agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6630 .



Urgența catastrofei
eseu [ ]
Din "Sfârtecare"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2005-02-14  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu



Totul pare să prevestească sfârșitul istoriei și, o dată cu el, al ființei, pe seama căreia istoria s-a înălțat făcând să iasă ființa din sinele în care odihnea și asociind-o convulsiilor sale; de aceea istoria reprezintă terenul pe care ființa s-a măcinat și degradat fără încetare.

Acum, când se apropie de capăt, e cu neputință ca istoria să nu poarte pecetea acestei drame ce trebuia să se răsfrângă asupră-i încă de la început; și e cu neputință să nu purtăm și noi pecetea, noi, martorii sfârșitului înfrigurat al piesei, care, s-o recunoaștem, nu ne displace, de altminteri. Asemenea, într-aceasta, celor dintâi creștini, avizi de catastrofă. Spre marea lor dezamăgire catastrofa n-a avut loc, în ciuda belșugului de proorociri din scrierile vremii. Cu cât sporeau ele mai tare, ca pentru a-l grăbi pe Dumnezeu și a-i forța mâna, cu atât acesta din urmă, răvășit, nedecis, se încurca mai tare în propriile scrupule. Intrați în derută, credincioșii au trebuit să se plece înaintea evidenței: noua venire a Mântuitorului n-avea să aibă loc, arătarea lui era amânată; la orizont - nici mântuire, nici osândă. În aceste condiții ce altceva le rămânea de făcut decât să aștepte, între resemnare și speranță, vremuri mai bune - vremea sfârșitului?

Mai favorizați de soartă decât ei, noi suntem în schimb stăpâni ai sfârșitului nostru; el ne stă la îndemână și nu avem nevoie pentru a-i grăbi sosirea de nici un ajutor venit de sus. Greu de crezut că, așa risipitori cum suntem chiar, nu vom profita de o asemenea șansă nesperată.

Cum am ajuns aici? Ce s-a petrecut oare pentru ca, după veacuri de speranță, să ne aflăm în pragul unei realități pe care doar sarcasmul o face suportabilă?

De la Renaștere încoace omenirea n-a făcut altceva decât să evite sensul ultim al înaintării sale, principiul nociv manifestat în ea. Epoca Luminilor îndeosebi avea să aducă o contribuție deloc neglijabilă acestei operațiuni de obnubilare. În veacul următor idolatria Viitorului a venit să confirme iluziile celui precedent.

Într-o epocă atât de lipsită de iluzii ca a noastră, ea se încăpățânează să-și etaleze făgăduielile, chiar dacă sunt puțini cei ce mai cred în ele. Nu fiindcă idolatria în cauză ar fi sfârșită, dar suntem siliți s-o reducem la minim, s-o privim cu dispreț - din prudență, din teamă. Căci știm acum că este compatibilă cu atrocitatea, că duce, chiar, la ea sau, cel puțin, că dă naștere tot atât de lesne prosperității și ororii. De vreme ce cu fiecare teorie sau descoperire ne înfundăm un pic mai mult, ce mai putem avea în comun cu stirpea "luminată", cu maniacii Posibilului? Contemporanii lui Newton s-au mirat că un spirit de o asemenea forță s-a coborât să comenteze viziunile Apostolului. Dimpotrivă, nouă ni s-ar părea de neînțeles să nu fi procedat așa, iar savantul care ar refuza cu dezgust s-o facă și-ar atrage disprețul nostru. De altfel nici n-are nevoie să stăruie asupra revelațiilor în cauză; căci le trăiește în felul său și pregătește o viziune nouă despre ele, mai convingătoare și mai eficace decât cea veche, ca una lipsită de fast și poezie ce se află. Tot lucrând la ea și tot desăvârșind-o, îi distinge contururile cu atâta claritate, că-i vine greu să mai vorbească despre ea. Și cum sfârșitul vremilor i-apare ca un loc comun, straniu e-n ochii lui nu faptul că poate fi gândit, ci că întârzie să se arate. Își dă toată silința să-l ducă la împlinire, să-i grăbească ivirea: cu ce-i el vinovat că sfârșitul ezită și își amână apariția? Nerăbdători în egală măsură, am vrea și noi să vină și să ne izbăvească de curiozitatea asta care ne apasă. Îi prevedem venirea mai devreme sau mai târziu, potrivit dispoziției noastre; dar în același timp, respirând în funcție de irespirabil, exultând în tot ce ne înăbușă, ținem deja, prin toate gândurile noastre, oricât de luminoase ar fi, de noaptea în care ele se vor cufunda.

