agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7752 .



Identitatea personală: un cimitir de iluzii învinse
eseu [ ]
articol

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Horia_Roman_Patapievici ]

2005-05-10  |     |  Înscris în bibliotecă de s




În 1985 am crezut că înțeleg de ce societatea românească nu reacționează la agresiunea etică a regimului de exterminare fizică și intelectuală impus de N. Ceaușescu. Explicația mea era că patriotismul fusese deturnat de activiștii ideologici ai regimului, fiind reinterpretat de către propaganda de partid într-o manieră care să paralizeze orice critică. "Dacă ataci partidul și critici statul, dacă dorești schimbarea instituțiilor, atunci faci jocul străinilor, al celor care, prin definiție, nu ne vor binele". O veche și sănătoasă rusofobie politică, care ne făcuse în trecut prudenți față de manevrele slavofile și panortodoxe, era acum mobilizată pentru a ne aservi ocupantului intern: comuniștilor naționali. Manevra, constatam în 1985, fusese încununată de succes. Dintr-un serviciu adus țării, patriotismul românesc devenise un alibi, chemat să cauționeze un regim criminal și josnic, cel comunist. Succesul regimului era dublu: el reușise nu doar ca românii să nu se revolte, dar îi adusese în situația de a crede că nu o fac din motive înalt patriotice. Răul, prin urmare, nu trebuia căutat numai în deformările propagandei ideologice, ci și în modul în care românii își concepuseră trecutul și, finalmente, în maniera în care se raportau la propria lor identitate națională. Rezultatul acestei descoperiri a fost consemnat într-o carte violentă - În chestiunea unei aberații: patriotismul românesc -, în care mă răfuiam cu vulgata istoriografică națională și cu adorația colectivistă și dulceagă a "românismului" - termen barbar și impropriu. Motivul pentru care ucisesem în mine "românismul" era de natură în primul rînd etică: descoperisem un lucru umilitor, acela că lucrurile care fuseseră inventate pentru a exalta faptul de a fi român erau și cele prin care ni se administra servitutea voluntară. Și nimeni nu părea să observe acest lucru - cu excepția temnicerilor, care îl exploatau. Aceasta era drama.

Evenimentele din decembrie '89 m-au găsit lecuit de iluzia vulgatei bunului român. Nutream însă o alta, la fel de tenace: iluzia unității "poporului". Continuam să cred că în fața marilor încercări istorice o populație reacționează asemeni unui individ: psihologic coerent, cu o anumită inteligență a acțiunii eficace. Că popoarele sînt "construcții" culturale, iar națiunile sînt corpuri politice "inventate" știam, - în special din pisăloaga literatura politologică anglo-saxonă. Credeam, prin urmare, că "invenția" mea și "construcția" gînditorilor din trecut trebuiau cu necesitate să coincidă, în acțiunea politică inspirată de marile evenimente, cu realitatea corpului social românesc. Anul 1990, care a început, în confuzie, cu demonstrația din 12 ianuarie (cînd s-a cerut și acceptat, simultan, reintroducerea pedepsei cu moartea și scoaterea în afara legii a partidului comunist) și s-a încheiat, en beauté, cu demonstrația Alianței Civice din 15 noiembrie (cînd un fel de unitate populară tot s-a realizat), a fost indiscutabil anul marii schisme interne a societății românești. Am asistat devastat la ruptura din familia mea, care o epitomiza pe aceea din poporul meu, și am trăit, oripilat, reducerea la cenușă a iluziei că formăm un popor cu trăsături de comunitate civilizată. Dacă în 1985 m-am înstrăinat de un anumit fel de a vedea istoria și identitatea națională, în 1990 m-am înstrăinat de prezentul nostru popular. Totul trebuia regăsit: trecutul și contemporaneitatea.

