poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2813 .



Augustin Cupșa: Fotografii la minut din neant
articol [ ]
Cronica literara Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-10-07  |     | 





Augustin Cupșa: Fotografii la minut din neant

După volumul de versuri „Prezent compus / recompus”, Agustin Cupșa debutează și ca romancier, cu volumul „Perforatorii” (Ed. Cartea Românească, 2006), care i-ar putea asigura un succes rapid și sigur, mai ales că tânărul de 26 de ani scrie cu nerv, mânuiește condeiul cu siguranță (deja) de maestru și stăpânește cuvintele într-o manieră complet lipsită de inhibiții.
Aparent, romanul respectă principiile canonice ale narațiunii, dar organizarea în părți („Rezumat”, „Pe frontul de est, ca pe frontul de vest”, „Mărturisiri”) și capitole este o concesie ironică, pentru că autorul nu respectă de fapt nici o regulă, proza lui se desfășoară urmuzian pe alocuri, într-un spațiu mai mult virtual, cu personaje care par simulate pe computer și pentru care timpul, viața, moartea și lumea fenomenală în general nu reprezintă absolut nimic. Plăsmuirile cresc unele din altele, își modifică forma instantaneu, se pot teleporta oriunde pe planetă, dar expansiunea lor este posibilă numai pe orizontală, nici urmă de aspirație spre spațiul celest; cele cinci personaje (naratorul, Ta, Robert, Clara și Colonelul), în spirit modernist, nu sunt în relații cu divinitatea, ci cu neantul, în sistemul lor de valori neîncăpând dimensiunea mistică, așa cum nu apare nici aceea cognitiv-afectivă.
Personajul narator este un mutilat fizic (tatăl său, navetist convins, învățase de la un profesor de filosofie bețiv că lumea „e o uriașă pânză de cort întinsă peste un vid. Dacă o perforezi [...] ea se va destrăma și noi ne vom dizolva în cosmos. Mai departe nu mai conta” – p.9), fără puncte de reper morale și care așteaptă ca viața să treacă, mai ales că este considerată drept o sumă de întâmplări fără sens și fără scop, la capătul careia nu se află o altă viață, ci nimicul. Vârsta biologică și timpul personal devin, în această perspectivă, simple convenții, ușor de manevrat tocmai datorită impreciziei lor. Personajul se mișcă într-un timp liniar, în care trecutul, prezentul și viitorul se petrec simultan, astfel că „se înserează de zece ani, așa că putem dormi câteva ore” se potrivește foarte bine cu „Eu, neavând ce să fac, m-am încuiat în casă și m-am apucat să învăț de unul singur. Am stat în casă treizeci și cinci de ani, timp în care am studiat Dreptul, Istoria, Medicina, Științele politice, Economia, Fizica, Biologia, Chimia și Artele (toate)” și cu „Încerc, fără succes, să îmi aduc aminte ce am făcut în ultimii patruzeci de ani” (p.12). Spulberat ca reper, timpul, asemănător cu cel din basmele vechi, își schimbă forma cu ușurință, cam cum se întâmplă în secvența cu aprinzătorul de felinare din „Micul prinț” al lui Exupéry, iar personajele, ostenite de rapida succesiune a zilelor și a nopților, ajung să facă abstracție de ele, așa cum se întâmplă și cu spațiul. În roman se călătorește mult, dar cum „lumea e închipuită, trebuie să aștepți să treacă” (p.61), teritoriile par simplă butaforie (cu cerul și cu toate cele de sub el „de carton”) ori simulări pe calculator: „Călătoream mult. Străbăteam țări. Acum treceam prin bosnia ghimpată. [...] Treceam, mai departe, prin coșuri de uzine, prin răcoarea aspră, ca o gheară, a zidurilor. Prin fecioare flamande [...]. prin nisipurile unsuroase de la ostende. Prin reflexul gălbui al șinelor de tren. Pe lângă măști tuciurii, triste, spânzurate în crengile unor copaci. [...] Toate deveneau încet, încet certe, de nezdruncinat. Făceau un tablou pe care îl căram, fără să vrem, după noi” (p. 30-31). Văzută ca un imens disc de pick-up (anticii o vedeau tot plată, simplă întindere orizontală), lumea ca plăsmuire virtuală nu mai are coordonate precise și stabile, ceea ce explică abulia personajelor: „Ieșisem afară să îmi găsesc punctul de sprijin. După ce mă fixam în coada măturii, puneam în jur terenurile de baschet, de handbal și pista de alergare, plopii astenici, păsări întâmplătoare, necunoscute, garduri de tablă și sârmă, blocuri, omuleți de toate felurile, ca niște soldați de plumb, fără figură, fără istorie. Puneam șoselele din jurul orașului, fumul din fabrici, puneam lunci, mări și oceane și expediții în munții înghețați. Puneam aventurieri, cercetători, disperați de tot soiul. Puneam plaje luxoase și trupurile care formau masa femeilor lascive și planturoase. Discul de pick-up se învârtea, se învârtea, spunea cântecul lui obosit”.