Poate că e aproape ziua când, incapabili să mai îndurăm uriașa teamă pe care am acumulat-o, ne vom încovoia sub apăsătoarea-i povară. Focul din cer va fi de astă dată focul NOSTRU, și, pentru a scăpa de el, ne vom năpusti spre adâncul pământului, departe de o lume pe care am desfigurat-o și jefuit-o. Și vom sălășlui MAI JOS de morți, invidiind tihna și beatitudinea acestor tigve nepăsătoare aflate într-un veșnic repaos, acestor schelete domolite și modeste, izbăvite în fine de necuviința sângelui și revendicările cărnii.

Viermuind în beznă, vom avea măcar satisfacția de a nu mai trebui să ne privim în față, bucuria de a ne pierde chipurile. Expuși acelorași vitregii și acelorași primejdii, vom fi la fel cu toții, și totuși mai străini unii de alții decât am fost vreodată.

La ce bun strădania de a ne evita soarta? Am putea, desigur, găsi un sfârșit de rezervă; dar ar trebui ca el să fie și verosimil și să aibă oarecari șanse de a se realiza. Omul fiind ceea ce este, se poate oare accepta că-i e dat să se stingă în tihna șubrezirii, înconjurat de binefacerile bătrâneții? Fără îndoială, el se pleacă deja sub povara mileniilor, dar pare improbabil să-i fie hărăzit s-o poarte până la capăt, până la istovirea forțelor. Dimpotrivă totul lasă se întrevadă că luxul ramolismentului îi va fi interzis, de n-ar fi decât datorită ritmului său de viață și înclinării către nemăsură. Îngâmfat de talentele sale, batjocorește natura, îi răscolește încremenirea, stârnind în ea o răvășeală rând pe rând tragică și dezgustătoare, care devine pentru ea de-a dreptul de nesuportat. Dorința ce-o animă este ca omul să-și ia valea cât mai curând și, dacă ar vrea, el ar putea să i-o împlinească neîntârziat.

Ea s-ar descotorosi astfel de acest răzvrătit, la care până și zâmbetul e subversiv, de acest contra-viețuitor pe care e silită să-l adăpostească, de acest uzurpator care i-a furat tainele ca s-o aservească, s-o dezonoreze. Prin nelegiuirile sale însă, el însuși avea să cadă în robie, să se ticăloșească. Depășind, prin cunoștințele ca și prin faptele sale, limitele hărăzite făpturii, el a atentat la izvoarele înseși ale ființei sale, la fondul său originar. Cuceririle sale sunt isprava cuiva care a trădat viața și s-a trădat pe sine. De aici aerul de vinovăție, felul confuz de a se purta, de aici remușcarea pe care încearcă s-o ascundă prin insolență și prin agitație. Se lasă otrăvit de zgomot ca să evite, să escamoteze rechizitoriul pe care i l-ar face negreșit până și cel mai mărunt examen de conștiință.

Creațiunea odihnea într-o sfântă amorțire, într-un murmur încântător, neauzit. Zdruncinând-o cu frenezia sa, cu răcnetele lui de monstru hăituit, omul a făcut-o să devină de nerecunoscut și i-a tulburat tihna pentru totdeauna.

Dispariția tăcerii trebuie socotită printre semnele ce prevestesc sfârșitul.

Azi, cetatea cea mare a Babilonului nu mai merită să piară din cauza nerușinării sau desfrâului său, ci din cauza zarvei și a gălăgiei sale, a scrâșnetelor sale de fier vechi și a încrâncenaților ce nu se mai satură de ele.

