agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8426 .



Geta Adam respiră zilele prin nări până la buzele ce curg rădăcini
eseu [ ]
lipeste-ti fata de gesturile mele uite poti / sa te opresti la marginea pietrelor / sa ti se faca frig sa-ti tremure carnea Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2005-05-03  |     | 




A fi sau a nu fi înseamnă pentru poet a scrie sau a nu scrie poezie. Adevărul poetic nu poate exista fără poezie căci poezia este însăși rațiunea existenței unui poet, adevărata și poate unica existență. Dificultatea acestei existențe este covârșitoare, poetul nu are de ales, căci vrând să nu mai scrie poezie, va încerca să scoată la iveală frumuseți, care îl vor pune în dificultate uneori.

Ceea ce propun astăzi cititorului nu este numaidecât trăirea poetică, ci o analiză rece și lucidă a termenului rațional în virtutea căreia poezia poate și trebuie să existe din totdeauna. Ne vom opri asupra versurilor Getei Adam - o introspecție în interiorul ei.



Orice autor încearcă transfigurarea unor realității care exprimă intensitatea sentimentului care a generat versurile. Imaginile vizuale ale poemelor sunt expresive, majoritatea poemelor ne duc spre o reflectare a propriei conștiințe. Nu întâmplător Geta pornește Descult pe drumul licornului :

fanul e inca umed de la cantarea lumii
nu ma intreba calatorule, numele lui
il stiu doar cei intorsi de la vanatoarea alba
tu leaga padurile cu un singur nod
- dezlegat sa fie drumul orbilor -
si lasa licornul sa se adape
alaturi de broastele testoase ***

Caracteristica poemului este la început de căutare și totuși în final îți dai seama că totul era acolo, că de fapt e vremea cinei, oglinda este reflecția uneori distorsionată, dar care privită dintr-un anumit unghi și sub o anumită lumină își relevă frumusețea. Oglinda aici n-are destin, chiar dacă în oglindă apare doar chipul autoarei ( până când? ) e un obiect, iar imaginea construită e o imagine ontologică. Spațialitatea de la începutul poemului este ocultată de oglindă, este ocultată lumina dar și reflexia imaginii:

e vremea cinei
stau de vorba cu pastorul la masa
din fata oglinzii
respir Duminicile prin nari
pana la buzele ce curg radacini
pana la trupul cu apa sarata
si judec talpile inca desculte

in oglinda doar eu
pana cand?

Dint toate textele reușești să descoperi că efectele poetice fac parte din însăși esența experienței sale intime. Sufletul ei este capabil de noi revelații. Fiecare imagine, adăugată imaginii anterioare, îți dă senzația de mister:

fiecare semn are un semn al lui
asa cum buricele degetelor se insira
peste alte burice
asa cum din cand in cand eu ma indragostesc
de pitici

Apare în acest poem un fel de ruptură între percepție și asumarea ei conștientă, e o situație de aventură. Tot felul de trimiteri și divagații te sustrag drumului propus, apar și obstacole, toate acestea sunt ca niște ricoșeuri care consumă zborul visat:

cand m-am nascut
nici nu mai stiu cati ani aveam
mama nu mai era acolo
bause in noaptea aceea ecoul din urma
hergheliilor
ce pantec flamand
sopteau ursitoarele tragand de singurul meu fir de par

asa spunea calutul de mare scobind corabii
in coama balenelor albe ***




Poeta mărturisește, o nevoie de descărcare, izbucnită din adâncuri, totul dintr-o lume lăuntrică, dintr-un subconștient născător de imagini. Jocul imaginației ne face să înțelegem foarte bine că din fiecare poem se desprinde o nouă speranță, care nu este altceva decât rodul încrederii depline a spiritului uman în înțelesul cel mai adânc. Se nasc lumi noi ca într-un fel de delir:

ehei, cat imi place sa ma masor cu pietrele
avem aceeasi culoare de un verde uscat din cand in cand prin dormitoare de lut
se modeleaza iubirea

ehei, cat imi place sa ma joc de-a copilul pana in zori
cand ma lovesc pleoapele de zi
unde te-ai ascuns hai sa inotam in alta dimensiune
pe-acolo
pescarii intind plasele

de teama sa nu uit drumul
prind busola cu amandoua mainile
la Dumnezeu se ajunge prin alta piele
si alta piele

