agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7778 .



Conștiință și Eros
articol [ Cultura ]
Reflecții pe calea dintre Buna-Vestire și Cruce

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2007-03-10  |     | 




Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Bunavestire, icoană de Sf. Andrei Rubliov


Articolul pune în lumină cultura ca reflectare creatoare a raportului între conștiință și eros. Vom puncta modul în care sunt ele concepute în cultura creștină răsăriteană și repectiv în metafizicile iconoclaste. Se pleacă de la legătura interioară între două sărbători creștine ce urmează în perioada Postului, anume Duminica Sfintei Cruci și Bunavestire. Vom vedea cum aceste sărbători creștine și relația dintre ele deschid perspectiva spre o Cultură a Duhului.

Sumar:

1. Duminica Sfintei Cruci
2. Sărbătoarea Bunei Vestiri
3. Conexiuni între Taina Crucii și Buna Vestire
4. Iubire, Eros, Agape la Christos Yannaras și Părintele Ghelasie Gheorghe
5. „Crucea Vizibilului” și metafizicile iconoclaste în concepția lui Jean-Luc Marion
6. Pomul Vieții și Pomul Cunoștinței. Erosul în lumina Crucii și Bunei Vestiri
7. Concluzii.


Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Punerea în mormânt, icoană zugrrăvită de Alexandru Nicolau


1. Duminica Sfintei Cruci

În Duminica a Treia din Postul Mare prăznuim închinarea Sfintei Cruci. Această sărbătoare are loc la jumătatea perioadei Postului, ca un moment de aducere-aminte de Pătimirile Mântuitorului și de întărire prin harul și mângâierea pe care ni le revarsă. Crucea se scoate în biserică spre închinare unde va rămâne vreme de o săptămână, ca un semn al ajutorului și binecuvântării lui Dumnezeu spre a parcurge vremea postului cu folos până la capăt.

Postul presupune anumite nevoințe duhovnicești privitoare la rugăciune, înfrânare și cercetarea de sine, o modelare tainică după icoana vieții lui Hristos. Acest răstimp este consacrat intensificării rugăciunii către Sfânta Treime, prin care ne deschidem purificării și eliberării de cele ce ne stau în calea apropierii de Dumnezeu. Postul e un drum parcurs împreună cu Hristos sub semnul Crucii spre împărtășirea de lumina Învierii.

Sărbătoarea Crucii, se arată în Sinaxarul Triodului, marchează jumătatea Postului spre întărire în nădejdea slavei și bucuria cercetării dumnezeiești. Închipuie odihna în lumina Feței lui Hristos și îndulcirea „apei amare” a nevoințelor, încercărilor și ispitirilor. Crucea este chip al pomului vieții. Ea poartă în sine concentrat ca într-un altar de liturghisire cele două mari taine revelate: Treimea și Întruparea. Semnul Crucii este astfel nedespărțit de închinarea către Sfânta Treime, însemnarea cu Sfânta Cruce fiind săvârșită doxologic încă din perioada primară a Bisericii creștine „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

În gestul de închinare se unesc trei degete (mare, mijlociu și arătător) spre a închipui Treimea deoființă, iar celelalte două spre a indica unitatea neîmpărțită, nedespărțită, neamestecată și neschimbată a firilor în Fiul lui Dumnezeu întrupat. Mâna se duce întâi la frunte „în numele Tatălui”, Dumnezeu-Tatăl fiind închinat ca Persoana – Izvor al Treimii prin nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt din veci. Apoi se coboară la piept (ori, după alți Părinți, în centrul de greutate al trupului sau locul de unire al minții cu trupul) „în numele Fiului” indicând taina unirii creației cu Dumnezeu în Fiul lui Dumnezeu întrupat. Cele trei degete unite sunt duse apoi la umărul drept „în numele Duhului Sfânt”. Duhul Adevărului este Cel care ne unește întreolaltă în iubire, călăuzindu-ne spre Împărăția Cerurilor, spre locul duhovnicesc al inimii (locul de unire al minții cu sufletul). Umărul stâng în care se sfârșește însemnarea cu Sfânta Cruce este înțeles ca un prag al „locului inimii”, altar al împărtășirii divine. Aici, prin „Amin-ul” rostit se dă propriul răspuns liturghisitor față de lucrarea și darul Sfintei Treimi.