Îndârjită împotriva solitarilor, acești ultimi martiri, ea-i urmărește, îi torturează, le întrerupe în fiece clipă meditația, li se strecoară ca un virus sonor în cuget, pentru a-i submina și nimici. Iar ei, cuprinși de exasperare, cum să nu-și dorească s-o vadă prăbușindu-se neîntârziat? Ea otrăvește spațiul, pângărește , precum o nouă desfrânată, ființe și priveliști, alungând de pretutindeni puritatea și reculegerea.

Unde să mergi, unde să te așezi? Și ce-ai mai putea căuta în larma unei planete babilonizate? Înainte ca ea să se prefacă în țăndări, cei ce au suferit mai mult aici, cei pe care i-a chinuit își vor lua în sfârșit revanșa: doar ei vor binecuvânta deznodământul, doar ei se vor bucura de acea stingere momentană a vacarmului, acea scurtă și decisivă tăcere de dinaintea marilor catastrofe.

Dobândind tot mai multă putere, omul devine tot mai vulnerabil. De temut însă, trebuie să se teamă cel mai tare de clipa în care, creațiunea fiind în întregime nimicită, își va sărbători triumful - apoteoză fatală, izbândă căreia nu-i va supraviețui. Cel mai probabil este că va dispărea înainte să-și fi realizat toate ambițiile.

Puterea lui este de pe acum atât de mare, că te întrebi de ce ar mai vrea să o sporească. Atâta lăcomie trădează o slăbiciune fără de scăpare, o decădere magistrală. Plantele și animalele poartă pecetea mântuirii, așa cum omul o poartă pe cea a pierzaniei. Lucru adevărat pentru fiecare dintre noi, pentru întreaga specie, orbită și strivită de strălucirea Incurabilului. Ea se perpetuează în națiuni - sortite și ele aservirii - prin simplul automatism al devenirii; națiunile toate nefiind în fond decât tot atâtea căi ocolite pe care o apucă istoria ca să ajungă la instituirea unei tiranii de anvergură, a unui imperiu ce va cuprinde continentele. Se va sfârși atunci cu granițele și cu spațiile de dincolo de ele ..., deci și cu libertatea, și cu iluziile. În chip semnificativ Cartea Sfârșitului a fost creată într-un moment când oamenii, și chiar zeii, trebuiau să se plece în fața bunului plac al Romei. Arbitrariul degenerând în teroare, oprimaților nu le rămânea decât speranța de a fi izbăviți cândva, printr-un eveniment de dimensiune cosmică, pe care au prins să și-l închipuie în liniile sale generale, ba chiar și în detalii. În imperiul ce va să vină dezmoșteniții vor proceda la fel; genul vizionar, în chip firesc sinistru, le va detrona în ochii lor pe toate celelalte; dar, spre deosebire de creștinii primitivi, ei nu-l vor urî pe noul Nero, sau mai degrabă se vor urî în el, îl vor preface într-un ideal detestat, primul dintre damnați, căci nici unul dintre ei nu va avea nerușinarea să se pretindă ales.

Se va fi terminat cu noul cer și cu noul pământ, ca și cu îngerul menit să deschidă "fântâna abisului". De altfel, cheia ei nu-i oare chiar la noi? Abisul e în noi și în afara noastră, e presimțirea de ieri, întrebarea de azi și certitudinea de mâine. Întemeierea, ca și dezmembrarea imperiului viitor va avea loc în mijlocul unor tulburări fără asemănare în trecut. În stadiul la care am ajuns, chiar dacă am vrea, ne-ar fi cu neputință să ne îndreptăm și, într-o tresărire de înțelepciune să facem cale-ntoarsă.

Perversitatea noastră e atât de virulentă, încât meditațiile noastre asupră-i, ca și strădaniile de a o depăși, în loc s-o atenueze, o întăresc și o agravează. Sortiți dispariției, reprezentăm episodul cel mai spectaculos și mai jalnic din drama creațiunii.

