Cele trei părți ale volumului lui Ioan Dumitru Denciu, Chemători și atrape, Editura Andrew, Focșani, 2008, Ultime rime, Lasă jocul iluziilor și Către Marele Sine, lasă mintea să se tulbure și din această zbatere inițială găsește o ludică plăcere de a rearanja cuvintele aparținând titlurilor respective, de a le păstra majusculele acolo unde gândul observatorului crede de cuviință, de a interpreta pornind de la rezultatul acestui travaliu plăcut și jocul și iluziile și sinele celui care s-a ostenit îndeajuns să „cheme” prin „momelile” sale înaripate, mai întâi poemul spre sine, iar mai apoi lectorul îndrăgostit de poezie. Pentru că, să explic, titlul are trimiteri spre lumea cinegetică, dar îndrăznesc să spun, nu este acea lume a animalelor chemate, ademenite pentru o „predare” ușoară, ci este acea lume a cuvintelor care sunt chemate, sunt ademenite pentru a fi prinse și a fi păstrate, nu împăiate, nu expuse pe un perete prăfuit de muzeu al vânătorii, ca un memento mori animal, ci vii în toată plenitudinea lor, iar dacă ele, cuvintele, acceptă acest lucru, este pentru că nu pot exista adunate buchet, în pământ și pe pământ, în apă și aer și foc, decât sub ochiul poetic al creatorului lor – prinderea cuvintelor, cu delicatețe, cu dragoste, cu duioșie și mângâierea lor încontinuu, este fără îndoială o creație.
Cred în posibilitatea ca tot ce există să aibă un sens, nimic nu este întâmplător, iar poezia lui I. D. Denciu, cu atât mai mult nu este întâmplătoare, poate doar intenția autorului acestui articol de a găsi pretutindeni legături și nu întâmplări, să fie chiar ea, întâmplătoare, dar oare lucrurile stau chiar așa? Întâlnirea unor oameni care iubesc deopotrivă cuvintele și mai ales poezia, să fie întâmplătoare? Să fie oare întâmplătoare în acest context identificarea direcției acestui eseu spre sensurile și semnificațiile pe care le arată titlul: Ultimul Joc al Iluziilor Marelui Sine? Nu vreau să cred aceasta, iar judecătorii, aceia care vor citi cele scrise aici, vor hotărî!
De ce Ultimul Joc, de ce Jocul Iluziilor, de ce Marele Sine? Chiar I. D. Denciu mă îndeamnă să mă opresc pe acel țărm al Ultimelor rime: încercarea apare ca un ultim gest al reluării semnificative a gestului ritual de-o viață în scris ( Să mai încerc un ton din melodia / cândva cu-nfiorare prinsă, Să mai încerc), o nostalgie după un inefabil al ninsorilor de altădată se desprinde într-un efort de catalogare a imposibilului alb al desăvârșirii (alt catalog de ninsori / valori și iarăși valori, Alt catalog de ninsori). Poetul se vede cometă străpungând o clipă firmamentul vieții (Nu-s ciudățenie. Închipuire… / … Cometa care sunt cu-antenele străpunge / și nu în trupul sângelui se stinge, Cometa), dar nu pune semnul egal între el și ea, dintr-o pudoare a firii sale pentru că are conștiința imposibilei reveniri, așa cum se întâmplă cu acel corp ceresc odată la câteva sute de ani, poetul are conștiința „ultimității”. Nu dorește un statut cultural-ontologic aparte ci se dorește doar observatorul care arată cu degetul (Vă desfid să mă socotiți un scai / care vi se agață de haină / sau mierea ce vă ispitește / să vă lingeți pe degete / mai fățiș mai în taină … / …degetul care se-ntinde / poate alina și închide, Intimă). Aceasta pentru că sentimentului efemerității este acut intuit (Unde se naște oare adevăratul pui: / în clocotul de sânge pliat asupra lui / sau în rotirea surdă de elemente moarte? … / … Secretul se ascunde în spumele verzui / mi-a spus intuitivul, nu prea hârșit în arte, Secretul spumelor verzui). Cu toate aceste ultime rime, se dorește încă rămânerea în murire(Înadins / nu voi mângâia pasul prea departe / prea lesne întins. / Îndărătnic voi zăbovi în acest loc / cu umbrele clipelor agățate de pelinișuri și soc, Calm ). Ascensiunea este încă dorită chiar dacă se știe dinainte că urcușul este prea dificil pentru a fi supus de un om, de aceea va fi ratată (Înfierbântat, mă urcam până la soare; / umbra în mine-o simțeam și-o păstram / ca pe ceva ce nu doare. / Durea doar ascensiunea ratată …/ …Cât mi-a trebuit să înțeleg / că vremurile nu mai îngăduie / decât o-nălțare