Spre sfârșitul acestui poem, autoarea se distanțează de lumea creată, care nu este decât o aparență și se întoarce din nou spre oglinda care poartă realitatea. Aici este de fapt esența poemului, conturând imaginea ființei umane ca o ființă magică, învăluită într-o aură de mister:

sa nu te miri daca ma intorc in oglinda
si strig
despleteste-ma
mi se intampla si mie sa am ochii rotunzi
atat de rotunzi ca vor veni vulturii
sa ma daruiesc ***

Geta Adam împreună cu Ioan Ravel construiesc din fragilități poeme simple îmbinând grațiosul cu imagini originale. Nuanțele sunt ușor meditative conturate și stăbătute de esența sensibilității:

Ioan Ravel

fluturi sălbatici
improvizând albe acorduri
în cer crisalide

Geta Adam

rugăciunea de seară
in faldurile perdelei
tainică lumină



Geta încearcă să dea noi sensuri cuvintelor venite din interiorul său, dar se lasă prinsă în mrejele și frumusețea dialogului condus într-un fel de Ioan Ravel. Sunt micromeditații romantice, care implică o mare densitate de sugestie. Doi devine unul într-o armonie perfectă cu ceea ce scriu:


Ioan Ravel

genunchi strânși în brațe
bărbia deasupra
gânduri aiurite

Geta Adam

o lebadă cântă
undeva pe perete
tablou naiv cu ingeri

Ioan Ravel

la gura sobei
umbra șarpelui de carton
ticăie ceasornicul

Geta Adam

dezbrăcat de carne
un ochi plânge căprui
celălalt doar plânge

Cei doi într-o simbioză perfectă au reușit să îmbine frumosul, armonia și simplitatea cuvântului în nestemate. Atât Geta cât și Ioan se joacă cu gândurile, întoarce fiecare trăire dezbrăcând-o de cuvinte și sensuri, apoi se înfășoară ei buimaci în ea ca într-o joacă de copii. Cuvântul reprezintă o stare de fapt a autoarei din care își împletește poeme necunoscute încă, crestate de sensuri și sentimente dându-le noi dimensiuni. Împreună cei doi încearcă ieșirea din timpul concret și instalarea într-un spațiu senin al meditației și contemplației asupra unor întrebări, care încearcă să găsească răspunsuri în sufletele noastre:

Ioan Ravel

sânul de piatră
dintre coaste răsare
luna jumătate

Geta Adam

pe buze deschise
sâmburi spărgând
sărutul adormit

Ioan Ravel

muguri de lumină
în pântecul nopții
zori germinând

Geta Adam

fereastra deschisă
in mâinile tale
ghiocei infloriți

Ioan Ravel

aerul proaspăt
pe trupuri asudate
boabe de sare

Geta Adam

în iarba crudă
fluturi și semințe
secunde oprite ***

Unele poeme poartă o ușoară umbră de ironie, aspectul textului pare a fi de cronică, înregistrând anumite fapte. Distanțarea de lumea creată e doar aparentă. Tenta ironică provine din alunecarea în artificial sau dintr-o eventuală supralicitare a tentei moralizatoare. Există în Femeia care ma scrie o miză pe efectele subtile ale jocului ironic:

femeia care ma scrie
are buzunarul umplut cu un aer familial
aceleasi papusi aceiasi iepurasi
nu tu votca nu tu injuraturi
ea nu sughite niciodata poezia
o scoate mereu din acelasi buzunar
o piaptana
o pune pe aceleasi bigudiuri
si ne-o daruieste in alt ambalaj de orbit ***

Universul liric este specific autoarei, ea are o reacție spontană, e ca o căutare continuă câștigând experiență poetică. În unele poeme apare dorința acută de identificare cu piatra, e un fel de anhilare a individualității, ștergerea amprentei unice a eului:

de la o vreme traiesc alaturi de pietre
as putea sa numar talpile trecute peste gura plina de
trotuare vopsite
am inghitit prea multe calcaie sterpe
- de n-ar fi foamea asta afurisita dupa struguri –

Poeta încearcă un fel de control asupra trecutului, dar mai ales a prezentului, care este un fel de depozitar al spiritului, a datelor umane esențiale și ca atare un posibil factor de reînviere a cunoștiințelor pierdute. Conștientizarea sinelui se produce gradat și echivalează de fapt cu renașterea spiritului:

tu imi speli in albia raului trei randuri de piele
ma numeri goala te joci puzzle cu oasele mele
le insiri in fata bisericii langa usa deschisa
sunt stramba uite ce stramba sunt
ma lipesti de maxilar sunt o gura de oase gura ta
hai sa studiem si alte scheme apoi sa
ne cununam in verbul pasarii Phoenix
spui tu imbracat in pieile mele cazute ***