Și fiindcă răul ce dormita în celelalte viețuitoare s-a trezit în noi, ne revenea nouă să ne pierdem pentru ca ele să poată fi izbăvite. Virtualitățile de sfâșiere și conflict pe care le adăposteau au devenit actuale și s-au concentrat în noi, eliberarea plantelor și animalelor de elementele funeste ce zăceau amorțite în ele făcându-se pe seama noastră - act de generozitate, jertfă la care nu am consimțit decât pentru a regreta și a ne înăcri. Invidiindu-le inconștiența, temei al izbăvirii lor, am vrea să fim ca ele și, înciudați că nu ne reușește, le plănuim pieirea, ne străduim să le stârnim interesul pentru nefericirile noastre ca să le trecem asupra lor. Cu animalele avem ce-avem, îndeosebi: ce n-am da să le smulgem din muțenie, să le convertim la vorbire, să le supunem abjecției cuvântului! Farmecul existenței spontane, al existenței ca atare, fiindu-ne oprit, nu putem tolera ca alții să se bucure de el.

Trădători ai inocenței, ne înverșunăm împotriva oricui îi rămâne fidel, împotriva tuturor ființelor care, indiferente la aventura noastră, se complac în fericita lor toropeală.

Cât despre zei, nu ne-am dezlănțuit oare împotriva lor din furia de a vedea că sunt conștienți fără a suferi din pricina asta, în timp ce pentru noi conștiința și naufragiul se confundă? Dacă am pătruns taina puterii lor, n-am putut-o în schimb afla pe aceea a seninătății. Răzbunarea era inevitabilă: cum să-i ierți că posedă cunoașterea fără riscul blestemului ce-i este inerent? Și totuși n-am renunțat să năzuim la fericire odată cu dispariția lor: am căutat-o și o căutăm tocmai în ceea ce ne îndepărtează de ea, în împletirea cunoașterii cu aroganța. Cu cât se apropie aceste două noțiuni, tinzând spre identificare, cu atât se șterg în noi urmele propriilor noastre origini. Îndată ce am decăzut din inerția în care ne aflam, în care ne simțeam acasă, ne-am cufundat în făptuire, fără putința de a ne smulge din ea sau de a ne redobândi adevăratul loc sub soare. Iar dacă fapta ne-a corupt, la rându-ne am corupt fapta: rodul acestei degradări reciproce fiind acea sfidare a contemplării care e istoria, sfidare coextensivă evenimentelor și tot atât de lamentabilă ca ele. Ceea ce am văzut cu ochiul minții la Patmos, noi vom vedea aevea într-o zi, vom percepe cu claritate acel soare "negru ca un sac de păr", luna ca sângele, stelele căzând precum smochinele, acel soare strângându-se "ca o carte pe care o faci sul". Anxietatea noastră e un ecou la cea a Vizionarului, de care suntem mai aproape decât au fost predecesorii noștri, inclusiv cei care au scris despre el, și îndeosebi autorul Originilor Creștinismului, ce a avut imprudența să afirme: "Știm că sfârșitul lumii nu este atât de aproape cum o credeau iluminații celui dintâi veac și că acest sfârșit nu va fi o catastrofă bruscă. El va avea loc datorită frigului, peste mii de veacuri ...". Evanghelistul semianalfabet a văzut mai departe decât savantul său comentator, robit superstițiilor moderne. Nimic de mirare aici: pe măsură ce ne întoarcem în timp către Antichitatea timpurie, întâlnim neliniști asemănătoare cu ale noastre. Filosofia a avut la începuturile ei, mai mult decât o presimțire, a avut intuiția exactă a sfârșitului, a scadenței devenirii. Heraclit, contemporanul nostru ideal, știa deja că focul "va judeca" totul; închipuia chiar un foc atotcuprinzător la capătul fiecărei perioade cosmice, un cataclism repetat, corolar al oricărei concepții ciclice a timpului. Mai puțin îndrăzneți și mai puțin exigenți, noi ne mulțumim cu un singur sfârșit, căci ne lipsește forța ce ne-ar îngădui să-nchipuim și să-ndurăm mai multe.
Admitem, e adevărat, o pluralitate de civilizații - tot atâtea lumi care se nasc și mor; dar cine dintre noi ar consimți ca istoria întreagă să reînceapă la nesfârșit? Cu fiecare eveniment al ei, ce ne apare în chip necesar ireversibil, mai facem un pas către deznodământul unic, potrivit unui ritm al progresului a cărui schemă o adoptăm, refuzându-i desigur balivernele.

