agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4430 .



artă și victime
articol [ Arte ]
Turner

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2008-07-11  |     | 



La Expoziția anuală a Academiei Regale din Londra, în mai 1840, toată lumea era în consens cu prezentarea unui tablou: „Îngenuncherea legii“ de Edward Lancier, unde în rolul învățatului judecător e reprezentat un pudel. Criticii au căzut de acord: tabloul e perfect, executat cu gust și rafinament. În aceeași expoziție putea fi văzut și tabloul „Corabie cu sclavi“, de Joseph Mallord William Turner, în privința căruia criticii au fost unanim de acord că era un dezastru. Cum se face că posteritatea îl consideră o capodoperă, iar criticii de atunci, un accident coloristic prelins pe o pânză ? Pictorul a redat o scenă îngrozitoare cu sclavi uciși cu cruzime de corăbii și apoi aruncați în mare. De ce un tablou care ar fi trebuit să emoționeze a fost descris drept o absurditate detestabilă ? Toți iubitorii de artă credeau că-l cunosc pe Turner, fiindcă el părea la fel de „englez“ ca și o ceașcă de ceai la un five-o’clock, el fiind și preferatul galeriei naționale. Dar, iată că exista și un Turner, care nu a fost cunoscut: pictorul haosului, al tulburării și al apocalipsei, autorul unor tablouri dezlănțuite și ambigue, pe care un critic de atunci le-a numit generic „o pictură a nimicului“. Acesta se putea identifica cu extremele unui poet în pragul nebuniei. Dar, posteritatea fiind dreaptă, consideră că Turner trebuie cunoscut și prețuit pentru călătoria sa vizionar-creatoare.
Cu 40 de ani înainte de fiasco-ul tabloului „Corabie cu sclavi“, tânărul Turner, fiul unui bărbier, era numit deja viitorul mare pictor englez. Penelul lui arunca o pulbere magică peste peisajele britance, din care au apărut tablourile sale de o calitate inestimabilă. „Anglia ducea o luptă crâncenă împotriva Franței și nimeni nu recrease mai clar romantismul Albionului. La doar 26 de ani, Turner devenise deja membru al Academiei Regale. Acum trebuia să picteze un tablou, în cinstea admiterii lui. Și a pictat ceva șocant: Castelul Dolbardern, din Snowdonia, aparținând unui prinț medieval, Owen Gough, care murise atunci. Castelul era de fapt o adunătură de pietre pe un deal. Dar Turner amplifică melodrama, pune în evidență fundalul dezolant și transformă castelul în personificarea viteazului prinț însuși. Un simbol tragic al libertății încătușate, iar, presupunând că oamenii nu înțelegeau sensul mesajului pictural, i s-a adăugat de către autor și un fel de poem: «Cumplită e tăcerea pustiirii acolo unde natura își înalță munții către singurătatea cerului impunător. Acolo, Owen cel închis de mult, tânjea și mâinile-și frângea în dor de libertate».”(Simon Shama, „Puterea Artei”)(*). Turner voia să creeze atmosferă, nu doar să descrie, întrucât pentru el, Anglia reprezenta o parte biologică, ceva instinctual, un amestec de apă, aer și lumină. Un amestec elementar, eroic, legendar. Tabloul i-a asigurat prestigiul în cadrul Academiei. Dar el ar fi trebuit să prevină lumea că nu se mulțumea doar să delecteze. Turner și-ar fi putut asigura ușor o existență decentă, mulțumindu-i pe alții. Dar în imaginația lui bogată, fierbea deja ceva măreț și sângeros. Însă, mai întâi, trebuia să-și asigure subzistența. Nu era pregătit să creeze tablouri obscure. Se bucura doar să fie J.M.W. Turner, membru al academiei. Așadar, curg tablourile simultan cu banii. Apoi, cumpără o casă în Londra și tablouri, pentru el și tatăl său, pe care îl transformă fără jenă într-un fel de „sclav“. Tatăl lui îi pregătește pânzele, are grijă de galerie, se ocupă de grădină și se bucură de faima și averea fiului său. Convențiile de familie însă nu înseamnă prea mult pentru Turner. Acasă la el nu există o doamnă Turner, considrând că arta și căsătoria nu au loc împreună. Așa că își ca amantă pe Sarah Damby, văduva unui prieten, cu care face și doi copii. În taină, Sarah e și muza imaginației sale erotice, desenele lui etalând și cât aprecia sexul. Abia când testamentul lui a fost făcut public, lumea a aflat de Sarah Danby și de copii, latura erotică rămânând ascunsă pe tot timpul vieții sale.