Despre cultura română, I.P. Culianu spusese că este lipsită de orice valoare majoră. În ultimul său an de viață construise teoria că "etica ortodoxă", care ne-ar caracteriza, constituie un handicap insurmontabil în calea adoptări unui capitalism eficient, care ar depinde de un ethos opus. Adept incondiționat al capitalismului liberal, am simțit imediat că această teorie trebuie combătută. Am făcut-o susținînd că logica internă de funcționare a capitalismului matur nu are nimic de-a face cu contextul descoperirii sale. Teza de imposibilitate enunțată de Culianu se referea, destul de banal, la contextul inventării capitalismului, cînd, evident, mediul etic și comportamental al protestantismului (teza Weber) ori al civilizației publice catolice (teza Sombart) au fost hotărîtoare pentru nașterea sa. Teza Culianu devenea falsă atunci cînd capitalismul, odată ajuns la maturitate, nu mai avea nevoie de justificări etice, morale ori religioase: propria sa logică de funcționare îi ajungea. Or, și acesta era argumentul meu, logica pusă în joc de funcționarea capitalismul este universală, tot atît de universală ca și logica funcționării științei matematice a naturii, după ce aceasta a devenit matură. Nu contează că ești ortodox, șintoist ori musulman, atunci cînd faci capitalism. Îți trebuie doar concurență și proprietate privată. În termeni epistemologici, Culianu confundase contextul descoperirii, care e particular și irepetabil, cu contextul justificării, care e universal și reproductibil.

Deși continuu să cred că argumentul meu este logic valid, astăzi mă tem că el este bazat pe o iluzie antropologică. Liberalismul a postulat un tip de om care respectă regulile, ia decizii raționale, calculează riscurile, caută confortul personal și respectabilitatea socială, prețuiește libertatea, este generos, are cultul muncii și al lucrului bine făcut, respectă ordinea, nu suferă tirania, este tolerant chiar și față de intoleranță, e lipsit de pasiuni religioase, nu agreează spiritul de turmă, e capabil să se supună constrîngerilor liber consimțite (legale) etc. Ei bine, aveam să înțeleg din 1995 încoace, acest tip de om nu este universal. Dificultatea argumentului meu este că teoria liberală stă sau cade împreună cu acest tip de om. Spre pildă, epoca comunistă a confecționat un cu totul alt tip de om: este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă regulile, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, iubește fastul, se dă în vînt după fațada socială, dorește să aibă el totul, disprețuiește libertatea celorlalți, e incapabil să-și ajute dezinteresat semenii, urăște munca, face numai treabă de mîntuială, respectă doar forța, e servil cu puternicii și abject cu subordonații, e intolerant, superstițios, "curajos" doar în turmă, încalcă orice regulă, nu respectă nici un contract, e incapabil să se supună constrîngerilor legale etc. Poți să faci capitalism liberal cu un astfel de om? Răspunsul e sec: numai prin constrîngere. Dar, dacă o faci prin constrîngere, nu mai ai liberalism, ci altceva, situat dincolo de granițele libertății (singurele cu adevărat interesante).

Finalmente, cred că universalitatea liberalismului se bazează pe o iluzie antropologică și culturală: iluzia că tipul uman liberal este universal. Asta nu înseamnă deloc că liberalismul nu ar fi universal. El este universal, dar nu este universal tipul uman care îl face cu putință. Acest tip uman trebuie "produs". E clar că fără oameni civilizați nu avem civilizație. În același fel, fără valori liberale nu avem liberalism, iar fără un comportament economic liberal nu există capitalism. Aveam să înțeleg că toată problema funcționării capitalismului (ca și a democrației) nu se reducea la importarea unui mecanism juridico-instituțional, ci la un tip de adecvare comportamentală, care, de fapt, fie se baza pe o afinitate etică, fie implica un soi de convertire culturală. Chiar dacă logic greșise, din punct de vedere cultural Culianu avusese dreptate, iar eu mă înșelasem.

Dacă din 1985 m-am înstrăinat de trecut, iar din 1990 de prezent, din 1995 trăiesc înstrăinarea de tipul uman dominant al culturii mele. Acestea sînt și etapele apropierii posibile de ceea ce, cu oarecare emfază, oamenii credincioși numesc "Dumnezeu". În cuvintele lui Duns Scot, acest proces poate fi descris astfel: "Persoana este ultima singurătate". Căci, pentru a trece de la o realitate cu ghilimele la una fără, identitățile nu mai sînt de folos nici măcar în chip de cîrje.

Horia-Roman PATAPIEVICI



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!