Taina Crucii este taina sfărâmării zidului despărțitor al păcatului (Efes. 2, 16), misterul cuprinderii reciproce între om și Dumnezeu în Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Gal. 2, 20). Este „tăierea împrejur (...) a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Rom, 2, 28-29).

Oprirea mișcării patimilor și poftelor contrare dragostei lui Hristos are loc cu puterea ce vine din Pătimirile Lui, în care a luat asupra sa povara păcatelor noastre: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Gal. 5, 24). Taina Botezului este taina alipirii de Trupul lui Hristos Răstignit și Înviat. Este îmbrăcarea în Hristos, prin care trupurile noastre se fac mădularele Lui, devin jertfă vie, duhovnicească. Creștinii care păcătuiesc, care nu rămân în cuvântul Lui, rănesc Trupul lui Hristos: „răstignesc loruși, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură (Evr. 6, 6)”.

Semnul Crucii este semnul (prezenței) Fiului Omului, semnul omenității lui Hristos, al Trupului Său în care este sălășluită după Sf. Scriptură plinătatea dumnezeirii.


Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Buna Vestire a Nașterii Domnului, icoană sec. XV


2. Sărbătoarea Bunei Vestiri

Sărbătoarea Buneivestiri cuprinde în sine taina Crucii, iar cuvântul Crucii este Bună-Vestire a Tainei lui Hristos. Viața pământească a lui Hristos este cuprinsă între aceste două evenimente care se oglindesc reciproc. Ambele exprimă o atitudine doxologică, dezvăluind o bucurie ce țâșnește din inima smeririi sau lepădării de sine în fața abisului iubirii dumnezeiești.

La Bunavestire se descoperă în Maica Domnului taina omului ca făptură menită unirii cu Dumnezeu și umplerii de plinătatea harului dumnezeiesc: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Lc. 1, 28). Omul îndumnezeit ni se descoperă ca o cruce a unirii creației cu Dumnezeu, a lumii sensibile cu cea inteligibilă întru plinătatea harului divin. Închinăciunea îngerului cât și mirarea Sfintei Fecioare în fața acesteia exprimă faptul că această taină „din veci ascunsă” este o cruce pentru cugetarea ființelor create, un hotar ce nu poate fi depășit prin puterile lor naturale decât prin închinarea de sine ca altar al lucrării dumnezeiești.

În fața abisului divin, mintea creată nu poate răspunde decât prin uimire și prin închinare. Îngerul o liniștește pe Fecioara Maria, binevestindu-i taina credinței, taina nașterii Fiului lui Dumnezeu ca om zămislit în Preacuratul ei trup. Certificarea autenticității viziunii o face așadar îngerul prin mărturisirea tainei Întrupării: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu, Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Lc. 1, 30-32).

Odată cu vestea Întrupării, Maica Domnului primește de la înger numele Domnului Iisus. Maica Domnului devine astfel, după cum spune Părintele Ghelasie de la Frăsinei, primul locaș al isihiei izvorâte din pomenirea numelui lui Iisus. Întrebându-se asupra modului nașterii, dată fiind fecioria ei, Preacurata va primi de la înger ca răspuns revelația Treimii. Aceasta este taina tainelor și suprema cruce pentru gândirea omenească care pătimește copleșită de har cele divine: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35).

Hotarul revelației nu este unul al anihilării sinelui ci al trecerii dincolo de legile firii, în supra-firescul minunii: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc. 1, 37). Vestirea îngerului dezvăluie în trepte taina mântuirii plecând de la icoana omului făcut părtaș plinătății harului, unit cu Dumnezeu, concentrând apoi înțelegerea acestei uniri în lumina Nașterii sau Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a relației de interioritate cu El împlinită în Trupul Lui și în numele Lui, ca în final întrebarea asupra modului acestei uniri să-și afle odihna în revelarea Sfintei Treimi, sălășluită în cei uniți cu Hristos.

