Finalul anului cultural 2006 ne-a prilejuit, printre alte întâmplări de suflet, un nou dialog cu marea actriță Maia Morgenstern, care ne-a vorbit despre întâlnirile fericite cu Michael Kakoianis și Costas Cartellias, despre cum bate pulsul publicului în Europa și America, despre șansa ce trebuie acordată tinerilor actori, dar și despre un mare semn de… mirare : filmul prin care s-a făcut remarcată la Hollywood nu a fost cumpărat spre difuzare în România !


- Doamnă Maia Morgenstern, sunteți pentru a șaptea oară la Lugoj în ultimii zece ani, de fiecare dată propunând publicului nostru spectacole și evenimente culturale total diferite ca factură. Ce v-a făcut să reveniți aici de atâtea ori, așa cum n-ați făcut-o în orașe mai mari ale țării?

- Sunt la Lugoj, așa cum bine ați contabilizat dv., pentru a șaptea oară și vă asigur că nu și pentru ultima oară. Nu o luați ca pe o… amenințare! Cum se face? Grație eforturilor d-nei Simona Avram (n.r. – de la Fundația Academia Civică), ambiției și obstinației cu care doamna profesor înțelege să facă posibile aceste întâmplări culturale, să le numim așa, poate că evenimente ar fi prea prețios spus. Întâlniri, întâmplări culturale – sunt momente de teatru, de poezie, sunt momente de grație, în care îndrăznim să propunem în fața publicului altceva decât capcane ale unui succes imediat, facil, altceva decât lucruri care ar capta imediat bunăvoința, chiar simpatia publicului. Însă astfel am rămâne doar la un nivel superficial, iar noi încercăm să mergem puțin mai departe, să ne ducem către o zonă de spiritualitate, care presupune efort, concentrare, participare – din partea actorilor, evident, dar și a publicului. Invităm publicul la o experiență culturală, spirituală, încercăm să descifrăm împreună sensuri, drumuri, poteci ale sufletului, ale minții. Încercăm să cucerim alte orizonturi – dar poate că iarăși spun cuvinte mult prea mari. Ceea ce se petrece de fiecare dată aici, la Lugoj, face parte din seria acestor întâlniri de suflet.

- Spuneam că ați prezentat publicului „partituri” total diferite ca facturi, de la teatrul clasic la spectacole de lectură, poezie. Ce impresie v-au făcut iubitorii teatrului din Lugoj, în comparație cu publicul din marile orașe ale țării sau chiar de peste hotare?

- Nu vreau să mă lansez în comparații, nici să fiu neapărat binevoitoare, însă sunt emoționată, sunt fericită că sunt aici, unde m-am simțit de fiecare dată printre prieteni, printre oameni doritori de teatru. Împreună cu colegii mei (n.r. – Vlad Ivanov și Tudor Aaron Istodor) am simțit că aici suntem așteptați, doriți, „cercetați” cu curiozitate, cu aviditate chiar. De asta, responsabilitatea este foarte mare, pentru că nu ține figura că „domnule, oricum suntem iubiți aicea și orice o să le oferim , o să fie bine”. Nu că am fi bântuiți de asemenea gânduri, dar la Lugoj sunt convinsă că figura asta nu ar ține. Pur și simplu este un nivel al percepției de la care nu ai voie să cobori ștacheta. Tocmai pentru că vorbeam despre acele experiențe de suflet - ca actor, nu ai voie să te așezi sub nivelul la care ai obișnuit publicul. În fața publicului lugojean m-am prezentat întotdeauna așa cum vin în fața unui prieten, la o întâlnire cu un prieten drag pe care îl respect, care mă respectă și mă iubește. Pe un astfel de prieten nu ai voie să îl dezamăgești, nu ai voie să trișezi în fața lui, n-ai voie „s-o scalzi”. Gustul publicului se crează, este foarte adevărat, însă, indiferent de genul pe care-l abordezi, trebuie să te autodepășești.