Picaro prin cele mai diverse medii sociale ( este persiflat zelul Colonelului de a-i transforma pe cei trei tineri: naratorul, un absolvent care nu practică medicina studiată, Ta – un pictor introvertit și Robert, un sadomasochist care-și face succesiv operații de schimbare de sex – într-un fel de „îngeri ai lui Charlie” capabili să îndrepte lumea și s-o transforme într-un loc real, cu semnificație și unde să poți respira), naratorul este pe rând lucrător într-o tipografie (scârbit de faptul că invață manipularea în scopuri comerciale a populației), „băiat de serviciu” într-o școală care seamănă când cu o casă de toleranță, când cu un balamuc, scriitor ratat și îndrăgostit adolescentin de Clara, șef de gară mică și pierdută în câmpie, cercetător științific, dar, mai presus de toate, soldat. Istoria omenirii, care „trebuie schimbată înainte să ne schimbe ea pe noi” înseamnă războaie aberante, banalizate prin permanența cu care izbucnesc: „Primul război a fost împotriva rușilor. Am pierdut. Apoi am luptat cu americanii și am câștigat. Apoi tot cu rușii. Am pierdut. Am continuat cu belgienii, cu francezii, cu chinezii, australienii, bengalezii, beduinii, kmerii roșii, papuașii și guatemalezii. Cu finlandezii și egiptenii. Cu indienii din asia [toate numele de orașe, țări și continente sunt scrise fără inițială majusculă], din america de sud și de nord. Pe toți, cum îi prindeam, îi nimiceam. Din când în când mai luptam cu rușii. Inevitabil, pierdeam” (p. 11). Capitolul intitulat „Legea lu’ 21”, aproape scenariu de comedie neagră, îmbină absurdul urmuzian cu o ingenuitate ce amintește de bravul soldat Svejk, dar și de brutala incultură a lui moș Teacă. Reformat din cauza stomacului perforat, naratorul se trezește combatant fără voie, prins în capcanele unei armate de tip birocratic, în care simpla numărare a cadavrelor este mai importantă decât orice ideal. Pentru că „lumea plânge și vrea să știe pentru ce plânge”, scopul inspecțiilor, al emisiunilor televizate și al întregii propagande massmedia este să prezinte cadavre întregi, conform unei bizar înțelese legi a conservării materiei. În câteva pagini de teribil sarcasm sunt pulverizate inerții, deprinderi păguboase și este conturat un univers la granița dintre onirismul suprarealist și realitatea cea mai crudă: „Uite că și soluția salvatoare vine tot de la el. Să mă taie pe mine în două și să lipească jumătatea stângă la mort. Cu o sutură minuțioasă, nici nu se cunoaște. Nici eu nu pățesc cine știe ce. Sunt tehnici noi, medicina a făcut salturi spectaculoase. Mă uit la discovery? Nu prea. Păcat, e o tehnică nouă, cu laser în dublu fascicol. [...] Operația decurge într-adevăr fără complicații, într-un pavilion alăturat, și când doctorul îmi spune că pot să plec acasă, nu-mi vine să-mi cred urechilor” (p. 20-21). Ființa umană nu mai reprezintă un ansamblu organic și funcțional, ci un fel de puzzle care poate fi dezmembrat piesă cu piesă, fără ca plăsmuirea în întregul ei să dispară. Unele scene amintesc de mâna unchiului din „Familia Adams”, care se comportă ca un om întreg (punctul de plecare fiind o metonimie): „Azi mă întâlnesc cu Ta la emisiunea surprize peste surprize. Ta e de nerecunoscut. Și-a mai pierdut un picior și una din urechi în normandia. În vietnam a pierdut-o pe a doua. În africa a rămas fără jumătate din gât, cap