Înaintăm, da, gonim chiar către un dezastru precis, și nu către o mirifică desăvârșire. Cu cât ne e mai silă de poveștile predecesorilor noștri imediați, cu atât ne simțim mai aproape de orfici, care așezau Noaptea la originea lucrurilor, sau de un Empedocle, care atribuia virtuți cosmice Urii. Dar tot cu filosoful din Efes ne potrivim mai bine, cînd ne asigură că Universul e cârmuit de trăznet. Nemaifiind orbiți de Rațiune, descoperim în fine cealaltă față a lumii și bezna ce domnește acolo; iar dacă trebuie cu orice preț ca o lumină să ne abată de la ea, va fi fără îndoială lumina vreunui fulger definitiv.

O altă trăsătură ce ne apropie de presocratici este pasiunea pentru inevitabil, pe care ei, în zorii civilizației noastre, au resimțit-o la primul contact cu elementele și ființele, al căror spectacol îi va fi cufundat, desigur, într-o uluială îngrozită. La capătul veacurilor noi resimțim în schimb pasiunea aceasta ca singură modalitate de a ne reconcilia cu omul și cu oroarea pe care ne-o provoacă. Resemnați sau vrăjiți, îl privim cum gonește către ceea ce-l neagă, cum se-nfioară de beția nimicirii sale.

Panica - viciul, rațiunea sa de a fi, principiul expansiunii, al prosperității sale nesănătoase - s-a înstăpânit pe el într-o asemenea măsură, îl definește atât de adânc, că ar pieri pe loc de i-ar fi luată. Oricât de subtili ar fi fost, primii filosofi nu puteau ghici că universul moral va pune probleme la fel de insolubile și înspăimântătoare ca universul fizic: în epoca în care "înfloreau" ei, omul nu-și dăduse încă măsura ... Avantajul pe care-l avem asupra lor este de a ști de ce e-n stare omul, sau, mai exact, de ce suntem în stare noi înșine. Căci panica aceasta, deopotrivă stimulatoare și devastatoare, o purtăm în noi cu toții, ea își pune pecetea pe fizionomia noastră, izbucnește în gesturile noastre, ne pătrunde în oase și ne aprinde sângele. Zvârcolirile noastre, vizibile sau ascunse, le transmitem planetei; ea se cutremură deja ca și noi, se molipsește de crizele noastre și, în vreme ce-i cuprinsă de convulsii, ne leapădă și ne blesteamă.

Neîndoielnic, e supărător că trebuie să înfruntăm faza finală a cursului istoriei în momentul când, lichidându-ne vechile credințe, ne lipsesc disponibilitățile metafizice, rezervele substanțiale de absolut. Surprinși de agonie, deposedați de toate, ne învecinăm cu acel coșmar mângâietor resimțit de toți cei care au avut privilegiul să se afle în inima unui dezastru mai de seamă.

Dacă alături de curajul de a privi lucrurile în față, l-am avea și pe acela de a ne întrerupe goana, chiar și pentru o clipă, acest răgaz, această pauză la scara mapamondului ar fi de ajuns pentru a ne revela amploarea prăbușirii ce ne paște, iar groaza ce ar urma de aici s-ar converti pe dată în rugăciune sau în tânguire, într-o convulsie salvatoare.

Dar nu putem să ne oprim. Iar ideea inevitabilului ne seduce și ne susține fiindcă, oricum ar fi, conține un reziduu metafizic și fiindcă reprezintă singura deschidere de care mai dispunem către un simulacru de absolut, fără de care nimeni nu poate supraviețui. Cândva - cine știe? - chiar și acest refugiu ne-ar putea lipsi. Atunci, aflați la apogeul vacuității noastre, vom fi hărăziți dezonoarei unei epuizări totale, mai rea decât o catastrofă neașteptată, la urma urmei onorabilă, și chiar prestigioasă.