- Fiecare spectacol de teatru este un eveniment unic, irepetabil, aici este și farmecul acestei arte. Totuși, ați simțit nevoia să schimbați gama pentru spectacolele de la Lugoj, să îngroșați anumite tușe?

- N-am simțit nevoia să schimb nimic. Ambiția, interesul, scopul nostru este să avem spectacole la cele mai incandescente cote.
Îndrăznesc a spune că se întâmplă chiar ceva în plus - poate că nu de fiecare dată, să nu generalizăm, să nu transformăm totul într-o experiență mistică. Însă se întâmplă ceva foarte sensibil, ceva foarte fericit. Nu vreau să folosesc termenul ”miraculos”, însă tremură aerul cumva, este, dacă vreți, inefabilul, sau găsiți alt termen mai potrivit. De fiecare dată am revenit la Lugoj pentru că aici s-a întâmplat acel „ceva”.

-Alături de Maia Morgenstern, am avut marea bucurie de a-l descoperi pe poetul grec Costas Cartellias, care a avut, pe scena Municipalului lugojean, o premieră națională cu spectacolul de poezie „Oglinda”. Cum a decurs întâlnirea cu Costas Cartellias?

-Domnul Costas Cartellias are și un mic teatru, un mic centru cultural (n.r – Fundația și Teatrul Alecton din Atena), un spațiu de întâlnire unde tinerii și foarte tinerii artiști se pot exprima, pot crea. Acolo l-am întâlnit și pe domnul Michael Kakoiannis (n.r. - regizorul celebrului film ”Zorba grecul”), acolo se adună, la o cafea, o bună parte din intelighenția Greciei. Apropo, spectacolul „Oglinda”, merge chiar pe această temă, teatrul ca formă de comunicare, un alt nivel al firescului... Am susținut în Grecia, ca și la Lugoj, un work-shop, un atelier de pregătire a tinerilor artiști, împreună cu regretata Dorina Crișan Rusu, timp de o săptămână, și acesta a fost prilejul întâlnirii noastre. De altfel, Costas Cartellias cunoștea bine România încă înainte de a ajunge aici, pentru că soția domniei sale, medic de profesie, este româncă.

-Apropo de titlul spectacolului coupe de la Lugoj, titlul acesta, „Conexiuni”, ne duce cu gândul mai degrabă la un roman science-fiction…

-Sau la un nume de conferință…

-…și totuși, cele două reprezentații, „Oglinda” și „Rubayatele lui Omar Khayyam” s-au legat destul de bine. Aș vrea să-mi vorbiți despre partenerii pe care i-ați avut pe scena în cele două spectacole.

-Vlad Ivanov și Tudor Aaron Istodor îmi sunt colegi dragi și parteneri minunați de scenă. Am trecut împreună peste o mare nenorocire (n.r. – decesul prematur al Dorinei Crișan Rusu), lucrurile erau așa de aproape de o margine de prăpastie, totuși ne-am dorit foarte mult să venim aici, ne-am adunat energiile și forțele. Domnul Vlad Ivanov este un actor despre care veți auzi din ce în ce mai mult, chiar în aceste zile are o filmare cu dl. Mungiu, unul din tinerii regizori români, iubiți și respectați, așteptați chiar în peisajul cinematografic internațional, îndrăznesc să spun. Împreună cu Vlad Ivanov am jucat în multe spectacole, inclusiv în „Dama cu camelii”, pe care l-am prezentat în Grecia. Acolo , în Grecia, datorită fundației Alecton pe care o conduce dl. Cartellias, ne-a văzut Michael Kakoianis, pe mine, pe Vlad și pe Tudor Aaron Istodor. Așa am avut onoarea ca dl. Kakoianis să ne propună spectacolul Lysistrata, varianta cabaret a textului antic al lui Aristofan. Lucrurile s-au legat și am ajuns la premiera de la Atena, pe care am avut-o la Megalomusikis, un adevărat mega-centru muzical elen, care dispune de una din cele mai importante săli de spectacole din Europa. În continuare, alături de Vlad Ivanov, am fost invitați la Viena, la un festival internațional de teatru, unde au fost prezenți Peter Stein, Giorgio Streller, Peter Brooke, apoi la Epidadros (Epidaur), în leagănul teatrului, unde am jucat iarăși ”Lysistrata”, în amfiteatrele antice. În amfiteatrul mare, încap 10.000 de spectatori, iar în cel „mic”, o mie. Nu e ușor să poți juca teatru antic la Epidadros, însă noi am avut această oportunitate. La spectacol a asistat și marea actriță Irene Papas. În această vară, am jucat Lyistrata și în Cipru, la Centrul Cultural European Delfi. Înainte mi s-a explicat că vom evolua într-un amfiteatru modern, dar construit după modelul antic. Mirarea mea a fost că, la spectacol, au fost ocupate toate cele peste două mii de locuri. Amfiteatrul a fost ticsit, deși organizatorii, cu mult înainte de reprezentație, încercaseră să mă prevină că nu trebuie să mă simt dezamăgită dacă vor rămâne locuri goale, având în vedere capacitatea acestuia. A mai fost un moment emoționant acolo, când Michael Kakoianis a fost ovaționat de spectatori minute în șir, aplaudându-l în picioare.