Dacă „la Dumnezeu toate sunt cu putință”, taina depășirii legilor firii prin har este împropriată de către om prin răspunsul său liturghisitor: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”. Este Amin-ul prin care omul se deschide transfigurării, se face împreună-lucrător cu Dumnezeu al voii divine.


Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Iisus Hristos binecuvântând, frescă de Alexandru Nicolau


3. Conexiuni între Taina Crucii și Buna Vestire

Dacă abisul divin constituie o cruce, un hotar pentru mintea omenească, în acest hotar nu se poate înainta decât tot prin cruce, prin răstignirea cugetului firesc, dăruirea de sine și primirea Cuvântului mai presus de înțelegere.

În însemnarea cu Sfânta Cruce se pleacă invers, de la mărturisirea Treimii în numele Tatălui după care se mărturisește Întruparea în numele Fiului și taina îndumnezeirii omului în numele Duhului, creștinul spunând în final, ca Fecioara Maria la Bunavestire, Amin-ul prin care liturghisește taina dumnezeiască a credinței.

Sfântul Maxim Mărturisitorul leagă între ele taina Întrupării Cuvântului descoperită la Bunavestire de cea a Crucii și Mormântului ca depășire prin închinare a darurilor sensibile și inteligibile pe altarul Învierii în om a Cuvântului: „Taina Întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate: Căci cel ce a cunoscut taina crucii și a mormântului a înțeles rațiunile celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte. Toate cele văzute (fenomenele) se cer după cruce, adică după deprinderea de-a stăvili afecțiunea față de ele a celor ce sunt duși prin simțuri spre ele. Iar cele inteligibile (noumenele) toate au trebuință de mormânt, adică de nemișcarea totală a celor ce sunt purtați spre ele de minte. Căci împreună cu afecțiunea și cu mișcarea aceasta fiind înlăturată și lucrarea și mișcarea naturală îndreptată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de sine, ca ridicat din morți, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimeni nu mai e legat de El prin relație naturală, căci după har, nu după fire, se efectuează mântuirea celor ce se mântuiesc” (Filocalia 2, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia Fiului lui Dumnezeu, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed., Harisma, 1993, pp. 167-168).

Dacă în Bunavestire, Cuvântul se lasă circumscris ca om în pântecele Fecioarei, taina Crucii Îl revelează circumscriind toate prin plinătatea dumnezeirii ce iradiază din trupul Său. Depășirea celor create în elanul spre Dumnezeu nu înseamnă o desființare a lor, toate fiind circumscrise de Cuvântul ce înviază în inima ce primește ca un mormânt pogorârea Lui. Toate cele create se descoperă astfel ca dar divin a cărui liturghisire de către om prin închinarea duhovnicească le consacră ca locuri ale epifaniei și lucrării Cuvântului.

Propovăduirea Bunei Vestiri are loc prin nebunia crucii altfel spus indicând printr-un limbaj paradoxal copleșirea condiției naturale de către modul dumnezeiesc al vieții ascunse cu Hristos în Dumnezeu.

În icoana Bunei Vestiri, este zugrăvit firul de purpură căzut la pământ, pe care Maica Domnului îl torcea pentru perdeaua Templului. În momentul morții lui Hristos pe Cruce Catapeteasma Templului este sfâșiată arătând desființarea peretelui despărțitor între om și Dumnezeu. În ambele momente mintea omenească este copleșită de puterea dumnezeiască, singurul mod de a accede la taina ce se descoperă fiind cel al deschiderii primitoare prin smerenie și credință.


Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Icoana Sfintei Treimi, zugrăvită de Cuviosul Andrei Rubliov


4. Iubire, Eros, Agape la Christos Yannaras și Părintele Ghelasie Gheorghe

Vom pleca de la înțelegerea patristică răsăriteană asupra noțiunilor de persoană și eros, oglindită în scrierile a doi cugetători creștini contemporani: filosoful Christos Yannaras și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Arătând că în discursul creștinismului primar și mediu răsăritean „punctul de plecare pentru accederea la faptul existenței în sine este realitatea persoanei”, filosoful Christos Yannaras remarcă: „acest mod de accedere care face ca persoana să devină accesibilă cunoașterii este erosul” (Persoană și Eros, Ed. Anastasia, 2000).

„Cunoașterea persoanei presupune realizarea relației exclusive în cadrul comuniunii personale nemijlocite, care este fapt al reciprocității ecstatice, adică al dăruirii de sine reciproce pline de dragoste. Această reciprocitate ecstatică, faptul cunoașterii personale a persoanei este erosul”.

„Teologia greacă a Răsăritului Creștin se raportează la existența ecstatică a lui Dumnezeu, la vrerea erotică a Ființei Divine Celei mai presus de ființă de a se oferi pe Sine ca relație de comuniune personală. «El, cauzatorul tuturor – notează Scrierile Areopagitice – iese afară din Sine [împins de] prisosul bunătății Sale pline de iubire [erotike]…ca vrăjit de bunătatea, dragostea și iubirea Sa. Și de acolo de unde se află ridicatdeasupra tuturor și depărtat de toate, Se coboară spre ceea ce este în toate, prin puterea Sa ecstatică, mai presus de ființă, nedespărțită de Sine»”. Iar referindu-se la taina creației, Sfântul Maxim scrie: „erosul binefăcător a mișcat dumnezeirea spre purtarea noastră de grijă, spre alcătuirea noastră”.

„Persoana umană”, scrie Yannaras, „constituie chipul și arătarea lui Dumnezeu chiar prin oferirea sa de sine ecstatic-erotică”, citându-l în continuare pe Sf. Maxim: „Dumnezeirea existând ca eros, se mișcă și ca dragoste (agape), și ca un iubitor și plin de dragoste El mișcă spre Sine toate câte primesc iubirea și dragostea Sa. Și aceasta se vede din nou limpede. Căci pe de o parte se mișcă asemenea Unuia ce naște o relație de iubire și de dragoste înlăuntrul celor ce le primesc, dar, pe de altă parte, pune în mișcare ca Unul ce, prin fire, atrage dorința celor ce se mișcă spre El”.

Părintele Ghelasie distinge, plecând de la revelarea lui Dumnezeu ca Unul în Treime, între iubire, agape și eros, raportându-le la chipul lui Dumnezeu, comuniunea după modelul Treimic și energiile de manifestare.

În „Memoriile unui isihast” (Ed. Platytera, vol. I, 2006), Părintele Ghelasie de la Frăsinei transpune în antropologie taina lui Dumnezeu Unul în Treime de Persoane, din care strălucește în chip nedespărțit harul necreat. El raportează Iubirea la Chipul sau Unitatea treimică, al cărei Izvor este Persoana Dumnezeu Tatăl, Agape la Comuniunea divină sau Treimea cea deoființă și nedespărțită, și Erosul la manifestarea harică: „Iubirea este Chipul lui Dumnezeu Unul, Taina în Sine. Agape este Chip de Treime, Evidențiere de Taină. Erosul este Chipul Harului, Chip de Iubire Energetică”.

Într-o formulare personologică, „Iubirea este Adâncul Persoanei în Sine, Agape este Adâncul de Dragoste între Persoane, iar Erosul este Adâncul de Atracție Energetică”. Erosul potrivit orientării iconice a firii tinde spre revenirea și odihna-transfigurarea în Agape de Suflet: „Erosul de Energii are sens de a se reîntoarce în Agape de Suflet din care a ieșit. Mulți cad într-un adevărat Misticism Erotic, în care Energiile Erotice se confundă cu Înseși trăirile de Suflet. Noi, ca Realitate, suntem Suflet și Corp și așa cele două, Iubire-Agape și Eros, sunt net diferite, chiar dacă sunt în legături și influențe reciproce”. „De aici Taina Căsătoriei în Creștinism. Creștinii sănătoși le înțeleg rostul specific și așa le unesc în Binecuvântarea Divină. Iubirea este Integratoare. Agape este deschidere în Triade de Suflet-Persoană și în comunicarea de Suflet Persoane. Erosul este prelungirea de Agape de Suflet în Corp-Energii. Iubirea este Unitatea Absolută”.