și două treimi din piept. În luptele cu rușii a mai lăsat bărbia, stomacul, vezica, un testicul, un plămân, prostata și intestinul gros. În kosovo a pierdut și cel de-al doilea testicul, penisul și medulosuprarenala stângă. Peste tot pe unde a luptat a pierdut câte o parte componentă, dar a primit în schimb o decorație [...] N-a mai rămas din el decât o jumătate de nas și o mână care tremură nervos din pricina emoțiilor” (p. 12). Capitolul III („O zi din februarie”) al celei de-a doua părți (intitulate „Pe frontul de est, ca pe frontul de vest”) este în totalitate o satiră pe tema razboiului inutil: „Asta nu e vreme să ieși din casă, să te duci pe front. Asta e cel mai nasol. Să fii mai tot timpul pe drumuri, să mănânci numai mâncare rece și să căsăpești din când în când tot felul de necunoscuți pentru că nu te salută respectuos” (p. 27). Războiul pare ceva intrat în deprinderile casnice ale oamenilor, ca spălatul sau ca pregătirea micului dejun: „Mă gândeam la ceva, la nimic. Auzi, tu nu mai pleci odată? Striga nevasta-mea din hol. Și ea era tot soldat, dar lupta în alt razboi. Își luase de lucru acasă. La ei era mai ușor” (p. 28). Într-o lume aflată în permanentă stare de război, ritualurile tandre și domestice sunt înlocuite cu gesturi de-o violență intrată în firesc („Din ușă i-am mai aruncat două grenade de rămas-bun, cum făceam în ultimele zile, deși știam că erau șanse slabe s-o nimeresc” – p.28), iar dezumanizarea atinge cote alarmante: Ta și naratorul se pierd între liniile frontului, experimentând vidul și absurdul existențial: „Ne opream din când în când. O săptămână, două, nu mai mult. Nu reușeam să mai găsim liniile noastre. Rar de tot mai omoram câte unul, cât să ne iasă pentru salariu. [...] telegrafiam febril poziția noastră și chiar mi s-a părut că, în sfârșit, disting o voce slabă în toată hârâiala de fond, când m-a izbit un miros puternic de fân proaspăt. Era Ta care se transformase în măgar. Mușca absent dintr-un smârc de iarbă și nu părea deloc preocupat de situația în care ne aflam. [...] Când a ajuns în zare, mic cât o gămălie de chibrit, mi-am mai aprins o țigară și, între două fumuri, mi-am tras un glonț în cap. Poate două, nu mai știu” (p 32).
„Perforatorii” sunt amatorii de vid, convinșii că la capătul existenței se află neantul, că nimic nu are sens, de unde apetitul pentru sinuciderile multiple și pentru filosofia lui Nietzsche: „Există numai determinări naturale. Conștiința e numai negativul lor, însă developarea nu prezintă importanță pentru subiect și nici pentru alții, totul se aruncă la coș, e de unică folosință. Când stăteam așa, vedeam foarte limpede o confruntare naturală a determinărilor. [...]. Nu alesesem eu asta, dar primisem capacitatea de a constata. Ele țeseau în jur drumuri care uneori se cheamă destine; porțile îmi apăreau mai toate închise, dar timp – berechet, puteam să îmi consum o lungă și plictisitoare neființă” (p. 65).
Straniu și original în multe privințe (chiar mergând pe formula celor cinci voci narative existentă și în cartea Florinei Ilis, „Cinci nori portocalii pe cerul de răsărit”), romanul lui Augustin Cupșa trebuie considerat ca o mare promisiune făcută literaturii române de un tânăr care nu seamănă, din fericire, cu personajele a căror traiectorie o urmărește.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!