-Am înțeles că au participat premierul cipriot și multe alte oficialități…

-Știți dv. cum e, prim-ministrii se mai schimbă. Rămân cei care contează: oamenii care iubesc teatrul.

-Ați prezentat piesa și peste ocean. Cum le-a vorbit anticul grec Aristofan celor mai moderni spectatori, americanilor?

-Este același mesaj, care nu și-a pierdut actualitatea nici după 2000 de ani. Este un mesaj de pace, în fond. Iar Aristofan o face cu atâta delicatețe, cu atâta umor! Sensibilitatea lui a fost atât de firesc transpusă în varianta modernă, de cabaret, iar viziunea regizorului Michael Kakoianis a fost ca eu și Vlad Ivanov să interpretăm toate rolurile din Lysistrata, cu schimbări foarte rapide, spre deliciul publicului. Mesajul e la fel de valabil, la fel de dureros… Odată am fost întrebată, în America, prin ce se deosebește reacția publicului american față de cel european. Probabil că se așteptau să dezvolt tema, să fac tot felul de comparații, însă le-am răspuns: nu se deosebește prin nimic! Prin absolut nimic! Este același tip de reacție. Lumea râde la aceleași glume, păstrează aceeași tăcere atunci când încercăm, ca actori, să creăm un moment de emoție, de suspendare a timpului, invitând oamenii să-și pună întrebarea: ce facem cu viețile noastre? Știind că zilele sunt numărate, pentru ce trebuie să ni le risipim luptând unii cu alții, urându-ne unii pe alții? Sunt cuvinte foarte simple, care, dacă sunt enunțate într-o formă ideologizantă, te crispezi, însă dacă sunt spuse simplu, de la suflet către suflet, au altă valoare. Cea pe care o merită.

-Emoționante cuvinte. Vă propun să schimbăm totuși registrul și să vorbim despre șansa ce trebuie acordată tinerilor actori. Este o temă de dezbatere generală, nu numai în România. Cum este să jucați alături de fiul dv., Tudor Aaron Istodor?

-Eu cred că el, ca actor, își desface aripile. Poate că sunt subiectivă și așa o să rămân, nici nu fac vreun efort de a mă obiectiva sau mai știu eu cum. Da, sunt subiectivă! A juca alături de Tudor înseamnă a încerca să înveți ceva ce nu se poate învăța. Ceva ce, dacă ai pierdut, pierdut rămâne - inocența. S-o înveți, nu se poate, nu poți s-o mai înveți, ar fi o ipocrizie, însă poți să te contaminezi de ea, ca de o boală. Ca actor – ca actriță, OK – ești egoist, dorești să fii centrul universului! Ca mamă, dorești pentru copilul tău ce este mai bine, tot binele din lume. Nu se poate altfel! Sunt două sentimente contradictorii, două forțe antagoniste. Însă acestea nu se anulează, dimpotrivă, crează – cel puțin în cazul nostru – o emoție, un fel de legătură specială, de dragoste, de supărare, când lucrurile nu funcționează așa cum vrem. Nu știu cu cât succes am catalogat această legătură dintre doi actori, dar e un lucru formidabil!