Să fim încrezători și să mizăm pe catastrofă, mai potrivită firii și gusturilor noastre. Să mai facem un pas, să presupunem că a venit deja, să o tratăm ca pe un fapt împlinit. După toate aparențele cîțiva vor scăpa teferi din ea, câțiva norocoși ce vor fi avut șansa să-i contemple desfășurarea și să tragă învățăminte de aici. Prima lor grijă va fi cu siguranță să abolească amintirea lumii celei vechi, a tuturor înfăptuirilor ce au discreditat-o și au dus-o la pierzanie. Înverșunați împotriva cetăților, vor voi să le ducă la capăt ruina, să le șteragă urmele. Un arbore rahitic va prețui mai mult în ochii lor decât un muzeu sau un templu. Se va sfârși cu școlile; vor fi în schimb cursuri de uitare și dezvăț în care vor fi lăudate virtuțile neatenției și desfătările amneziei. Dezgustul stârnit de priveliștea oricărei cărți, frivolă sau gravă, se va întinde la întreaga Cunoaștere, despre care se va vorbi cu jenă sau cu teamă, de parcă în joc ar fi o obscenitate sau o boală. A te ocupa cu filosofia, a elabora un sistem, a te atașa de el și a crede în el, va apărea ca o impietate, o provocare și o trădare, ca o complicitate nelegiuită cu trecutul. Uneltele vor fi, toate, detestate și nimeni nu se va gândi să le utilizeze, sau doar pentru a înlătura resturile lumii prăbușite. Fiecare va încerca să imite vegetalul în detrimentul animalelor, cărora li se va reproșa că evocă prin anumite trăsături chipul sau isprăvile omului; din același motiv, oamenii se vor abține să-i reînvie pe zei, și cu atât mai mult pe idoli. Refuzul istoriei va fi atât de radical, încât va fi condamnată în bloc, fără milă, fără excepție. Și tot așa se vor petrece lucrurile și cu timpul, asimilat unui lapsus sau unei dereglări.

Scăpați de delirul faptei, supraviețuitorii, întorși către monotonie, se vor strădui să se complacă, să se afunde în ea, pentru a se feri de chemările noului. În fiecare dimineață, reculeși, vor murmura discret blesteme împotriva generațiilor anterioare; între ei însă, nici un sentiment suspect sau josnic, nici o ranchiună ori dorință de a umili sau a umbri pe cineva, oricine ar fi. Liberi și egali, îl vor așeza totuși mai presus de ei pe acela care, nici în viața și nici în cugetul său, nu va păstra vreunul din viciile lumii năruite. Îl vor venera toți și nu vor avea liniște până ce nu-i vor semăna.

Să terminăm însă cu aceste divagații, căci nu servește la nimic să-nchipuim un "episod consolator" - procedeu fastidios al eschatologilor. Nu fiindcă n-am avea dreptul să ne închipuim această nouă lume, transfigurată la ieșirea din oroare; dar cine ne va spune că, odată ce-și va fi atins scopul, ea nu va recădea în neajunsurile celei vechi? Și cum să crezi că nu se va plictisi de fericire sau că va scăpa de atracția prăbușirii, de ispita de a juca și ea un rol?

Plictisul în mijlocul paradisului i-a stârnit celui dintâi strămoș al nostru dorința de abis ce ne-a adus șirul de veacuri al căror capăt îl întrezărim acum. Dorința aceasta, adevărată nostalgie a infernului, va pustii neîndoielnic seminția ce ne va urma, făcând din ea demna moștenitoare a metehnelor noastre. Să renunțăm deci la profeții - ipoteze frenetice - , să nu ne mai lăsăm amăgiți de chipul unui viitor îndepărtat și improbabil, să ne mulțumim cu certitudinile noastre, cu neîndoielnicele noastre abisuri.



(Traducere din limba franceză de Vlad Russo, după lucrarea originală "Ecartelement" - 1979)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!