Sufletul este, după chipul Triunității divine, Unitate triadică de integralități: Conștiință-Subiect, Duh-Ființă, Limbaj-Sine, iar „Mintea-Voința, Simțirea, Gândirea sunt Prelungiri Energetice ale Triadei de Suflet”.

Deslușind în raport cu aceste precizări terminologice fenomenul căderii și implicațiile lui, Părintele Ghelasie arată că: „Erosul Decăzut duce la Moarte, iar Agape (Decăzut n. n.) trece în suferință Iad. (...) Erosul este Complexul Energetic Corp ce nu se poate Confunda cu Agape de Suflet. Confuziile din unele Mistici, că Sexul este de fapt Toată Energia Trăirii mistice sublimată în Spiritual, nu sunt adevărul Trăirii Isihaste. Se pierde din vedere că Energia-Corp nu este o realitate de sine și în sine, ci este ieșire din Agape Suflet, ca Prelungire de Dragoste de Suflet în afară, ce nu are Rațiunea să stea în Corp, ci să se întoarcă iarăși în Agape-Suflet”.

Starea de cădere este dată de erotismul înstrăinat de dragostea de suflet și rămas în afara Iubirii – Unirii cu Dumnezeu, fapt întrezărit în parabola fecioarelor înțelepte și nebune: „Energia eros dacă devine independentă de Agape-Suflet, se denaturează în desfrâu. Erosul este o stare provizorie a Dragostei Agape de Suflet, în Realitatea fizică Energetică, care de nu se întoarce în Suflet Agape, devine Anti-Agape, devine Pervertire-Desfrâu. Prejudecata unora că se sublimează Energiile Eros în ceva presupus Spiritual de Agape-Suflet, este o eroare de fond. Pilda Fecioarelor nebune spusă de Mântuitorul Hristos este Revelatoare. Poți sublima Energiile Sex ca Feciorie, dar dacă nu intri la Nunta Mirelui, la Agape de Suflet, degeaba. Fecioarele nebune nu au Ulei în Candelele lor. Candela este Erosul-Corpul, Uleiul este Dragostea de Suflet-Agape. Fără Uleiul-Agape nu este posibilă Lumina Iubirii ca Nunta-Ospățul Ceresc”.

Atât în taina familiei, cât și în taina monahismului, erosul are în parcursul său „circular” menirea de a antrena corpul în orientarea de Suflet spre împărtășirea Iubirii Divine: „Erosul nu are Sens să devină desfătare permanentă în Realitatea Corp, ci să treacă prin Corp pe care să-l antreneze în orientarea de Suflet Agape. Taina Căsătoriei este tocmai orientarea Erosului Corp în Sensul său de Familie Copii, care, odată avut, să se întoarcă în Sufletul Agape de unde a ieșit. Erosul fără Agape-Familie Copii și fără întoarcerea în Agape Suflet, în Aureolarea Iubirii Totale, devine un Eros desacralizat”. Pe de altă parte, „Monahii și Asceții trec peste Eros direct în Agape și Iubire, nu sublimând Erosul în Agape, ca trăirea Erosului drept Agape, ci sărind direct peste Eros, totodată înlesnind ca Erosul să treacă direct înapoi în Sufletul Agape, de unde iese, fără ocolișul Sex-Corp”.

