Extaz

Aș fi curios să știu ce gând ți-a trecut prin minte când ai citit acest titlu, și ce-ți exprimă el, o stare pe care crezi că o poți defini, prin care crezi că ai trecut, sau pe care doar speri să o atingi, sau nu ai nici cea mai vagă idee despre ce poate fi. Eu cred că la 99% din cei care citesc acest text, li se potrivește ultima variantă. De ce? Veșnica întrebare, care ar trebui cel puțin în cazul de față, să aducă după ea pagini întregi de explicații, dar înainte de a răspunde la această întrebare ar trebui altceva lămurit, dacă eu, autorul, sunt în măsură să ofer aceste explicații, mai bine spus dacă am trecut prin această stare, dar vedeți voi, aici se complică treaba, pentru că eu cred că am trecut, cel puțin odată în viață, timp de câteva secunde, dar ce s-a întâmplat în acele secunde, nu voi dezvălui decât la sfârșitul eseului.
Pentru a lămuri de ce doar 1% din oameni reușesc să atingă acea stare maximă de fericire voi începe prin a exemplifica câteva, cred eu cele mai importante, elemente care nu numai că nu-ți vor aduce niciodată extazul, dar în final, îți vor aduce exact opusul, și anume: lenea, minciuna, ignoranța, incultura, imoralitatea, prostia, ura, fățărnicia, fumatul, drogurile, alcoolul, sexul, și orice altă formă de păcat, sau viciu pe care am omis să-l includ aici. Probabil că acum i-am dezamăgit pe cei care credeau că mă refer la extazul sexual, sau bazat pe orice altă formă de plăcere fizică, prin definiție păcătoasă, și care credeau că și acesta este o altă încercare penibilă a unui adoleșcent frustrat, care încearcă să împărtășească cu ceilalți experiențele sale sexuale, sau mai știu eu de care. Nu, aceasta este o încercare(penibilă sau nu, las asta la latitudinea „criticilor”), a unui adoleșcent foarte frustrat de o lume fără Dumnezeu, rea, împuțită, degradată și scârboasă, de a încerca să împărtășească cu cei care sigur nu vor vrea să creadă, sau să înțeleagă nimic, câte ceva din experieța lui despre ceea ce omul caută întreaga lui viață, și anume, fericirea totală. Și acum că am lămurit acest aspect, îi invit pe toți cei a căror viață e cel puțin plăcută, care cred că au descoperit fericirea, sau care se mulțumesc cu lumea în care trăim, și care cred că omul se îndreaptă spre o viață mai bună, și 2007, sau venirea americanilor(sau a extratereștrilor), este pentru ei cea mai mare speranță, să părăsească citirea acestui eseu, deoarece în el, se vor pomeni nume precum Dumnezeu, sau Isus Hristos, care sunt sigur, că nu ar stârni nici un interes pentru acești cititori, și care poate din contră ar crea controverse, sau te miri ce păreri, pe care ținta acestui eseu nu le urmărește. Dar îi învit la lecturare, pe toți frustrații, pe toți cei care își dau seama că lumea aceasta este muribundă, pe toți cei care simt un gol în viața lor pe care nu reușesc să-l umple orice și oricăt ar încerca, care au întrebări fără răspunsuri, și cărora, numele de mai sus le stârnesc măcar curiozitatea. Și ca să mai lămuresc un lucru, acest eseu este scris într-un spirit, și de un om, creștin-ortodox, deci din nou îi sfătuiesc pe cei de alte credințe, sau pe atei, să nu-și mai piardă vremea aici.
Mă bucur că am lămurit toate aceste aspecte, și dacă a mai rămas vre-un cititor, trebuie să-l anunț și pe el cu dezamăgire că nu va găsi prea multe răspunsuri la întrebările lui aici, ci poate își va pune și mai multe întrebări.