„Turner a decis să-și trăiască viața înconjurat de fantasme ascunse, iar când se plimba pe malul Tamisei, se lăsa pradă unei alte fantezii: că trăia într-o țară din care sărăcia, foametea și nenorocirile dispăruseră. Tamisa era locul unde romantismul Angliei i se revela, liric și intens. Un loc de o seninătate aproape narcotică. Acesta e Turner care caută plăcerea și vrea să fie pe gustul publicului. S-ar fi putut muțumi cu această lume de vis, măgulind orgoliul Angliei din vremea regenței. Dar tocmai când se plimba prin acest paradis, pictorul și-a dat seama că trebuie să fie evidențiat și faptul că există și o Anglie aflată în suferință. Așa că, ceva din el voia să reprezinte această Anglie. Asta se întâmpla la începutul secolului XIX, cei mai zbuciumați ani din istoria Angliei moderne, când țara de vis și cea din realitate erau mai departe ca oricând.”(*). Regatul englez era prezentat ca model de ordine și stabilitate. În realitate, era afectat de șomaj în masă, de foamete și furie, de mașini distruse la sate și la orașe. Războaiele lui Napoleon continuau mereu. Erau vremuri tulburi, radicale. Astfel, Turner înfățișează pe pânze o Anglie sălbatică, fară ceai și picnic, cu drumuri noroioase. Privitorul lor le percepe fără nici un sentiment. Se văd lucrurile așa cum sunt. De ce a pictat Turner așa ceva ? Fiindcă în Yorkshire s-a împrietenit cu cineva care îi va schimba concepția, Walter Faukes. Viziunea acestuia despre Anglia nu e tocmai una roz, iar el nu este tocmai un gentilom de la țară obișnuit. E activist politic, rămășiță a vechii guvernări Tory. Iar cauza pentru care militează el e cruciada epocii: interzicerea comerțului cu sclavi. Furia lui Fawkes pătrunde în imaginația lui Turner. „Într-o zi din anul 1810, Turner a plecat la plimbare cu fiul lui Fawkes pe dealurile din Yorkshire. În timp ce se plimbau, i-a prins furtuna. Amândoi s-au oprit să facă schițe, iar Turner i-a spus băiatului că peste doi ani va vedea tabloul și se va numi «Hannibal traversând Alpii». O furtună de vară în Yorkshire devine, așadar, un adevărat cataclism în Alpi. O furtună de zăpadă, sub un soare lucind bolnăvicios. Armata lui Hannibal e victima, silită să treacă prin Alpi. Soldații sunt atacați de munteni înfiorători, iar o adevărată tornadă domină totul, ca o pasăre de pradă uriașă. Turner reușește ceva extraordinar. Nu reprezintă doar un tablou, ci un eveniment la scară cosmică. Tabloul e foarte popular. Multă lume e interesată să-l vadă.”(*). Totuși, lumea apreciază pictura nu pentru că reprezentă o scenă antică, ci fiindcă e și un tablou modern, redând o scenă contemporană a unui alt invadator care a traversat Alpii, căutând gloria: Napoleon Bonaparte. „Turner îl reduce pe acesta la dimensiunile unui personaj minuscul, aflat în fundalul picturii și semănând mai mult a gândac decât a elefant. Dar Turner este și pesimist. Deși vrea ca Napoleon să fie învins, reprezintă în mod neașteptat bătălia de la Waterloo. În 1817, pictează el armata victorioasă de la Wellington, în elegantele sale uniforme stacojii ? Nu, Turner ne oferă un covor «întunecat» de cadavre, printre care soțiile, iubitele și copiii îi caută pe cei dragi. O reprezentare de iad. În loc să-l glorifice pe victoriosul duce, el pare să ilustreze cunoscutul dicton «o bătălie câștigată e aproape la fel de rea ca și una pierdut㻓(*). Refuzul lui Turner de a bate toba patriotismului l-a costat sprijinul protectorilor. Dar tabloul a marcat începutul unei arte britanice care descrie suferințele victimelor.Turner însă știa totul despre viața oamenilor de rând. Nu era gentilom. Se născuse pe străzile insalubre de lângă Covent Garden. Aici întâlnea tot timpul oameni care trăiau în mizerie. Totuși acesta nu i-a făcut niciun tablou „manifest revoluționar“. Tablourile lui sunt mult mai mult, mult mai neliniștitoare de atât. Ele ilustrează adevărul tragic al neputiței oamenilor de rând în fața atrocităților și dezastrelor. Asemenea oameni sunt mereu în pragul nenorocirii, iar cineva din viața lui îl și depășise: mama lui. „Mary Turner devenise o harpie furibundă. Înnebunise, poate, în urma morții surorii mai mici a lui Turner. În 1880, ea a fost închisă în azilul de la Bedlam, dispărând din viața pictorului și murind după patru ani, uitată de toți. Dar dacă Turner a părăsit-o, e posibil să fi fost urmărit de imaginea ei ? Furia lui Mary a devenit tunetul întunecat și aurul fierbinte al cerurilor lui Turner ? Un lucru e clar: un simț tragic al fragilității existenței umane îi încarcă toate capodoperele. Personajele care îi populează tablourile istorice sunt deseori «nevertebrate», marionete răsucite de forța destinului. Aceste personaje erau un manifest clar pentru cineva educat în spirit academic. Însă deși era membru în Academia Regală de aproape 20 de ani, Turner se dovedea cel ciudat, în lumea sigură a artei britanice. Și nu doar subiectele pictate îi atrag critici, ci felul în care pictează. Se poate spune, de exemplu, că abstracțiunile sale amintesc de haosul primordial. Ce să se aștepte de la micul parvenit, cu accent de sărac și casă de bogătaș ? Turner are ceva necioplit, o anume «aromă» socială.”(*).