Stilul Getei modelează spațiul interior și exterior, ea creează o stare naturală de comunicare, personajele capătă noi valențe. Persepectiva poemului e de deschidere spre ceva fertil, promițător chiar. E un fel de liturghie a transfigurării cuvântului, spre ceva care e în continuă împlinire. Simțurile sunt stăpânite, trezite doar într-un suflet copleșitor, neastâmpărat care dă momentului o fumusețe deosebită:

s-ar putea sa nu mai incap intr-o zi
in ochiul meu caprui
sa ies de-a valma in strada sa fac semne la trecatori
cu batista
sa alerg pe camp sa pazesc o vreme pastorii
legati carunt de copaci
mieii nascuti prematur

s-ar putea sa ma urmeze cersetorii in
zdrente iscalite geometric pe asfalturi
fotografia bunicii
urland in niste scutece mici
eu
sa ma latre cainii ascunsi prin buzunare
in anul dintai
sub talpa seminte

Poezia pare interiorizată după personalitatea autoarei, dar nu este așa, e un fel de frenezie a sufletului și animă contururile imaginilor cu sensibilități suprafirești. Totul este pictat cu o paletă diversă de culori, de fapt e o euforie a realității:

dar ce spun eu aici
e anul al cinsprezecelea
ai chip de arbore barbate ma cuibaresc intr-o frunza
pasare de celofan
si imprumut ochiul tau verde

sub talpa seminte ***

Poate fi considerată Geta Adam poeta clipei? Desigur!


cateodata
aud somnul pisicilor
cum se lipeste de somnul meu

ma intind si torc mai intai
pe sanul stang
pana aud cutremurul cum intra
pe fereastra
si ma dezleaga de coapse

abia atunci aud soapta lacustelor
o sa fie frig
pune-ti ciorapii de lana
peste exercitiile de zbor
peste somnul tacut al pisicilor ***


Reușește să găsească forma și instrumentul de împărtășire a stărilor interioare prin poezie. Poezia este modalitatea de a împărtăși și altora din prisosul bogăției sufletului. Autoarea încearcă sa se surprindă, descoperă taine ale sufletului interior, parcă e o tacere a gândului prin vorbirea inimii, a inimii care își are dorurile sale. Cuvintele sunt o continuare a gestului intim al inimii. Totul aparține sau nu acestei lumii care pentru majoritatea este doar rațională. Replicile par uneori neoriginale venite dintr-un imaginar doar al intimității sale poetice, iar noi nu reușim în toalitate să o cunoaștem:

de la o vreme ne scaldam
intr-un preludiu
la alte ferestre stau la panda vecinii ne intind pe langa perdele
ne deseneaza tatuaje le roadem intre dinti fara mila
inveliti intr-o singura piele
umblam printre alge si alte vietuitoare marine
aud o licoare ma curge inspre carnea ta
o apropiere geometrica
s-ar putea sa prind momentul cand pestii ne saruta ***

Poezia Getei cuprinde în ea multe lucruri rostite, strălucind în culoarea lor naturală, cuvintele nu sunt mari, dar imaginile ies din cadrul lor regăsindu-și sensurile și strălucirea. Studiul textelor unui autor deschide noi perspective cititorului, iar autorul poate deveni unul dintre modelele spirituale. Desigur că atât cititorul cât și eseistul remarcă originalitatea izbitoare a unui poem față de altele, pe altele parca le-a mai regăsit și la alt autor, dar fiecare cu originalitatea lui.




Poem somnambul încearcă refacerea unui vis, de fapt încearcă să construiască o realitate analoagă visului. Un poem care ne duce spre suprarealism. Încearcă să detecteze elemente stranii din realitate, pe care apoi le transferă într-o lume paralelă asemănătoare visului:

apoi ma viziteaza cate o pasare
somnambula
ma trage de ochi pana ma dezlipesc de

cealalta
doarme
are cocoasa acoperita de visul in care
eu alunec din camasa de noapte
ma intind langa

cealalta
ploua
peste ferestre
cu dinti de porumbei
ii aud cum zdrangane
iar ne iubim deasupra de ***

Visul Getei dobândește o funcție nouă, devenind un instrument de investigație, o cale a revelațiilor inaccesibile conștiinței în stare de veghe. Visul nu este o sursă, ci un criteriu, un termen de referință, apare totuși ambiguitatea, însă conștient și riguros calculată.