Am dat mai sus exemple, de ce omul nu poate fi fericit, dar oare cum poate fi fericit, simplu: acceptând că este muritor; că nimic din cele lumești nu pot fi sinonime cu fericirea adevărată, dumnezeiască și eternă; că aici pe pământ, prin tot ceea ce se leagă de trup, prin tot ceea ce omului îi aduce o plăcere efemeră, egoistă, născută din păcat, el nu va putea să-și elibereze trupul de suflet, iar sufletul va urma trupul în mormânt unde va fi și el mâncat de „viermi”, iar pentru cei care nu știu, moartea, mormântul, este sinonim cu iadul, iar viața cu raiul. Bun, acum toți ar vrea să creadă că am încercat să-i dau pe spate cu această explicație religioasă, dar eu nu sunt genul să fac asta, așa că voi analiza atent ceea ce am scris mai sus.
În primul rând nu cred că ar trebui să explic că omul este muritor cu trupul, e cel mai de necontestat adevăr, dar de aici vine problema adevărată, acea întrebare care-i macină pe oameni de la începutul lumii, ce se întâmplă cu sufletul după moarte, iar la această întrebare fiecare religie are una alt răspuns, iar dacă ar fi să luăm și alte răspunsuri imaginare, am avea cel puțin 100 de variante, pe baza cărora s-au scris o mulțime de cărți. Dar dacă stăm să observăm mai atenți, majoritatea răspunsurilor, implică viața de după moarte, și acum să fim serioși, cine poate afirma, și crede că la moarte „se termină totul”, că „se face întuneric” că nu există nimic după moarte, poat doar aceia care știu că viața lor de după moarte, nu ar fi tocmai „lapte și miere”, iar pentru aceștia într-adevăr va fi „întuneric”.
Bun, deci am ajuns la concluzia că există viață după moarte, deci sufletul nu moare, dar chestia că omul nu poate fi fericit pe pământ, asta nu o mai crede nimeni, și cine ar fi atât de prost, de imbecil, de idiot, de nebun inconștient, să creadă așa ceva, pentru că cel care ar crede asta poate ajunge chiar în pragul sinuciderii din moment ce nu ar mai găsi nimic care să-i aducă plăcere, de ce să fugim de toate aceste „orgasme ale trupului”, pe care adesea le confundăm cu „orgasme ale sufletului”, de ce să plângem, de ce să suferim, de ce să fim nefericiți, de ce să ne fie milă, de ce să iubim, când putem doar să simțim, când putem fi într-un „continu extaz al trupului”, deci putem fi fericiți. Dar acum aș întreba cât durează o „plăcere”, de orice fel ar fi ea, câte secunde, câte minute, câte ore, dar aici nu contează cât, ci contează că oricât ar dura, este limitată, are o anumită durată, și nu poate fi negat faptul că orice generator de plăcere, aduce după el dependență(droguri, sex, țigări, băutură, mâncare, televizor, muzică, internet, jocuri pe calculator, etc.), deoarece după o plăcere „ne este sete” de mai mult și privind în lume la tot ceea ce creează dependență, până și la o amărâtă de telenovelă, toate aceste elemente, distrugătoare sufletului, vor aduce după ele suferință, și sunt curios, cine are curaj să nege aceste lucruri, și la toate argumentele lui, promit că îi aduc eu cel puțin 10 contraargumente. Acum aș ruga cititorul să se gândească puțin la viața lui și să rememoreze acele fapte pe care le-a făcut singur, care nu au afectat și alte persoane(decât în cazuri cum ar fi sexul), și care nu mă îndoiesc că i-au adus o mare de plăcere, dar pe care nu ar vrea să le afle nimeni, și de care îi este rușine, și care nici în ruptul capului nu le-ar spune în cele mai multe cazuri, nici preotului, la spovedanie, și l-aș ruga să se gândească de ce îi este rușine de aceste fapte, și mai mult ca sigur că primul lucru la care ne gândim, este că am făcut ceva „rău”, rușinos, ce nu trebuie spus nimănui deobicei. Și pentru a da un exemplu, cred eu foarte elocvent, și foarte controversat, mă voi referi la masturbare. De ce masturbare, pentru 3 motive clare: produce plăcere absolut efemeră și egoistă, este absolut dependentă, și se leagă absolut doar de fizic. Acum aș pune altă întrebare, cine a încercat vre-odată să compare o astfel de plăcere, cu a sta și a privi timp de 5 minute să spunem, cum se joacă un copil mic. Nebună comparație, nu? Acum vă întreb cine ar schimba acea plăcere, cu o astfel de „plăcere”, și de ce când privim un bebeluș, dacă ne uităm atenți, vedem la el o puritate pe care doar la un copil o poți găsi, vă spun eu de ce, nu pentru că noi am crescut, nu pentru că noi nu suntem frumoși fizic, sau din te miri ce al motiv pueril, ci pentru că noi am făcut cel puțin odată, o faptă, de care ne este rușine, pe care o catalogăm drept rea, ceva, de care poate suntem dependenți, ceva care este legat doar de plăcerea strictă a trupului , și nicicum de suflet, ceva ce sufletul acelui copil nu cunoaște, ceva ce nouă ne-a furat puritatea, și inocența, ceva ce se numește păcat. Am adus această comparație, deoarece într-o duminică când am fost la biserică am văzut o imagine care nu mi-o pot șterge din minte, imaginea unui copil mic, care stătea în fund pe treapta din fața altarului, dar stătea cu spatele spre altar, și privea sprea mulțimea de oameni din biserică, care în acel moment erau majoritatea în genunchi, și păreau că parcă se roagă și acestui copil, nu doar lui Dumnezeu, și sfințiilor, dar în același timp mi-am dat seama că toți ar trebui să fim în genunchi în fața ultimului simbol al binelui, al fericirii divine, al iubirii eterne, pe care doar un copil le mai poate întruchipa. Și toți ar trebui să-i cerem iertare acestui copil, că până și din cauza acelei fapte care am săvârșit-o, și care poate ni se pare minoră, și care credem că nu are nici o legătură cu acest copil, totuși ne-am corupt, și ne-am înegrit sufletele, am devenit mai răi, mai mincinoși, mai ignoranți, mai corupți, mai lași, mai criminali, și fără să vedem, îl condamnăm pe acest copil implicit la moarte, pentru că viitorul care el îl are în față, viitorul la clădirea căruia și noi contribuim, este un viitor mort, în care mulți vor urla, fără ca nici măcar Dumnezeu să-i mai audă.
Cine mai vrea să recunoască că există un Dumnezeu, că în același timp există și diavolul, că nu există hazard, ci doar soartă, o soartă pe care putem să ne-o influențăm, alegând în fiecare zi între bine și rău, că tot ceea ce facem, bine sau rău, nu ne va influența decât tot pe noi, că doar acela care nu va accepta compromisurile acestei vieți, plăceriile mult prea efemere și ieftine, minciuna, ipocrizia, incultura, morala josnică, și tot ceea ce poate fi catalogat drept crimă împotriva vieții, și a omului, împotriva Celui care a murit scuipat, bătut și crucificat pentru ca noi, să nu facem altceva decât să-L răstignim în continuare de 2000 de ani încoace, doar acela va reuși să cunoască fericirea, doar acela care poate plânge și suferi din adâncul sufletului său, chiar și pentru călăul său, doar acela care va iubi din toată ființa lui, și va fi înstare să se jertfească nu doar pentru cea mai iubită persoană, ci chiar și pentru un necunoscut. Dar tot ce fac eu aici este să înșirui niște cuvinte frumoase, și având în vedere că s-au scris sute de cărți, în care o mulțime de duhovnici, încearcă să explice detaliat și cât mai frumos și dumnezeiesc toate acestea, totuși nimeni nu mai vrea să audă, să vadă, să simtă.
