agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7529 .



romantism clasic
articol [ Arte ]
Eugène Delacroix

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2008-06-13  |     | 



Eugène Delacroix este unul dintre marii pictori romantici, un artist care s-a luptat cu politica Franței revoluționare a secolul XIX. El a adăugat o dimensiune exotică, orientală picturii europene, care a inspirat o înflorire târzie a picturii istorice și care a jucat un rol principal în dezvoltarea artei moderne.
Eugène Delacroix s-a născut pe 26 aprilie 1798 în Charenton Saint-Maurice, la periferia Parisului. Tatăl său, Charles, era avocat și politician, iar mama provenea dintr-o familie de tâmplari de lux. Nașterea sa însă e învăluită de un oarecare mister, alimentat de zvonul că tatăl său adevărat ar fi politicianul Maurice Talleyrand, deși nimic nu s-a dovedit vreodată adevărat. Când Delacroix avea doar șapte ani, tatăl său, Charles, a murit. El a lăsat soției o sumă considerabilă de bani, dar prin proasta lor administrare, nu a mai avut nimic atunci când a murit, nouă ani mai târziu. Eugène, pentru a supraviețui s-a mutat la familia surorii sale mai mari.
În ciuda obstatcolelor, Delacroix a reușit să urmeze o școală bună la Paris, unde a câștigat premii la literatură clasică și la desen. Acest lucru i-a permis să intre la prestigioasa Școală de Arte Frumoase și să studieze direct operele marilor maeștri de la Luvru. În secolul XIX, Salonul parizian era locul în care orice artist voia să-și expună lucrările. Juriul de selecție de acolo putea să lanseze sau să distrugă cariere. Dar succesul ducea către comenzi publice și particulare. Până în 1833, Salonul se ținea la fiecare doi ani, iar după aceea a devenit un eveniment anual. În vara lui 1821, Delacroix a decis că este pregătit pentru Salon și a început să lucreze la o pictură care a fost acceptată de juriu în luna aprilie a anului următor. Se numește «Barca lui Dante» și e inspirată din marele poem „Divina Comedie”. „Subiectul ales de Delacroix e infernul. Tabloul înfățișează o barcă mică în care e Dante îmbrăcat în roșu, cu o expresie de mirare și de teroare pe chip. Lângă el se află un tovarăș, poetul latin Virgiliu, cu o expresie senină și o frunză de laur pe creștet; iar cu spatele spre privitor, e barcagiul de pe râul Styx, Flagys, care se luptă să traverseze lacul ce înconjoară orașul Dis. În jurul lor, cei damnați încearcă disperați să se salveze și să se urce în barcă. Dante a apărut rar în arta franceză ca sursă de ispirație, chiar dacă alimentase arta italiană în cele cinci secole anterioare. Niciun pictor important de la Salon n-a abordat vreodată acest subiect. Inspirația acestei picturi e tabloul lui Gericault, «Pluta Meduzei», cu drama, lumina și subiectul celor care încearcă disperați să se urce în barcă.”(Tim Marlow, Istoric de Artă)(*). Se spune că ce a impresionat ochiul contemporanilor este detaliul. Privind modul folosirii culorii, Delacroix e considerat unul dintre cei mai mari coloriști ai artei occidentale. Dar, în tabloul descris e foarte subtil, mai ales în modul în care pictează picăturile de apă, pentru care, în loc de griul obișnuit, el utilizează un amestec de roșu, verde, galben, și alb, paleta creației, curcubeul, cum spunea chiar el, și nu culorile stinse care erau folosite de obicei. Lucrarea a fost achiziționată de statul francez, și reacția criticilor a fost mai degrabă una de uimire decât de admirație. Sentimentul a fost că în arta franceză a apărut un nou talent.