Pentru poetă realitatea nu e un peisaj, ci doar o impresie senzorială. Un poem care transformă cuvântul într-un ritual, uneori fără sens alteori debordant, descoperirea unei noi lumi, e o tălmacire de semene, e ca un cântec, orchestrat pe culorile sufletului. Am întâlnit în poeme folosirea seminței ca un lait motiv sau chiar un simbol înalt al victoriei spre nemurire. E de fapt termenul rațional în virtutea căruia poezia poate și trebuie să existe. E de fapt umanitatea, e de fapt entitatea fiecărui individ în parte:

cand a venit oaspetele
acela
cu toamna ferecata intre coapse
eu fugeam pe niste coridoare goale
ceasurile bat inegal ii spuneam
sa ne legam de ochi masti din seminte
de maci ***

Uneori universul poetei se umple de semne indescifrabile, cuvântul parcă nu mai reușește să spună ce vrea poeta, uimește printr-o extraordinară forță a limbajului. Cuvintele se rostogolesc dând naștere unui adevărat vertij verbal. Versul, de un prozaism uneori derutant este salvat de această forță a limbajului și de viteza cu care discursul poetic se revarsă în poeme:

apoi sa picuram peste stresini
dezveliti
de unele puncte de vedere

si iata-ma ascultand o orchestra
de care n-a auzit nimeni
doar ochiul se rotea in
visul
cu silueta ingusta ***

Teribiliste uneori, ironice alteori, fantasmagorice… versurile impresionează prin tehnica intertextuală, sunt invadate de diverse simboluri, un superb joc prin care încearcă limbajul poeziei dând noi interpretări. În poemul următor, umbra e cea care predomină într-un fel tehnica unor reluări de cuvinte așezate și recuperate prin reluări originale:

asadar sa ne desfasuram colectiile de umbre

nu stiu daca astfel ne inrudim cu unii copaci
si ne cresc cearcane lungi pana la umar
pana dinauntru si pana nicaieri

poate ne indoim doar
in trupul asta tavalit simplu
si nedumerit
si vine mai apoi o pasare
ne ia sub aripa
si ne raspandeste pe ape ***

Un puternic suflu de viață, ca prin farmec se răspândește peste tot în poemele Getei. Lumina și armonia din natură, bucuria și plinătatea vieții copleșesc sufletul cititorului cu frumusețea versurilor și imaginilor realizate. Trăirea este la nivelul razelor solare, e un alt mod de a privi realul și desigur o nouă încercare originală de schimbare a limbajului poetic. Limbaj care își cere drepturile. Fiecare text își are forța sa proprie, realizând o creație artistică de un efect încântător. Totul se revarsă ca o incitare în sufletele cititorilor:

să ne sărutăm spunea femeia din oglindă
țigara aprinsă între buze leneșe
îneacă monștrii mici de dinăuntru
mai am timp să aud o gâfâială incertă
să mă întreb ce e cu sita asta pe ochiul stâng ***

Astfel efectul artistic al acestui poem constă în imboldul irezistibil pe care îl trezește puritatea versurilor, iar oglinda este cadru în care se reflectă totul aproape obsesiv. Efectul oglinzii asupra cititorului se exercită mai mult pe calea sugestiei prin aspectul exterior descris. Poezia place, își păstrează prospețimea și voiciunea.

Poemele sunt inspirate din realitatea imediată, unele poartă titluri necăutate, simplu, în care cu originalitatea binecunoscută a autoarei face din acel poem un pretext de simbioză într-un cadru uneori romantic, alteori plin de simboluri, motive lesne de depistat: poezie. Cititnd-o atent, ai impresia, la un moment dat, că se admite voit refuzul realului, ruptura de logică, alunecând ușor spre vis și imaginație. Poeta devenind avatarul, adică cea care s-a reîncarnat transformându-se metaforic în stea:

in casa aceea
aproape
de pielea delfinilor
iubirea avea un nume neobisnuit
femeia cu rochie decoltata aramiu
nu-l stia traduce
ea se trezea doar dimineata
si deschidea usa
cu mainile ca doua vase de lut
apoi se intindea pe nisip
desena ***




Unele poeme par incantații, sentimentele cumva potolite, calme, iar expresia e limpede și curgătoare. Imaginile create de autoare sunt plastice și evocatoare ca într-un descântec unde fluiditatea versului e o încântare:

inca un cavaler adormit
pe dusumele
de sticla
suflare natanga
de cal in pielea goala
zburat pe mana stanga

voi tropote
de talpi
deochiate
de ochi impuri de broaste
din ape exilate
nu dor sculpturile
pe oase? ***