Eu cunosc oameni fericiți, dar care în același timp plâng pentru noi, pentru cei care ne amăgim că am găsit fericirea aici pe pământ printrea „gunoaie”, și ne lăudăm cu „valoarea” noastră, dar ce este efemer, nu poate avea valoare, doar sufletul, și ceea ce sufletul zămislește mai frumos și mai bun, poate avea valoare, poate trece testul timpului, poate fi nemuritor, veșnic. Dar credem în această „fericire”, pentru că nu ne placem să recunoaștem că există o fericire eternă, o fericire la care noi nici nu visăm, că au existat oameni a căror trupuri nu s-au descompus nici după moarte, că au existat oameni mai bine spus sfinți, care timp de mai bine de 9 ani, nu au fost nevoiți să spele, iar pielea lor mirosea ca floarea trandafirului, că au existat oameni, care în celule comuniste, goi, bătuți, torturați, adesea chiar omorâți, cântau în tot timpul calvarului prin care treceau „Hristos a înviat”, că a existat odată un Om absolut fără de păcate, care bătut, scuipat, torturat, răstignit, a murit rugându-se pentru iertarea călăiilor săi. Și acum întreb cititorul, oare noi chiar și după cea mai îmbelșugată și împlinită viață, chiar suntem așa siguri că am descoperit fericirea, oare după ce vom muri, trupurile noastre mâncate de viermi, vor mai simți „fericirea”. Asta e o întrebare care ar trebui pusă mai des, pusă în acele momente în care suntem „fericiți”.
Poate după tot ce am scris mai sus v-ar veni greu să credeți că eu, autorul, am copilărit cu revista „Playboy” în mână, și până la vârsta mea de nici 21 de ani, am făcut multe lucruri urâte pe care aș vrea să le uit, și credeți-mă, că am făcut cel puțin odată aproape tot ce poate face un adoleșcent până la această vârstă, mi-am creat multe dependențe, și chiar și în prezent păcătuiesc mult, și mă lupt din greu cu ispitele „extazului” mult prea efemer și fals al acestei vieți, dar pot spune că un singur lucru am schimbat un lucru care știu că nu-l voi mai schimba niciodată, am reușit să cred, să cred că există Isus Hristos, și oricât aș păcătui, oricât l-aș răni, până în clipa morții el mă așteaptă să-i arăt măcar un gram de iubire, și știți care este cea mai mare dovadă pentru mine că El mă iubește, faptul că mă pedepsește pentru păcatele mele, adică faptul că nu mă uită niciodată.
Am spus că în final voi destăinui ce s-a întâmplat în acele momente în care am simțit extazul, și chair dacă vi se va părea banal, în acele momente, am sărutat o fată, dar nu orice fată, o fată pe care am iubit-o, o iubesc, și știu că o voi iubi etern, o fată care acum este logodnica mea. E greu să crezi că poți simți extazul în acele momente, dar nimic din ceea ce am făcut până acum nu poate egala ca intensitate acele clipe, și chiar dacă au trecut 4 ani de atunci, încă mai tremur de emoție când mă găndesc la ele. Probabil mulți cred că un sărut este nimic, dar aceștia sunt cei care au transformat această dovadă sacră a dragostei, într-o simplă încolăcire a două limbi, ca să nu ami vorbim de alte „încolăciri”, dar ce am scris aici oricum nu e pentru ei.
Concluziile, rămân și aici la nivelul cititorului, dar dacă este măcar cineva curios să afle mai multe despre cum un om poate trece de la o mentalitate de „vagabond” la una, cel puțin de „om”, atunci aștept păreri, comentarii, critici, întrebări, eventuali prieteni, și asigur, că mai am multe de povestit, și cer iertare pentru stângăcia mea în ale scrisului, pentru eventualele grșeli, sau pentru exprimările mai greoaie, este prima încercare de acest gen, și sper că nu am ofensat pe nimeni cu nimic.