Se spune că atunci când Turner a vizitat Franța, pictorul Delacroix a fost surprins că el arată ca un țăran cu mâinile nespălate. Dar pictorul nu era murdar din cauza mizeriei, ci a vopselelor. Și, surprinzător, își expunea mîinile cu mândrie profesională. În aceeași idee, când un tânăr gentilom care voia să devină pictor i-a cerut părerea, Turner i-a apucat mâinile albe, delicate, spunându-i: „Nu ești artist.“ Turner își folosea toate degetele pentru a crea. Avea o unghie pe care o lăsa intenționat netăiată pentru a putea tăia suprafața vopsită. El nu mângâia pânza, ci o apăsa și o măcina, scuipa în vopsea și o scutura bine. Această frământare euforică a vopselelor li se părea criticilor atât de revoltătoare. Unul dintre ei chiar s-a plâns că urmărește mereu să fie nemaipomenit.
Turner nu era interesat de ce devenea Anglia: un imperiu al realității comerciale și prozaice. Era evident că avea nevoie de mult mai mult: de un loc unde imaginația să zboare în voie. Și exista un loc unde se impunea să nu fii tradițional și serios: Veneția. Timp de 20 de ani, Turner și-a făcut din acest oraș fratele-geamăn. Aici era fermecat. Din câteva linii, a reușit să surprindă toate strălucirile acestui loc. Din nou criticii l-au acuzat: peisajele sale nu sunt recognoscibile. Dar în acest oraș, unde totul era fluid și alunecos, această nerecunoaștere a obiectelor cronospațiale devenea element de glorie. Turner ar fi putut fi liniștit de Veneția, ar fi putut deveni creator de nesfârșite imagini senzuale. Dar frumusețea ei statică l-a făcut să se gândească la altceva. „Turner privea Veneția și vedea chipul morții. Aproape toată viața sa, pictorul fusese sănătos tun. Acum e bolnav, slăbește și suferă, simte pe propria piele străvechiul ciclu al vieții și al morții. Propria sa mortalitate îl devorează, iar tatăl său indispensabil nu mai este în viață, nici prietenul Fawkes. Din coșmarurile bolii lui se naște o grozăvie biblică: un cal alb, care aleargă și aduce infernul. Turner pictează ieșirea din acest coșmar. El nu cedează ușor, precum un romantic măcinat de tuberculoză. Maestrul își adună energiile, punându-și obsesiile la lucru: transformă ciclurile vieții și morții, suferința și mântuirea, tema celei mai importante perioade a lui.”(*).
Turner se apropie de bătrânețe, iar când vede valurile care lovesc coasta, în Kent, simte ritmurile distrugerii și creațiunii. Poate că plaja Margante nu pare locul ideal de meditație asupra destinului. Dar pentru Turner, era mai mult decât un mal unde vii ca să iei aer. Marea nu mai e numai purtătoare de putere și avere, ci e scena unde se joacă spectacolul istoriei britanice. Uneori, reprezintă un spectacol aprig și învolburat. Alteori, e o poveste care alină în vremuri revoluționare. Din toate acestea apare coloristic corabia „veterană“ din bătălia de la Trafalgar, „Temerarul“. „Corabia e refăcută ficțional, pentru o călătorie eroică de adio, înainte de a se dezmembra. În tabloul lui Turner, catargul e încă în picioare, iar velele sunt ridicate. Însă micul motor cu aburi care îl deplasează nu e un «personaj» negativ, ci doar realitatea, în noua Anglie, națiune aruncată în iureșul revoluției industriale. Turner creează doza perfectă pentru un public cu inima împărțită între afecțiunea pentru trecut și anticiparea viitorului.”(*). Tabloul poate fi perceput ca fiind foarte versatil, întrucât pare că stimulează orice stare în care se află privitorul. Dispoziția eligiacă, de exemplu, face ca pictura să redea apusul Angliei lui Nelson, iar o îmbogățire de pe urma industriei, duce la impresia că pictura înfățișează răsăritul imperiului industrial. Dar imaginația neliniștită a lui Turner nu se mulțumește cu atât. El știe că adevărul e mult mai tumultuos, iar marea are de spus povești cumplite.