Poezia Getei Adam e o poezie remarcabilă prin curajul unei rostiri directe. Sunt obsesii ale unui interior îndreptat spre imaginar și care ies la suprafață spontan fără forțare, chiar dacă uneori tributul este de a șoca de a surprinde cu orice preț. Expresia naturală, liberă și eliberată de orice fel de prețioase artificii aduce poemele tot mai aproape de cititor:

cand ma nasc
(si asta se intampla mai ales dimineata)
vine la geam un porumbel
imi face confidente
recit versurile invatate in vis
isi ia notite
apoi ma striga pe litere
mai degraba invers
eu zac intr-o intuitie ***

Semnele unor înțelesuri nu trebuie căutate în profunzime, ci doar în forma lor vizibilă. Un atuu e puterea de-a aduce în poem fragmente din cotidian, fragmente veridice, fragmente scrise astfel încât dau senzația că totul se petrece, aievea. Destinul fiecăruia e împletit într-un sistem în care creația e permanent posibilă, și în care are loc substituirea realului cu imaginarul. Ceea ce ne atrage la Geta nu e atât universul său de imagini și idei cât coloritul caracteristic, care o definește, tonalitatea și accentele personale, timbrul versului, modul singular de a potrivi cuvintele:

mănânc măr după măr
adun sâmburi într-o oală de lut
și fluier
dincolo de fereastră pe acoperișul galben
un bărbat o femeie
el mănâncă mere
ea aruncă sâmburi
e contagioasă pofta asta de umbrele
din cotoare desperecheate de coajă ***

Pentru a reuși să pătrundem cu adevărat în universul Getei ne luam ca punct de reper imaginația noastră. Limbajul său metaforic, uneori modern, alteori mai puțin obișnuit, cu multe libertăți lăuntrice, ne va conduce spre interiorul poeziei. Astfel putem descoperi forțele sale pline de diversitate întruchipând talentul. Discursul simplu, direct, un fel de dialog interior, trimis spre exterior pentru noi cititorii. Un alt simbol apărut aici e piersica, încerc să-i găsesc semnificațiile, poate puful acela care te încearcă cu întrebări și răspunsuri, oricum mă duce cu gândul mai mult spre o maturizare poetică - fructul pârguit:

și atunci îmbrățișezi pisica
ai pene de papagal răstignite pe mustăți
îi spui
(și te prefaci mahmur)
ea iți șoptește cu buzele supte
ceva de neînțeles
ți se face frică
de vorbele ei toarse
ieși în grădină
să stăm o după amiază aici ***




Poeta își exprimă stări sufletești, adâncită uneori în vis sau poate în acele căutări cu porniri și întoarceri pe căile crepusculare ale dimineților. Dacă încerci, reușești să pătrunzi dincolo de cuvinte doar prin mijlocirea contemplației care nu se poate exprima și simți decât prin atingeri, prin sugerări și apropieri căutate uneori, capabile să trezească în cititor fiorul necunoscutului, al misterului și al surprizei:

câteodată salut diminețile
cu un respect exagerat
mă așez pe scaunul din fața porții
și aștept
răspuns

2.
există copaci în care păsările dorm
neîntrerupt
cred că ele chiuie pe dinăuntru
altfel cum se explică
sprâncenele groase
ale mireselor întoarse
din fața altarelor? ***

Dacă reușești să pătrunzi adânc în miezul lucrurilor vei găsi desigur vigoarea simțirii, originalitatea gândirii, generalitatea sau aplicabilitatea cât mai largă a acestei simțiri și a acestei gîndiri. Intre cuvânt și ilustrarea lui există o simbioză perfectă. Astfel, cuvântul prin ritmicitatea, prin melodia nevăzută și puterea lui de sugestie, îl cheamă pe cititorul său la o împărtășire a unor stări subtile care sunt chintesența trăirilor anterioare ale poetei, lăsând să se aștearnă pe hârtie sentimentele subțiri, esențiale, cele mai autentice din viața sa interioară:

e doar joi - decolorată
priviți sunt eu

înconjurată de un sentiment
schilod
(tu lipsești de cateva zile
de atunci ninge întruna la ușă)
închipuirile mele îmbrăcate în zdrențe
nu au legătură cu degetele umede
care omoară versul
de la fereastră lucrurile se văd altfel
cifra zero devine un cerc mare
mă învârt odată cu el ***