Afectarea sau întreruperea „ritualului de trecere-revenire” a erosului în agape duce la pervertirea erosului care rămas în „gol” de dragoste sufletească devine anarhic și devorator, căpătând trăsături demonice. „Cei care trec Mistica prin Energiile Eros-Sex, nu fac Mistica-Agape, ci Mistica Profană de închipuită Spiritualitate. De aici Aberațiile până la Vulgarism din unele Mistici ce au așa zisele practici Erotice-Spirituale, care sunt în fond, o pervertire Mistică”. (...) Pervertirile Sex sunt Demonice Decăderi ale Erosului, oprirea Erosului în desfătarea doar de Corp îl rupe de Suflet Agape și așa intră în proprie Pervertire ca Desfrâu. De aici amplificarea Erosului-Sex ca înlocuire de Agape-Suflet. Erosul-Sex are sens și rațiune doar ca Taină-Căsătorie, ca împlinire-Familie, altfel este înjosirea Dragostei-Agape de Suflet, într-o Energie desacralizată. Erosul are sens și rațiune de a fi purtător de Agape-Familie-Copii, până la Agape cu Dumnezeu. De aceea Decăderea Erosului în Desfrânare de Corp este totodată despărțirea Creației de Rațiunile Divine-Har, până la înstrăinarea Creației de Dumnezeu”.


Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Mântuitorul, icoană zugrăvită de Sf. Andrei Rubliov


5. „Crucea Vizibilului” și metafizicile iconoclaste după Jean-Luc Marion

Erosul rupt de agape supune darul obiectificării, îl trece în regimul exteriorității. După cum ne spune filosoful Jean-Luc Marion, în volumul „Crucea Vizibilului” (Ed. Deisis, 2000) pentru cunoașterea obiectificantă ruptă de misterul liturgic, agapic al comuniunii realitatea capătă un caracter de „spectacol”, iar relația cu alteritatea, raportul între chip și prototip se transformă într-unul antitetic, de rivalitate, sau după o logică mimetică a exteriorității reciproce.

În metafizicile iconoclaste, unul dintre termenii raportului Prototip-Imagine se cere suprimat, desființat. Întreaga istorie a metafizicii iconoclaste, arată Jean-Luc Marion, se strânge între iconoclasmul metafizic platonist care cere eliminarea imaginii sau eliberarea prototipului de imagine, și iconoclasmul consumist nihilist afirmat de Nietzsche în care se urmărește eliberarea imaginii de prototip. În acest caz, „numai imaginea este, numai ea merită slava și ea, singură dă seama de inexistența originalului”.

Idolatria „provizorie și amendabilă a unor imagini care imită de la distanță inteligibilul rămas pur” din iconoclasmul metafizic este radicalizată, arată Jean-Luc Marion, în iconoclasmul „civilizației imaginilor”, prin auto-idolatria care operează cu imagini în oglindă ale voinței de putere, ale omului care le estimează după „puterea de satisfacere a nevoilor imaginare” și se dă în spectacol prin intermediul lor. Icoana creștină, afirmă Marion, „se smulge logicii mimetice” descoperind o încrucișare a privirilor, un dialog, o reciprocitate, o întrepătrundere și comuniune intențională între văzut și nevăzut. Unitatea intențională a văzutului cu nevăzutul și unitatea firilor în Hristos se fundamentează în comuniunea treimică, extinsă iconomic în taina Întrupării.

Pasajul chenotic pe care îl presupune crucea indică inițiativa divină și răspunsul liturghisitor omenesc. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Trecerea apare ca taina unei dăruiri și nașteri reciproce în iubire. În relația de iubire termenii nu se opun până la suprimare, unitatea nu se obține prin punerea între paranteze sau chiar desființarea unuia dintre ei; ci termenii se evidențiază ca Persoane, se luminează reciproc în câmpul comuniunii, darul căpătând o consistență liturgică. Rațiunea desprinsă de taina comuniunii caută sprijin în semne și în înțelepciune, dar vestea cea bună a mântuirii se sprijină pe iubirea veșnică a lui Hristos cel răstignit (I Cor. 1, 23).


Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Înger, icoană zugrăvită de Sf. Andrei Rubliov


6. Pomul Vieții și Pomul Cunoștinței. Erosul în lumina Crucii și Bunei Vestiri

În lumina celor de mai sus, tragedia căderii poate fi pe undeva cugetată ca ruperea erosului, închipuit de fructul oprit, de Pomul conștiinței de suflet, sau al cunoștinței binelui și răului măsurate în conștiința relației vii cu Dumnezeu.

Pomul cunoștinței apare ca pom al „conștiinței-memoriei-limbajului” de suflet din care prin cădere rupându-se erosul „minții-simțirii-voinței” sau planul manifestărilor energetice, omul se dezbină în sine și se desparte de Dumnezeu, devenind supus morții în trupul său. Trupul este originar cruce vizibilă a unirii între Dumnezeu și creație în om. Trupul dă mărturie despre conformitatea între suflet și energiile sale de manifestare ca altar al unirii între om și Dumnezeu. Această unitate fiind sfâșiată, trupul devine supus morții.

Porunca dumnezeiască cere omului să nu rupă erosul de conștiința de suflet și prin aceasta de Pomul Vieții care e (pomul unirii cu) Logosul dumnezeiesc, să odihnească mintea sau planul manifestărilor energetice în conștiința de suflet, încât sufletul să vieze în unire cu Dumnezeu. Taina Crucii este omorârea „trupului păcatului”, taina întoarcerii sau odihnei erosului în conștiința de suflet și a împărtășirii din Pomul Vieții care e unirea cu Dumnezeu.

Corporalitatea sau manifestările energetice, arată Părintele Ghelasie, sunt prelungire a mișcărilor sufletului. Trupul este un templu dar nu exterior sufletului ci plasticizare a prelungirii energetice a mișcărilor lui. De aceea erosul se cere mereu învăluit în misterul relației de iubire sufletească pătrunsă și înveșmântată de harul divin, pentru a-și păstra esența epifanică.

Ruperea erosului de agape, autonomizarea minții de conștiința de suflet aduce cu sine oprirea împărtășirii omului din Pomul Vieții. Simpla dezgolire sau dezvelire „vulgară” a erosului exprimă tocmai ratarea esenței lui, care se ascunde în iubirea de suflet. Deși pare că exprimă realitatea în nuditatea ei, erosul desprins de agape nu are acces la taina omului integral care se împlinește în icoana unirii cu Dumnezeu. Nu este vorba aici de o condamnare, ci de faptul că în ruperea erosului minții de agape-ul de suflet, iar prin aceasta de Logosul divin și taina comuniunii Treimice, se pierde pe drum ceva esențial.

Erosul sfințeniei își are seva și odihna în iubirea de suflet pătrunsă de harul divin. Erosul este strălucirea ce se revarsă din taina nașterii de sine prin cel iubit, a nașterii celui Iubit în sine și a nașterii rodului Iubirii, chipul filiației și înfierii divine. De aceea Bunavestire este pe undeva chipul refacerii unității între erosul corporalității devenite locaș al Întrupării, agape-ul conștiinței de suflet ce liturghisește prin Amin-ul său pogorârea dumnezeiască și Logosul dumnezeiesc ce se întrupează descoperind chipul omului în icoana unirii cu Dumnezeu.

Sensul originar al erosului nu este cel de consumare a darului, ci cel de prelungire a mișcării de suflet ce liturghisește prefacerea darului creat în epifanie a iubirii divine și trup al împărtășirii dumnezeiești. Harul necreat ca eros divin nu desființează darul adus de om din ale Sale, ci îl pătrunde și îl transfigurează, îl face dar de împărtășire a iubirii. De aceea pe undeva fecioria desăvârșită a Sfintei Fecioare și Amin-ul ei ca acceptare deplină a voii dumnezeiești sunt o întoarcere și rodire a erosului bucuriei în pomul conștiinței de suflet și o liturghisire din partea omului întreg a tainei Întrupării Logosului, a împărtășirii din pomul Vieții.