Este extraordinar să te afli pe scenă alături de tinerii actori. Sunt culți, au un orizont foarte larg, gândesc cu mintea lor și nu țin neapărat să capteze bunăvoința, asta e grozav! Ei rezistă. Sunt absolut opaci în fața tendinței de a li se inocula o „linie”, o atitudine anume.

-Să înțeleg că și actorii cu experiență au ce învăța de la tineri?

-Trebuie să ne gândim cu respect și cu responsabilitate: ce se întâmplă cu tinerele noastre talente? Dacă ne vom închide cu toții, ne vom situa în „turnuri de fildeș” ca să răspândim de acolo câte o rază de lumină, o să fie trist de tot. Vom fi mai săraci dacă nu vom ști să împărtășim, să întindem o mână și celor aflați la începutul carierei. Subliniez, sunt oameni de la care avem foarte multe de învățat: generozitatea, emoția pură, dorința de a descoperi. Când îmbătrânim, avem sentimentul că le știm pe toate, adoptăm un ton profesoral și, instalați într-un scaun, emitem judecăți de valoare sau ținem conferințe. Avem de învățat de la tineri, trebuie s-o facem, să ne contaminăm de dorința de a mai descoperi o dată roata!

-Inaugurarea cinematecii de la Universitate a fost făcută cu vizionarea unui film excelent, realizat după romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Am avut o mare surpriză plăcută, vizionând o ecranizare care intră foarte bine în atmosfera romanului, dar și una foarte neplăcută: filmul nu a fost cumpărat în România! Nimeni nu s-a arătat interesat să-l difuzeze?!

-Mă bucur pentru dumneavoastră, că ați putut viziona filmul la cinematecă. Publicul din sălile de cinema a fost lipsit de acest privilegiu; filmul nu a putut fi vizionat în cinematografe. Punct! Acest film (n.r. – în care Maia Morgenstern a interpretat magistral rolul doamnei T.) a fost prezentat la multe, foarte multe festivaluri, a luat premii internaționale. Grație și acestui film, am avut șansa – imensa șansă, pentru care sunt recunoscătoare – de a mă întâlni cu domnul Mel Gibson. Directoarea de casting a dânsului m-a văzut în acest film prezentat la Festivalul de la Berlin, a văzut apoi secvențe din alte filme ale mele și așa am fost prezentată domnului Mel Gibson, care a hotărât să mă întâlnească, să stăm de vorbă, iar lucrurile au luat cursul firesc.

-„Politica” față de acest film este o obtuzitate pe care mi-e greu s-o înțeleg, atunci când e vorba de a achiziționa o astfel de peliculă de valoare…

-Părerea mea este că filmul „Patul lui Procust” este o operă de artă, ”verificată” prin participarea la festivaluri și prin premiile obținute. De-ați ști cu câte eforturi a fost făcut! Cu câtă suferință, cu câte întreruperi, cu câte compromisuri, dacă pot spune așa. Pe vremea aceea, tinerii Viorica Meșină și Sergiu Prodan au fost fortați să întrerupă filmarea, nevoiți fiind să facă niște reclame, niște expediente, ca să mai câștige ceva bani pentru continuarea filmului. Nu mai erau bani, nu se mai găseau susținători, sponsori… Însă compromisuri în ceea ce privește calitatea filmului (*) nu au existat.

_______________________________
(*) “Patul lui Procust” – România/R. Moldova 2001; regia: Sergiu Prodan, Viorica Meșină; distribuția: Maia Morgenstern, Gheorghe Dinică, Medeea Marinescu, Tania Popa, Adrian Titieni etc.