ce năruie! …, Despre anume ascensiuni). Există chemători suficienți aici, există și atrape care acționează prin magia lor existențială, iar dorința cea mai puternică este aceea de cunoaștere, de întâlnire și întrebare asupra celor care sunt (Amare și străine chinuri. Familiar și dulce / nimic nu cade-n mine drept zodie de pace…./ …Un fel de scoică rară cu dublă foame sunt, Scoică rară), cunoaștere a celor lăsate de Dumnezeu pe acest tărâm, dar chiar și a lui Dumnezeu însuși (Și eu pe Dumnezeu îl caut și poate / aidoma l-am găsit: pui de pasăre căzut din cuib. …/ …Tu oare nu te-ai rătăcit prin nu-știu-câta-Lui-înfățișare?, Rilke). Cere, dar știe că nici un răgaz în plus, față de acela fixat, nu-i poate fi acordat (Aș fi vrut să-ți las întreagă / ciudățenia momentului numit răgaz … / … Doamne, doar ca iarbă a nașterii ne-mprăștii și retragi?, Aș fi vrut să-ți las întreagă). Este inevitabil, la acest examen ultim al rimelor poetice și ontologice, un bilanț care conchide asupra sensului vieții: aruncarea din vag în pustiu (S-a pierdut până și amintirea / spumegărilor copilăriei / în așteptarea unui fericit urcuș. / Mai rămâne doar brânciul final, lămurirea / aruncării din vag în pustiu, Bilanț). Poetul își acceptă senin destinul retragerii din poezie, aceasta este retragerea lui supremă și nu neapărat aceea din planul existențial (Încet să ne retragem dintre zodii: / foșnetul pur al zeului învins … / … Dar zelul zeului acum învins / nu l-a purtat un nobil ins / ci doar o pulbere de zodii / atrasă în vârtej de pulsul unei rodii, Retragere fără torțe).
Această primă parte este o gravă reflectare în conștiință a creației poetice. I. D. Denciu se dovedește a fi aici un adânc reflexiv și își acceptă rolul de oglindă cu mii de spărturi, fragmente cu unghiuri diferite, care reflectă diversitatea lumii sale, dându-i acea sursă de hrană care o menține în viață. Chemătorii și atrapele și-au îndeplinit până aici sarcina. Au atras „vânatul” în conștiința creatorului și a tuturor celor care l-au identificat pe acesta, uneori chiar ca pe o „atrapă” inedită!.
Partea a doua, Lasă jocul iluziilor, ne îndrumă asemenea unuia dintre cele „Patru adevăruri nobile” din religia-filozofia budistă, spre îndepărtarea iluziilor pentru că numai în acest fel putem să ne debarasăm de dorințe și într-o etapă superioară să eliminăm durerea, suferința pentru a atinge seninătatea. Este, această a doua parte a volumului lui I. D. Denciu, atât o instrumentare a distanțării de iluzie, cât și o ilustrare a acestei stări de după iluzie, care, sigur este sublimul! Calea spre sublim nu este una ușoară: este nevoie acum de o curățare a creierelor de tot ceea ce ține de reflectarea în conștiință a creației pentru a crea talvegul, pe unde imaginile reflectate de luciul oglinzilor-fragmente, pe cale de a se transforma în esențe, să ajungă unde trebuie (Nu-și poate construi / un chip mai frumos, / nici chema o iubită / din poveștile sublunare. / Nu-i curge în vine / decât un fluviu trădat, Cine sau ce), dar simultan și de o eliberare și de spațiu și timp (E mult până la extaz. / Trebuie să existe o limită / a legii de plastic a vieții; / pielea însăși a putea să plesnească, / spre a elimina otrăvurile… / Ai respirat prea mult miasmele / acestei margini de spațiu și de istorie, Schiță de eliberare). Bunătatea, înseși, trebuie ascunsă pentru că ea ar putea să țină în loc deplasarea, iar mersul trebuie să fie unul furișat, deoarece conștiința este un paznic prea vigilent pentru a lăsa porțile deschise oricui. Când se vorbește despre sublim, chiar Dumnezeu trebuie să se retragă pe furiș, darmite Omul (Nu mai am timp să te caut; aud clipele viforându-se către planeta absenței. … / Tu parcă Te retragi pe furiș, Tu parcă Te retragi pe furiș). Pentru I. D. Denciu, este clară această trecere spre altceva, intuit dar niciodată numit și el se simte într-un fel vinovat de părăsirea acelora care nu pot trece granița dintre conștiință și sublim (Acum mă simt vinovat pentru / trădarea secretului și preschimbarea speranței într-un vis-statuie, Între primul și ultimul scris). Interiorizează puternic și