Prin Cădere se exprimă pe undeva ruperea erosului din pomul conștiinței-memoriei-limbajului de suflet, rupere ce oprește accesul la împărtășirea din Pomul Vieții ca împlinire a menirii omului. Relația între Pomul Vieții și Pomul cunoștinței este cea dintre cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu, care sunt în relație nedespărțită, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Diavolul l-a amăgit pe om cu ruperea de chipul comuniunii, ispitindu-l cu imaginea unei rivalități mimetice în relația cu Dumnezeu.

Erosul desprins din pomul Vieții aduce pierderea conștiinței de suflet și prin aceasta pierderea accesului la Pomul Vieții, acces posibil doar omului unificat ca suflet și trup străbătute de harul divin.

Dacă în planul de minte al erosului rupt de conștiința de suflet cunoașterea devine supusă dualității contrare bine-rău, prin asceza creștină erosul minții este întors în agape-ul conștiinței de suflet unde oglindește dualitatea iconică – Dumnezeu-creație, necreat-creat, în condiția întrepătrunderii și sinergiei, a dublei întrupări, a dublei nașteri: a lui Dumnezeu în creație și a creației în Dumnezeu. „Dumnezeu se face om ca omul să se îndumnezeiască”, după cum spune Sf. Atanasie cel Mare.

Taina nașterii lui Dumnezeu în creație ne este revelată la Bunavestire, iar taina nașterii creației în Dumnezeu trece prin hotarul Crucii și Mormântului. Departe de a desființa erosul, asceza creștină îl repune în manifestarea lui ca strălucire a Chipului în icoană și a icoanei în taina Chipului. Asceza creștină este o înfrânare, o întoarcere și odihnă plinitoare a erosului în conștiința de suflet și agape-ul comuniunii. Prin aceasta pe undeva omul realizează prin harul lui Dumnezeu minunea întoarcerii și plinirii fructului căderii în pomul conștiinței de suflet, și mai mult răsădirea acestuia din urmă în Pomul Vieții, ca ramură părtașă sevei, harului, ca mădular al Trupului lui Hristos.


7. Concluzii

Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Chipul Mântuitorului pe năframă, icoană de Alexandru Nicolau

Cultura ca act creator ecstatic oglindește fenomenul raportărilor între eros și pomul conștiinței de sine omenești. Cultura este marcată de eros, de punerea în lucrare a darului, de jocul manifestărilor, oglindirilor energetice ale mișcărilor și actelor persoanei. Darurile sensibile și inteligibile intră în raza Bunei Vestiri în măsura în care aduse în raza comuniunii sunt jertfite, re-dăruite odată cu întreg pomul conștiinței de sine lui Dumnezeu.

Setea secretă a culturii este de a ne aduce în pragul Tainei. Altfel spus, de a primi și oglindi în miezul unei desfășurări realiste Buna Vestire a Cuvântului întrupat și puterea Lui transfiguratoare. Întorcând creator prin punerea sub semnul Crucii fructul cunoașterii de minte în Pomul conștiinței de suflet, artistul rostește acolo Amin-ul primitor al insuflării dumnezeiești. Asceza creștină sau lucrarea de despătimire vizează tocmai înnoirea erosului și unificarea omului în lumina bunei vestiri a mântuirii sau desăvârșirii în Hristos.

Prin închinarea de sine erosul este întors în conștiința de suflet străbătută de har. Închinarea de sine și a darului urmărește trecerea chenotică, doxologică, prin Crucea Iubirii spre lumina Învierii. „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).

De aici începe cu adevărat aventura libertății duhului, a libertății creatoare filiale. Din acest prag, cultura este străbătută de adierea cunoașterii lui Dumnezeu în Treime ca Iubire și Viață Veșnică. Dacă ruperea erosului de Pomul conștiinței – Chipul Omului – și de Pomul Vieții – Chipul lui Dumnezeu – dă vieții orientarea spre moarte, închinarea de sine lui Dumnezeu este taina dumnezeiască a morții spre Viață: „Căci Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Specificare:

Lucrările zugrăvite de Alexandru Nicolau sunt preluate de la adresa

http://www.alexandru.nicolau.home.ro/
(Alexandru Nicolau - icoane si biserici pictate)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!