agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4172 .



George Vulturescu: Înfășat în limbaj ca-ntr-un scutec
articol [ ]
Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2007-03-26  |     | 




„Monogramele de pe pietrele Nordului” sunt de fapt niște mitograme, semne încărcate cu semnificație mitică, ce se oferă descifrării în mod treptat; unitatea volumului (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005) rezultă din adunarea, în final, a acestor semne într-o mitologie proprie, surprinzător de simplă și de originală. Nordul poetului este un spațiu fabulos al caligramelor pe care le oferă universul etern și al căror receptor sensibil este creatorul de versuri, cel sedus de materialitatea literei, de capacitatea ei extraordinară de a-și găsi combinațiile și valorile specifice, de a avea o existență ludică și de a se supune, uneori, fanteziei unor maeștri ai jocului: „vezi, zice Maestrul Jocului, toți vor să dea / ceva literei: dinți, gheare, urlet. / Scrijelată pe pietre ea are mirosul sângelui tău / cu care ți-ai însemnat locul” („Monograme pe pietrele Nordului”). În mitologia pe care o creează George Vulturescu dispare împărțirea logică și convențională între animate și inanimate; vegetația, fauna, mineralele, ființa poetului sunt scoase din planul concret-perceptiv, se dematerializează, devin concepte și abia apoi, printr-un feedback de natură poetică, se reîncarnează, populând un univers paralel, al imaginarului. Procedeul de bază este metafora și aglutinarea: „Nu este caligrafie mai desăvârșită decât / aceea a fulgerelor. / incizii adultere, monograme, volute de arabescuri / lasă pe pietrele Nordului ca și cum s-ar / deșerta un stup cu viespi. / Sunt ultimul care i-am auzit pe Bătrânii Stâncilor: Piatra pe care nu cade fulgerul / nu poate deveni zar / acum îl cauți pe Celălalt – Maestrul Jocului / dar vine lupoaica și naște icnind lângă / pietre. Ea zice: Pune mâna dreaptă pe botul / lupului: mâna care scrie mușcă moartea / Vin și vulturii și își așază cuiburile pe / stânci: Deasupra crevaselor muntelui e aripa, zice vulturoaica clocindu-și ouăle. Deasupra / literelor mâna care scrie se sprijină pe / gâtul neantului” .
Volumul este de fapt o călătorie inițiatică într-un tărâm fabulos, acolo unde, în loc de viețuitoare din toate regnurile și speciile, se vor întâlni cuvinte personificate, cuvinte care se pot vedea sub formă de lupi, de vulturi, de pietre ori arbuști, purtătoare de semnificații arhaice și cu valoare de modele, de arhetipuri care se supun legii celei mari a hazardului; motivul zarului, des invocat, trimite la imposibilitatea controlului, volițional și cognitiv, asupra valențelor combinatorii: „Ultimul care vezi: cel chemat / vine cu cel nechemat / unul pronunță o literă / celălalt îngână alta / unul pare pe o față a zarului / celălalt pe cealaltă față / cupele se umplu singure ca și cum / deasupra lor cerul e un uger nemuls / de sânge”. Poetul ca erou civilizator trebuie să treacă peste obstacole, să înfrunte vrăjmași văzuți și nevăzuți, să facă alianțe și să învețe a fi înainte de a deveni el însuși model de urmat; călătoria inițiatică pe tărâmul celălalt al cuvintelor, spre Nordul lor misterios, trece prin păduri dușmănoase de simboluri poetice sau ezită în preajma pâlcurilor de interdicții canonice; ritualul schimbării la trup (schimbarea ciclică a părului) devine, în această călătorie, strategie fundamentală pentru evitarea deochiului, a influențelor malefice, a primejdiilor obscure: „și-mi pun pielea de urs pe trup și / cobor în sat la Carnaval. Astăzi / moartea nu mă recunoaște. Astăzi / nu-mi poate pipăi sub pielea de urs / carnea fierbinte „ („Cucuveaua și aparatele de fotografiat totul”). Litera, unitate cu valoare sacră, nu poate fi falsificată prin trucuri vrăjitorești de către „criticii canonici”, mai înverșunați în amenințările lor decât zmeoaicele din basme; litera, pentru cel care știe s-o atingă și s-o potrivească, devine „uric de proprietate”, întocmai ca pielea vitelor însemnate cu fierul roșu: „Așadar, nu litera ci forța care-i rotunjește / arabescurile, fierul înroșit care ești tu / secretă negrul lor lasciv pe pagină // În Academii istoria trece dintr-un pergament / în altul ca o vampă care-și schimbă rochiile cu paiete / pentru noul număr de cabaret. / Prin biserici intră răni purulente căutând / un trup în care să se vindece. Rămân agățate / de vitralii ca liliecii, se depun pe ceasloave / ca niște pete supurând. // M-a întrebat o umbră în strana de rugăciune: Dar litera poate fi recunoscută când trece în / altă literă precum vitele în alte turme? / Cine înfierează, cine stăpânește litera: / cine o citește sau cine o scrie?” :”Litera care trece în altă literă”).
Al doilea ciclu al volumului, „Litera adulteră”, pornește de la motivul lumii ca bâlci ori carnaval unde „muzicanții, măscăricii, săritorii prin inele de foc, călăreții în cerc și înghițitorii de săbii” se amestecă în mulțimea pestriță a măștilor zoomorfe. Este vorba despre un carnaval al cuvintelor care și-au câștigat autonomia și-și făuresc singure un trup în interiorul textului; mâna care scrie și mâna care întoarce pagina, cine citește litera și cine o scrie devin actanți mecanici cărora, cel mai adesea, înțelesul parabolelor din textul rezultat le rămâne străin: „Și literele sunt o roată de foc / textul e tot o stihie a creierului în flăcări / în care moartea nu poate pătrunde” („Litera adulteră”). Carnavalul început ca joc scapă de sub controlul creatorului său și se comportă ca orice operă de artă, căpătând o existență independentă, în sine, diferită de intențiile cu care a fost concepută: „Carnavalul e în toi. Nimeni nu știe că / tu vezi totul, că tu l-ai pornit dintr-o / odaie lăturalnică slobozind cei 70 de muzicanți / din creier și eliberând târfele strânse / de pe străzi din ochiul tău hulpav // Dacă este o liturghie a vocilor în biserici / este și o liturghie a trupurilor în dans / dacă este o pierdere de memorie a creierului / în Zilele Carnavalului este o pierdere de moarte / a trupurilor // Nimeni nu-și strigă numele / pentru că nimeni nu-și mai știe numele / sub măști sunt toate personajele lumii / ca niște vase în care fierbe vinul / întâiul vin al anului // Dar tu nu poți pune o mască pe litere / nu poți înăbuși flăcările lor adultere / în care dansezi smintit / și nu știi dacă dansezi singur / sau altcineva dansează cu tine” (7). Starea de transă pe care-o induce carnavalul cuvintelor este cea mai productivă pentru creație; în concepția lui George Vulturescu, a crea înseamnă a fi capabil să recepționezi și să transmiți mesajele care vin spre tine din adâncuri insondabile, acolo unde într-adevăr se află zăcămintele prețioase de care în stare de trezie n-ai știință. Abia în aceasta stare poți să te identifici cu logosul, fiindcă numai așa „mâna cu care scrii e una cu mâna / de pe cuțit”: scrii, ucizi sau mori cu aceeași simplitate.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!