Imaginele poetice pendulează uneori între banal și surprinzător, dar fiind bine structurate îți dă mereu o notă de prospețime de nou. Avem o autoare care simte nevoia de a arunca cât mai departe bumeragul într-o lume a ideilor. Ochiul omniprezent duce cumva spre criptic, dar e doar o părere, ochiul cuprinde în el tot universul prin care se reflectă apoi lumii:

prin creierul tău umblă cuvinte distorsionate
cu un ochi decoltat faci semne trenurilor
gara nu pleacă nicăieri se încrețeste peronul
de hărțile purtate în gențile diplomat de călători plictisiți
te recomanzi vânătorul de umbre presate
între cărți ediții de lux hrănit liber și desperecheat
de coaja pădurilor cu sentimente virgine ***


Pargurgând poem după poem, ne dăm seama că sentimentele poetei au o viață a căror tensiune nu trebuie mascată, le place să stea la vedere. Geta este o prezență discretă, fascinantă, cuceritoare. Din cuvinte reușește Joc in trei poeme:

1. un timp am stat în sala aceea cu fețe
alungite nu stiu nici acum dacă priveau la ceva
anume – poate nici nu eram acolo fiindca în
disperarea mea de a-i întalni făceam zeci de
semne cu ochii cu mâinile – și niciunul dar
niciunul din oamenii cu fețe alungite nu vedea
ținutul unde umblam incet și tulbure

2. jocul nu poate fi calculat dinainte e mereu altul moartea
îți întinde o mână tu întorci spatele te indrepți spre râu
arunci cu pietre și numeri cercurile cu gesturi zvâcnite.
să te măsori e desigur o deprindere nesănătoasă. mai bine
te culci în iarbă lași greierii să-ți intre în ureche
și te joci de-a viața.

3. pe urmă treci de partea asta a lunii. râzi de
fantome cum își rod unghiile și de pisici cum
miaună la fel de zburlit. nu spui nimic bătrânului
cu pomeți storși – de frica uitării poveștilor adună
ploaia din ochi în ierburi străine – doar îl iei de mână
și mergeți în camera de alături vă plimbați pe aleea
cu fluturi apoi sfărâmați luna între degete –
și foarte târziu te încălzești sub pielea zdrențuită de vorbe
- și se făcea că mă înec – ***

Apar din nou: privirea, ochiul, pietre, pisici, pielea acum zdrențuită, motive care apar în majoritatea poemelor, dar puse într-o nouă formă, te afli tot timpul în fața noului. În toate poemele găsești ceea ce durează ca timp, alege forma cea mai potrivită formă și toate par a fi rostite întâia oară.




Geta Adam încearcă cu o deplină conștiință folosirea propriei valori, a unor cuvinte spuse de altii, dar mai ales de ea în acel mod în care doar ea știe să-l spună. Din nou ochiul și din nou oglinda, care aici reprezintă o aducere dinspre interior spre exterior. Un alt element important este copacul (arborele), aici cu o semnificație deosebită - chel. Nu știu dacă am mai întâlnit, dar poate nu mi s-a părut atât de semnificativ ca în acest poem – treapta așezată undeva între sâni?( așa vreau eu să văd). Pentru mine aici ar avea o mare semnificație treapta acesta, ca apoi să se răsfrângă în oglinda, așezată parcă într-un loc special acum – doar în hol, reprezintă trecerea spre alte lumii, care trebuie ușor descifrate. Muzicalitate dezvelită de acordurile foșnitoare, unde doar pensula mai poate schimba o linie, un contur:


sa scrii un poem
al absentei lucrurilor importante
ar fi ca si cum cocotata intr-un arbore chel
te-ai intrece cu frunzele la fosnit
apoi fara sa astepti trezirea deplina a ochiului
treci pe langa el cu sanii dezgoliti intr-o inchipuire
fluida si te asezi pe treapta de lemn intr-o linistire
a genunchilor ***

Poezia înseamnă trasfigurare. Poeta nu pretinde să fie înțelesă, gustată, de toată lumea. O poezie nu se poate impune la foarte mulți cu tăria unui adevăr științific dintre anumite fenomene. Dacă încerc o caracterizare generală a formei poeziei, pot spune că ea va rămâne mereu actuală, iar cel dintâi lucru care ar ieși la iveală ar fi frumusețea și armonia vorbelor, dar mai ales prezența sunetului în alcătuirea versurilor.

