublim moment se regăsește o dată cu splendoarea unui vers.
Ajungem, inevitabil, la creatorul de vers, la acel om supra căruia se pogoară harul. Un scriitor al zilelor noastre, un gânditor vizitat de profunzimi, l-am numit pe H. R. Patapievici, într-unul din eseuri spune: „Eu sunt poet … Am fost ales să primesc prezența Zeului în mine atunci când zeul binevoiește. Poezia este o liturghie, iar a fi poet e un sacerdoțiu de care suntem nevrednici”.
Poetul este un slujitor la Cuvânt. El trebuie să-l slujească cu grijă, cu smerenie, cu fapta plină de iubire, ca un preot liturghia de duminică.
El face să picure în sufletele oamenilor câte ceva din Frumusețea lumi. Și, Frumusețea, spune Dostoievski, va salva lumea. Poezia este aceea care prezintă în sensul cel mai înalt, într-o plină de luminoasă profunzime, Frumusețea.
Poetul este acela care întruchipează și fixează în conștiința lumii pierderea Paradisului, nostalgia perpetuă datorată acestei pierderi și încercarea de a-l recupera, cu fiecare poem scris, cel puțin la modul unei reverberații, unor unde, care mai ajung la noi din acele îndepărtate origini spirituale. Hermann Hesse numea Eternitatea ca fiind „Împărăția de dincolo de timp și aparență … Trebuie să trecem peste grămezi de murdărie și absurdități pentru a merge în „țara” noastră. Și nu avem pe nimeni să ne îndrume. Singura noastră călăuză este nostalgia”.
În sufletul poetului picură acei stropi de eternitate – pe care noi, oamenii am pierdut-o – care ar însemna rodirea noastră într-un viitor apropiat sub tutela și oblăduirea Sfântului Duh pogorât în sufletele noastre. Și nu în sensul selectivității, asta ar suna a predestinare, ci în acela de a-l primi, ca „într-o acasă a lăuntrului nostru”, pe Cel care Evanghelia îl numește „Duhul Adevărului”.
Dacă suntem aleși, noi suntem, de fapt, aceia care alegem. Floarea ființei noastre, aflată deocamdată într-un sâmbure de lacrimă, abia așteaptă să se deschidă.
Mă copleșește acum o amintire a copilăriei mele. Ca orice copil crescut într-un sat, mergeam cu vitele la iarbă. Apăruse acea neputință fizică ce îmi va marca destinul. Vitele urcaseră pe un deal, se înserase de-a binelea trebuia să le strâng pentru a le aduce acasă. Trebuia să urc dealul.
Ceilalți copii plecaseră de mult. Preocupat fiind cu un cuțitaș și cu o bucată de lemn de soc din care urma să-mi fac un fluier, n-am luat în seamă când m-au strigat. Am constat cu uimire și cu teamă că rămăsesem singur. Am intrat în panică fiindcă noaptea se așeza peste dealurile tăcute și nepăsătoare la suferința mea din acele clipe. Am început să plâng și, printre lacrimi, îl imploram pe Dumnezeu să mă ajute.
Așa mă învățase preabuna mea mamă. Atunci când nu mai aveam nici o speranță, când inima mea de copil înghețase de spaimă, vitele au început să coboare singure, una câte una, ca într-un ritual străvechi. Dintr-o dată eram fericit și, în adâncul inimii mele, îi mulțumeam Bunului Dumnezeu că mă ajutase și mamei care m-a învățat să-I cer ajutorul în momentele grele. Cineva acolo sus mă ocrotea.
Precaritatea ființei mele, fragilitatea făpturii care eram, m-a dus totuși cu gândul că există ceva nemuritor, cineva care rămâne cu tine întotdeauna, neatins de neputințele și mizeriile acestei lumi.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!