vede clar contururile suprarealiste ale noului spațiu spre care se îndreaptă (Lanț al clipirilor ce mă obosesc / lumea ia forma fantoșei / pe care o tremur în mine / tot mai stingher, Interiorizare). E stingher pentru că presimțind sublimul, anticipează deja apropierea de transcendent, iar această apropiere este întâlnirea cu Marele Sine. Bucuria se partajează complementar cu tristețea, se resping și se atrag una pe alta. Cum prinde I. D. Denciu sublimul și ce face fiind acolo? Frumusețea este cea dintâi locatară (Mă faci să respir tu literă, / dovadă a pierderii suflului / în fața unei frumuseți ce mereu ne alege … / … Și cât de supus sunt și cuminte dorindu-te / recunoscându-ți alba apartenență / la colierele Împăratului Albastru … / … Zănatecă nevoie de frumusețe / de Frumoasa în sine fie și palidă, …Nevoie de frumusețe). Consonanța este cea de-a doua locatară, aceea care permite realizarea echilibrului intrinsec, al treilea locatar al sublimului (Din discordante simțiri și idei / de ființă plăpândă / în fond, în absolut bolnavă / ai făurit consonanțe, Montale), căruia-i este intrinsec surâsul, deci starea de pozitivitate, altă ființă diafană a spațiului sublimului (Numai un surâs poate opri / scurgerea deșartă-a speranței … / …Te agăți de el / de ele și ființa începe / să recunoască, să accepte / balansul care ține strâns / disperarea și fericirea, Numai un surâs). Tăcerea este alt locatar, dar nu aceea rea, încruntată ci aceea creatoare (aș vedea și-auzi umilele creșteri / din sâmburii de cuvinte, … Dacă mi-ar fi cu putință să tac). Poemele lui I. D. Denciu, identifică rând pe rând și alte manifestări ale sublimului: nimicul, non-limita, non-ambiguitatea, non-plictiseala, zborul, unicitatea, etc.
Ultima parte din volum, Către Marele Sine, propune și întreprinde o substituire clară între el, micul creator, micul sine și El, marele Creator, Marele sine și ne delectează cu intenția poetului de a ne duce dincolo de sublim, spre transcendent, dar se întâmplă ceva pe drum, ceva îl determină pe primul să întreprindă o mistificare, nu a poemului, nu a spațiului spre care tinde ci a raportării sufletului său. Raportarea la divin există, dar ea se intermediază chiar prin sufletul însuși. Această raportare este privită chiar și de către Zeu, cu îngăduință, pentru că transcendentul vehiculează alți nous-i decât sublimul și de aceea orice răgaz ce îmbogățește Ființa Divină, este un răgaz de cunoaștere, inclusiv pentru Ea! I. D. Denciu se întreabă dacă „se poate atinge / vreo pleoapă a Sinelui?” (Limita), îndeamnă la creație prin smerenie „Golește-te smerindu-te … / … De undeva, poate chiar / dintr-o turlă reală însă de templu pierdut / va izbucni ticăitul straniu / apoi melodia nemaiauzită. / Florile de magnolie vor exploda”, (Îndemn), dar dă talentului ce e al lui (Talentul, chiar dacă / n-o fi Pasărea-ciocănitoare a lui Nietzsche / nu face puncție doar în clipa lui / ci înțeapă mereu pojghița sentimentelor, Nostalgie: talent și intelect). Ajuns în acest punct al drumului său, început cu reflectarea în conștient, continuat cu raportarea la sublim, poetul se proiectează în propriul său transcendent, care ar reprezenta sinteza tuturor singurătăților (Singur sunt - / sinteza tuturor / singurătăților?, Senzația sinelui), o scadență sau naufragiu (Straniu deja, mai exotic decât / cel căzut în solitudinea bolilor minții, / încerc să eșuez pe o plajă / unde m-ai putea regăsi, Scadență sau naufragiu), un exercițiu de înstrăinare (Când nu mai poți suporta / nu plânge; înstrăinează-te, Exercițiu de înstrăinare) și de cântare a luminii în același timp. În final proiecția în adevăratul Transcendent se realizează, (Nu, Domnule – și observă că nu-ți spun Doamne / de teamă să nu mă leg prin tine la vreun / stăpân lumesc-idolesc … / … Cum a fost cu putință / să nu ne recunoaștem atâta timp? / Eram ocupați cu / adânciți în propria creștere … / … Ce minune de adevăr-bine-frumusețe alcătuim / separat și mai ales împreună, Separat și împreună), ceea ce mă face să spun: I. D. Denciu este asemenea unui drumeț, care gândește, merge, se odihnește și seara se roagă la Poezie.