Versurile sunt uneori ca o explozie, iar voința versului este de a exprima ceea ce nu se poate spune. El are calitatea de a distila materialul poetic brut și de-a oferi poezia fără amestec. Desigur că versurile ce urmează sunt o stare de fapt a autoarei, pe care poate nu a mai trăit-o, nu e vorba de imaginație, aici e trăire pură a unui sentiment de încătușare a forțelor din tine. Imaginile de aici sunt doar stări pe care cititorul chiar esperimentând nu le poate trăi la adevărata lor simțire:

vin puhoi lăcustele în camera cu pereți albi e doar un joc desigur
să stai lungită pe masa de operație cu mâinile și gleznele legate cu
lanțuri verzi cu privirea încurcată într-o lumină rotundă atunci vin
lăcustele începi să numeri o bucată de carne două bucați de carne




îmi împletesc părul în oglinzile de var văd cu ochii aceștia umbrele
unui zid omul cu halat alb are manuși de cauciuc scotocește prin mine
ascuțit sus pe o poliță câinele alb îmi face cu ochiul ce față de foarfecă
are iar vin lăcustele una două apoi ceața se duce încet către o femeie
două femei întinse pe cearșafuri albe citind biblia eu cu picioarele
atârnând privesc pe fereastră cu șarpele agățat de gât ar trebui să mă ridic
din patul acesta să deschid fereastra să dau de mâncare vrăbiilor apoi
să iau sentimentul care mă adulmecă să întind fruntea către el să mă atingă

vin puhoi lăcustele în camera cu pereți albi e doar un joc desigur


E starea aceea când totul trece de tine și prin tine, când totul se petrece acolo undeva în acel ochi magic spre care privești uimit și nu te recunoști a fi tu. Privești ca la un spectacol la care parcă ai fost adus fără vrerea ta. Și totul se schimbă și totul se derulează în scene bine regizate, iar tu, doar privești și te întrebi dacă nu cumva insul din ochiul magic ești chiar tu sau reflexia ta?

Geta lucrează aproape în tot timpul cu corelații nu se lasă atrasă aproape niciodată de simple și spontane asociații. Gândirea poetică mișcă mintea să caute și descoperă în natură, în lume, în viață, apropiere și înrudire sau deosebiri și contraste care ne uimesc și ne dau sentimentul frumuseții. E un sentiment al frumuseții izvorât din acoperirea unor corelații și nu a unor asociații superficiale:

Ii placea sa-i spuna Omul cu pielea taciune. Uite, ii spunea Ea, alergand spre Acolo, asta e o declaratie simpla in trei poeme, le-am scris in noaptea aceea invelita in carpe, tocmai venisem deodata cu fluviul izvorat din mama, mi-au legat o panglica rosie la mana, tipam uneori numai pe dinauntru, inca de atunci dadeam semne de piatra.
Si sa-ti mai spun ceva despre pietre, Omule cu pielea taciune, ele au un ochi prin care poti patrunde...
Pe nisip, doar urmele de pasi. Si-atunci a plans, cu plansul Ei de piatra, l-a strigat cu vocea Ei de piatra, i-a sarutat urmele cu sarutul Ei de piatra.
***

Toate poemele își au originea și punctul de plecare în mișcarea gândirii poetice. Uneori imaginile reușite îți dau impresia trăirii lor de către autor și nu numai, chiar și cititorul își însușește acest lucru pornind în călătorie cu versurile. Uneori halucinante versurile ating efemerul:

lipeste-ti fata de gesturile mele uite poti
sa te opresti la marginea pietrelor
sa ti se faca frig sa-ti tremure carnea
atunci deschizi harta te cauti printre
vagoanele garate pe linii secundare
poate esti acolo numarandu-ti capetele
cum fac planuri impotriva
serpilor
maimutelor
si altor pretexte
condamnate iubite sunt cuvintele
pe soseaua aglomerata
de urme de roti ***




Plăcerea cititorului de poezie este să descopere întâi de toate ce e particular și deosebit la un poet, farmecul și surprizele numeroase pe care i le relevă rând pe rând opera acestuia. Ca să merităm așadar cu prisosință numele de cititor ar trebui, întâi de toate, să ne recomandăm nouă înșine mai multă comprehensiune pentru ceea ce facem. Nu e ușor să pătrunzi în lumea lăuntrică a Getei, încerci să te familiarizezi treptat cu sensurile și mai ales cu aspectele pe care le întâlnești, e ca o fugă spre un orizont care ți se deschide, încerci să atingi linia, dar soarele în răsăritul lui o mută undeva spre apus:

stateau acolo
inghesuiti intre umeri si
din cocoase le cresteau copaci

dintele cainelui de noapte cazuse
in acea vegetatie de statui
asta am aflat din rostirea unei mirese cu buze de scoici
deci trebuie inteleasa cum se cuvine
pentru ca miresele cu buze de scoici au un limbaj bazat pe formule
nu intrebati ce fel de formule de altfel la ora asta
nu stiu sa raspund tai cu foarfeca bucati de carne de cal
le indes in ghiozdan si ma intorc
la puzzle-ul neterminat ***

Poezia Getei Adam se apleacă către cititor ca o mângâiere, așa cum pruncul primește sărutul soarelui pe creștetul său. Realitatea cuvântului capătă rotunjime în poemele sale, ne duc uneori spre perfecțiune - cercul, au puterea de posedare a sensibilului și concretului. Am mai spus, ea poate fi considerată poeta suprarealismului. Tablourile pot fi vizualizate, iar cuvintele desenează conturul acelui tablou.