În anii 1830, o problemă înfierbânta societatea britanică: sclavia. Imperiul Britanic interzisese sclavia pe tot teritoriul său. Dar în țările hispanice și în SUA, ea nu numai că supraviețuise, ci și prospera. În 1840, la Londra urma să se desfășoare o convenție care să protesteze împotriva acestei realități. „Turner fusese inițiat de mult în problemă de către Walter Fawkes. El a vrut să-și expună opinia prin pictură, înfigând astfel un ghimpe în coroana mulțumirii de sine. Pictorul s-a întors în urmă cu 60 de ani, la unul din cele mai rușinoase episoade din istoria imperiului.”(*).
În 1781, corabia britanică de sclavi „Sonne“ se afla lângă Jamaica, după o călătorie profitabilă în Africa. Dar în adâncuri, oceanul fierbea. Sclavii mureau într-un număr mai mare ca de obicei. Căpitanul Luke Collingwood se găsea în fața unui potențial dezastru. Încărcătura sa era asigurată, dar ar fi primit asigurarea numai dacă sclavii morți ar fi pierit pe mare, nu la sosire. Așa că el a coborât în cală și a început să aleagă sclavii care aveau să fie „pierderi pe mare“. Un număr de 132 de africani, bărbați, femei și copii, cu mâinile și picioarele legate cu lanțuri, au fost aruncați în apele bântuite de rechini ale Caraibelor. „Oroarea stârnită de tragedia de pe «Sonne» a fost momentul când mii de englezi au abandonat indiferența, devenind militanți împotriva comerțului cu sclavi. Turner s-a implicat și el, pictând, precum Prospero, o furtună de dimensiuni apocaliptice, un taifun. Corabia se zărește în mijlocul unui coșmar împletind teroarea și păcatul, silueta ei părând blestemată și fantomatică. Valurile sunt populate de monștri, un fel de piranha obsceni și lacomi. Un tablou care răscolește visceral și revoltă spiritul omenesc. Deși criticii epocii au considerat tabloul eșecul absolut al artei întotdeauna sfidătoare a lui Turner, acesta era, de fapt, cel mai mare triumf de modelare a spațiului. Fiindcă furia de roșu și galben strălucitor n-ar avea acest impact în lipsa faliei pe care pictorul a tăiat-o adânc în ocean. În centrul tabloului, aceasta încremenește valurile negre, ca și cum mâna furiei divine ar fi trecut pe deasupra apei. Este ziua martiriului, a răsplatei și a judecății. Dar și o scenă pe care Turner trebuie s-o fi socotit, optimist, o răzbunare. În urma ei, păcatul e răscumpărat, iar sclavia, învinsă, deoarece Turner a pictat și o fâșie de albastru senin, în colțul din dreapta sus a tabloului.”(*).
Turner a devenit calul de bătaie al zoililor în urma acestei creații, considerându-l un moșneag nebun, pierdut în furtuna tabloului său ridicol. Iar titlul complet al acestuia, în opinia lor, era și mai penibil: „Corabie cu sclavi, aruncându-i peste bord pe muribunzi, în fața taifunului“. Revista vremii, „Punch“, s-a alăturat corului de râsete. Ea a inventat chiar un tablou caricatural, numit „Taifun pierdut în tornadă, peste un maelstrom vijelios“, „Norvegia, corabie în flăcări, și eclipsă cu efect de curcubeu“. Criticii nu au înțeles însă un singur lucru, care face tabloul capodopera artei britanice din secolul XIX: îmbinarea perfectă dintre formă și mesaj. Răsplata martiriului sclavilor avea să fie libertatea. Turner și-a acordat sieși libertate, folosindu-și culorile și penelul pentru a surprinde momentul sacru. Pe lângă aceste scene de tumult oceanic, pictorul știa să picteze și scene de un calm desăvârșit, care dă senzația că acestea le putea face și în somn. Abia când furtuna culorilor lui urmărește ceva mai măreț și mai puternic decât simpla delectare a simțurilor, abia când atinge adevărul istoriei și eternității, Turner atinge măreția desăvârșită. În acel moment transformă nu numai arta britanică, ci și pe cea universală. Și a făcut-o pe deplin, întrucât arta lui a ajuns pînă în prezent, merge spre viitor, iar victimile sale, criticii neinspirați, rămân în trecut.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!