(urmare)



Cine este însă cel menit să surprindă, cel chemat să își aleagă o soartă, colaborînd la un destin al lumii? Cel care se apropie cu sufletul deschis, mizînd pe candoarea înțelegerii, fără să fie totuși lipsit de agerime și pătrundere. Cel care, refuzînd să fie cuprins, avut, bogat, desprins de seducția celor lumești, se iscusește în ingenioase ispitiri. Cel care, mereu în așteptare, vrednic și disponibil, acceptă ajunarea și se întărește în credință instruindu-se din regimul frugal al miracolului. Cel care se expune fără rețineri primejdiilor și binefacerilor surprizei. Cel a cărui ispravă constă în curățenia sufletului, în puritatea duhului, în harul pe care surprinzător îl dăruiește minunii.

Care sînt împrejurările în care are loc fapta fără de seamăn a surprinderii? Aceea care încearcă să intre în contact cu tărîmul unde corporalitatea dispare, iar vestea – mai puțin decît fluidul – abia de e poveste. Ce fel de contact sau legătruă se mai poate stabili cu ceea ce prin definiție e impalpabil? Acolo, simțurile tinzînd dincolo de competența lor atestată biologic răspund în nostalgie, iar contactul devine rezonanță, acordare reciprocă, măsură comună ad-hoc, dedicare de ritmuri. Legătura se preface în legămînt, în mutuală asumare și dăruire. Surprinderea se preschimbă și ea în metaforă a ajungerii, a atingerii, a prinderii, realizînd la figurat excelența exigenței sensului acolo unde la propriu ea devine prohibită.

Fapta surprinderii țintește un supracontact, un contact de excepție realizat în ciuda tuturor vicisitudinilor. Un asemenea contact nici nu se poate stabili fără un anume tact, fără măsură, chibzuială și înțelepciune. Fără a asculta, fără a consimți la tactul, la ritmul necesar al minunii. Fără o tactică și strategie potrivită. Surprinderea pare să mărturisească în chiar tîlcuirea sa întreaga stratagemă pe care o reclamă contactul cu sacrul și o trădează atitudinea de uimire și pîndă.

Minunea nu se arată decît celui ce o așteaptă cu evlavie, celui ce o pîndește răbdător și tenace, expunîndu-se amenințărilor sale. Vînătorul nu-i mai puțin surprins decît vînatul. Și, înainte de a-și slobozi necruțătoarea săgeată, el s-a lăsat răpus de nenumărate ori. Iar săgeata sa nu va ucide prada, ci va îmblînzi, pentru o clipă doar, sălbăticia fără de seamăn a minunii.

Ucenicind la școala stihiilor, slugărind în tinda misterului, omul și-a însușit noblețea generozității, dobîndind pe furate îndeletnicirea surprinderii. Abia stăpîn pe această stratagemă, sufletul se întrepătrunde cu stihia într-o reciprocă mîngîiere lăuntrică. Abia ce ne scapă, prin pilda sa, ne salvează. Abia prin ritualul surprinderii se realizează contactul cu sacrul, cuminecarea, consimțirea, consacrarea. Dăruirea Ființei nu este decît riscată și generoasă asumare a ei, chipul mirabil în care ne dobîndim, slăvindu-l, destinul drept poezie.