Ea tinde mereu către esențe, își definește versul prin culorile oferite de realitate, așa cum soarele soarbe polenul zile și se retrage în amurg ca în zori să apară în toată splendoarea. Provocările realului îi reușesc, dând profunzime celor exprimate și are puterea de a le înzestra cu sugestii și sensuri multiple de a le transpune într-o atmosferă particulară ce deschide ea însăși orizonturi nebănuite:

apoi ne-am jucat de-a vocalele, de-a busilea, de-a trenuletul, de-a literele,
mai tarziu trebuia sa ma aplec tot mai putin sa te vad asa caprui cresteai
ai inceput sa tragi draperiile intre timp au inceput sa-mi zambeasca ridurile
semeni tot mai mult cu o dragoste mare ce culoare sa-mi vopsesc parul ma intreb
ai buletin maine vei iubi si tu iubirea caprui o sa-mi dau aere de bunica tanara
apoi voi fi tot mai mica o sa scriu poezii ***

Versurile de mai sus reprezintă o adevărată poveste de dragoste maternă, și așa cum spunea unul dintre comentatori - despre minunea de a fi - de a te naste, a deveni si a te intoarce din nou la nastere, de data asta intru vesnicie. Daca este sa mergem pe partea spirituala, putem vedea in poezia de fata o evolutie spre mantuire, o scara spre Rai, caci Iisus Hristos ne spune sa lasam copiii sa vina la El si sa nu ii oprim, iar viata noastra spirituala trebuie sa fie o continua inaltare si o continua intoarcere catre copilarie, catre asemanarea cu copiii intru inocenta si umilitate.(Daniel Dinescu )

Bucuria iubirii – este pentru Geta ca o zare necontenit deschisă către nelimitat, către imposibil și tocmai din această situație singulară se naște farmecul poemelor ei. Parcă e suficientă doar privirea ca să răstoarne sensurile. În versuri obișnuite încearcă viziuni noi într-un suflu generos, unde pulsul si ritmurile unei inimii însoțesc poezia. Limbajul liric este diferențiat - versurile pline de sensibilitate:

mai incolo ne vom juca de-a trenuletul, de-a busilea, nu uita sa ma inveti vocalele
sa-mi pui pe bigudiuri singurul smoc de par ramas pe frunte

si mai incolo o sa privesti mainile mele mici
pana o sa raman desculta

Limbajul folosit implică o mare densitate de sugestie, ea sugerează, solicitând din plin atât sensibilitatea, intuiția artistică a cititorului cât și experiența lui de viață, spiritul de observație, cultură, capacitate asociativă, care presupune aptitudini pentru corelațiile spontane în planul imaginarului. Scrierea este bine stăpânită, din punct de vedere tehnic, unele cadre decupate din cotidian, dar montate cu imaginație dă fiecărui poem o deosebită frumusețe:

copil
cu pumnul strans

nu poate primi
deodata lumina
in palma

linii ***

Multe poezii au ca punct de plecare o realitate pe care apoi o tranfigurează în imagini, așa cum sunt aspirațiile sufletului său. Autoarea poartă un suflet mare, o inimă curată și generoasă. Scrierile sale nu caută singurătatea aceasta se pare că nu-i priește autoarei. Nostalgiile par undeva duse în depărtare, iar ce mi s-a părut interesant în poemul de mai jos e faptul că ceața a căpătat noi valențe, tocmai pentru a exprima mai bine starea și atmosfera în care se desfășoară poemul respective:

nu e prima oară când mă ascund sub streașină și urmăresc
picurii de apă cum crapă
într-o mare în care înoată păsări de curte - le filmez moartea
cu mișcări somnambule de provincial fără să iau seama la
râsul câinelui mic si orb

ieri stăteam cuminți
amândoi în stație cu urechile ciulite ne uitam
cum vin autobuzele – eu le vedeam goale – el îmi vorbea despre
moșul cu barba gri de țiganca înflorată cum fac semen ***





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!