Curând după terminarea „Bărcii lui Dante”, Delacroix a început să țină un jurnal, lăsându-ne să pătrundem în tainele minții unui artist: „Îmi execut planul formulat de atâtea ori scriind un jurnal. Un scriitor poate scrie aproape orice pentru a se face înțeles. Dar în pictură e ca și cum s-a creat o punte misterioasă între spiritul persoanelor din pictură și privitor. Trebuie să ne cufundăm uneori în marile și frumoasele opere de artă.” Delacroix și-a îndreptat încercările de a crea mari opere de artă, țintind Salonul parizian. Următorul salon era programat pentru 1824. El a expus o lucrare mai mare și mai îndrăzneață decât „Barca lui Dante”, intitulată „Scene din masacrul din Chios”. Chios e o mică insulă grecească atacată de turci, după ce grecii își declaraseră independența în 1822. Cei 90.000 de locuitori ai insulei fuseseră supuși timp de două luni la incendieri, tâlhării, jafuri și violuri, până ce au rămas mai puțin de o mie, restul fiind uciși sau deportați în sclavie. Delacroix a citit relatările ziarelor și a stat de vorbă cu martorii oculari. Toate acestea au fost o trambulină pentru imaginație. Marlow: „Pictura este dominată de figurile unor greci care își așteaptă moartea sau sclavia. Toți formează perechi, de la femeia care plânge pe umărul bărbatului rănit, până la, poate cea mai mișcătoare scenă, copilul care caută sânul mamei pentru a se hrăni, mama sa zăcând moartă.” Remarcabile în această pictură sunt detaliul și culoarea, roșul din jurul ochilor înlăcrimați ai bărânei, amestecat cu verdele complementar, apoi umbra de pe brațul ei e tot amestec de roșu cu verde. Tabloul redă cruzimea umană prin construirea unei scene din episoade individuale, unite în unul singur, în care totul pare a fi complet haotic. Marlow: „Reacția criticilor a fost împărțită. Unii au spus că a apărut un nou «sălbatic» în arta franceză, în timp ce alții au susținut că Delacroix a masacrat pictura. Această lucrare a ajutat la polarizarea situației în Franța, care devenise o luptă între clasicism și arta expusă de cei ca David: idealul, frumusețea, ordinea, armonia și antiteza sa, romantismul, răsturnarea clasicismului, naturalismul, emoția, ideea de schițare, viteza, intensitatea și toate lucrurile pentru care a militat Delacroix.” „Masacrul din Chios” a fost cumpărat de statul francez cu 6.000 de franci, pe care Delacroix i-a folosit să călătorească la Londra. Călătoria a durat trei luni și a fost semnificativă pentru pictor. Tinerii artiști optau pentru splendorile clasice ale Italiei, dar Delacroix a dovedit limpede că era interesat de arta contemporană și mai ales de școala britanică, în special de Constable și Bonington. El a văzut această artă ca pe o gură de aer proaspăt, în comparație cu rigiditatea picturii franceze. Literatura engleză este cea care i-a inspirat, în parte, următoarea sa pictură importantă.
În 1828, Delacroix se întorcea la Salon pentru a expune ultima dintre cele trei mari lucrări din perioada timpurie. Imaginea pe care o numea „masacrul numărul doi” și pictura cea mai radicală din întreaga sa operă s-a numit „Moartea lui Sardanapal”. Precursoarea tabloului lui Delacroix a fost piesa Lordului Byron, din 1821, reprezentată și la Paris. „În piesa lui Byron, Sardanapal (rege asirian, sec. XIX, Î.Hr., n.n.) se sinucide împreună cu o concubină, deoarece rebelii erau la porțile palatului său din Ninive. În pictura lui Delacroix, regele zace apatic, ca o Venus întinsă pe patul său roz, cu o concubină lângă el care-l ruga să n-o ucidă, iar peste tot în jur, oamenii săi sunt omorâți de eunuci și de gărzile palatului. Se aducea otrava și, în colțul din dreapta, sus, vedem tălăzuind flăcări, anunțându-ne că, în curând, totul se va ridica în fum.”(*) Tabloul poate fi asociat cu imaginea unui cult al Apocalipsei, în care toți sunt condamnați la moarte, alături de enigmaticul lider mistic din centrul tabloului, regele asirian. Mulți consideră această pictură ca o culme a artei romantice. Reflexul romantic e etalat de autor: „Detest pictura organizată, în mintea mea dezorganizată e un gol.” Acest gol tenebros de care spune pictorul trebuie umplut. Sinuciderea a fost preferată de artiștii romantici, dar aici este extinsă la sinuciderea în masă. De aceea s-a considerat că Delacroix a cam depășit limita. Marlow: „Din nefericire, acesta a fost marele consens dintre critici și public. E o imagine delirantă, iar, de această dată, statul nu a mai cumpărat pictura. Dar ea a rămas printre operele preferate ale lui Delacroix și încă emoționează, are încă acest simț al energiei și răsturnării. Este o răsturnare completă a tot ceea ce susținea arta clasică și ordinea.”
