" Exista in apoteoza o mare putere de distrugere."

Mult timp Victor Hugo a meditat asupra vietii si a mortii. Inca din 1844 el era in cautarea unei doctrine in care sa se integreze; nu a reusit si de aici concluzia bizara ca raul este generat de materie. In toate fiintele se regaseste Dumnezeu, materia, Dumnezeu si raul. Pentru acest rau care a fost voit de Dumnezeu, pedeapsa nu poate fi eterna. Religia lui Hugo, rastoarna realitatea: "Nu exista doliu fara sfarsit, nu exista rau fara tamaduire, nu exista infern vesnic! Binele va triumfa si Dumnezeu va invinge."
In poemul teologic intitulat "Dieu" concluzia finala e ca pe Dumnezeu, omul nu-l poate intelege si nici cunoaste prin
inteligenta. Daca omul cere sa-l vada pe Dumnezeu, el moare pe loc. Dandu-i omului libertatea, Dumnezeu ii da totodata si libertatea de a se indoi.
In 1881, Victor Hugo implinea 80 de ani si toata Franta a celebrat acest an ca pe o sarbatoare nationala. La Paris s-a ridicat un arc de triumf iar poporul a fost invitat sa defileze la 26 feb. pe sub ferestrele poetului. Au trecut peste sase sute de mii de admiratori. Un maldar de flori, inalt cat un munte, se ridicase pe bulevard. La 14 iulie, serbarile continua, au loc defilari cu muzici, fanfare militare si se canta de 100 de ori marseilieza, imnul national al Frantei.
Dar numai peste putin timp, Victor Hugo a devenit un alt om. Parea instrainat de toti, vorbea putin, parea o fiinta fara varsta, nu mai voia sa fie sarbatorit. "Viata mea are mai multe doliuri decat sarbatori" repeta tot timpul. Privind cerul spunea adeseori: "Ce splendid! sunt batran, voi muri; il voi vedea pe Dumnezeu". Credea tot timpul in nemurire: "Sufletul meu va fi etern". In testamentul sau a scris: "Cer o rugaciune din partea tuturor sufletelor. Cred in Dumnezeu." Stia ca moartea e aproape. Presimtindu-si sfarsitul a mai apucat sa spuna: " Aici e batalia dintre zi si noapte". Intra in agonie si la 22 mai 1885 vede o lumina neagra si in ceasul cand batranul agoniza " un uragan, tunete si grindina se abatura asupra Parisului". Cand totul s-a linistit, Victor Hugo trecuse in eternitate.
Toate orasele Frantei au intrat in doliu. Sicriul cu corpul neinsufletit a fost transportat conform dorintei poetului in dricul saracilor, neimpodobit, negru, avand deasupra numai doua coroane de trandafiri albi. Cortegiul funebru se indrepta spre Pantheon urmat de doua milioane de francezi. Pentru prima oara in istoria omenirii, o natiune facea unui poet onoruri pe care obisnuise pana atunci sa le rezerve numai suveranilor. Bateau toate clopotele si intregul Paris, de la Catedrala Notre - Dame pana la Domul Invalizilor, de la Arcul de Triumf pana la coloana Vendome, inaltau o oda catre Victor Hugo ale carei strofe au devenit apoteoza istoriei noastre.