În 1822, când Delacroix s-a prezentat prima dată la Salon cu „Barca lui Dante”, era un artist necunoscut, iar acum, după numai opt ani, era în centrul mișcării artistice franceze. Dar Parisul avea să fie curând aruncat în învălmășeala politică și militară, care a stat la baza celei mai vestite picturi a lui Delacroix. Artistul a trăit în timpuri revoluționare tulburi și această energie și agitație au alimentat cea mai bună pictură a sa. Pe 25 iulie 1830 regele Carol al X-lea a abolit libertatea presei, a dizolvat Camera deputaților și a modificat Legea electorală. Dar poporul din Paris s-a revoltat, ceea ce i-a oferit lui Delacroix subiectul celei mai reprezentative opere: „Libertatea conducând poporul”, o pictură realizată între octombrie și decembrie 1830, într-un impuls de energie creatoare. Tabloul reprezintă un amestec de fapte reale cu ficțiuni. Pentru a afirma că a luat parte la revolta pariziană, pictorul și-a pus semnătura pe o bucată de lemn noduros din partea dreaptă a tabloului, afirmând că el n-a luptat, dar cel puțin poate să picteze pentru țară. Tabloul este foarte riguros construit și bine ordonat, după criteriile pictorului. E ca o piramidă în vârful căreia se află silueta Libertății cu drapelul francez în mâna dreaptă și cu sânii descoperiți, îndemnând masele populare la luptă. Construcția este foarte subtilă, apropiindu-se de clasicism de acestă dată. Pictura a impresionat publicul și pe critici deopotrivă când a fost expusă la Salonul parizian în 1831. Datorită acestei lucrări, Delacroix a primit Legiunea de Onoare, devenind astfel un simbol al Republicii Franceze.
Statutul oficial al lui Delacroix a fost ridicat când a fost invitat în Maroc, ca membru al unei delegații oficiale care urma să-l întâlnească pe sultan. Marlow: „Franța cucerise recent Algeria și era foarte dornică să înlăture temerile Marocului și să stabilească noi relații între cele două țări. Lui Delacroix, această călătorie i-a marcat arta pentru tot restul vieții. În Maroc, orientul exotic care exista numai în imaginația pictorului, a devenit brusc realitate, iar lumea lui s-a umplut de noi senzații, mirosuri, sunete și de o nouă viziune.” Fiecare parte a călătoriei de șase luni a fost documentată prin jurnalele lui Delacroix, scrisorile sale și, cel mai important, prin caietul lui de schițe. Majoritatea timpului și-a petrecut-o în Tanger, cufundându-se într-o cultură care nu-i era cunoscută, dar pentru care imaginile lui Delacroix au devenit o Mecca a artiștilor occidentali în următoarele decenii. În timp ce se afla în Tanger, a fost invitat la o nuntă evreiască, pe care apoi a pictat-o. În tablou se observă contrastul dintre lumina ce învăluie curtea și umbrele întunecate de pe fiecare parte. Evreii sunt pictați în stânga, cu o femeie dansând, iar marocanii, în dreapta. Toți sunt observați de deasupra, din spatele balustradei și de jos, prin implicarea pictorului.
După șase săptămâni în Tanger, Delacroix a avut ocazia să călătorească alături de delegația oficială spre Orașul Imperial Mekens. Călătoria în Maroc i-a umplut caietul de schițe și imaginația și l-a înarmat pentru o lovitură decisivă, un asalt seducător asupra lumii artei pariziene. Întors în Franța, pictorul a terminat și expus ceea ce este poate cea mai mare și reușită pictură din călătoria sa: „Femei din Alger în apartamentul lor”. Tabloul a fost prezentat și expus la Salonul din 1834. Marlow: „Aceată pictură atinge noi culmi ale naturalismului. Un fel de realism documentar despre lucrare izvorăște din faptul că, așa cum știm, Delacroix a făcut schițe în haremuri din Alger, pe care se bazează în mare parte lucrarea sa. Dar mai știm și că își are rădăcinile într-o altfel de fantezie exotică ce domină imaginația occidentală. Lucrarea mai poate fi interpretată și în contextul colonizării Algeriei.” Haremul e considerat sacru și, pictându-l astfel, Delacroix face spațiul mai puțin sacru, mai puțin misterios. Totuși, lucrarea sa încearcă să arate haremul așa cum a fost el și nu ca un fel de caricatură a fanteziei sexuale occidentale. Femeile din tablou sunt în primul rând îmbrăcate. În jur se pot vedea o mulțime de membre, dar nu dezbrăcate și, deci, explicit sexualizate. Ele par a deține controlul, par distante și mulțumite. Marlow: „Deși pictura e intimă în detalii, ca o natură moartă, cu papucii, pernele, covoarele și pipa pictate în primul plan, femeile sunt ca un fel de văl sau un ecran pentru ce este în spate. Fundalul care e dezvăluit de servitorul negru care trage cortina pentru a revela ceva din misterul intern al haremului cu ușa deschisă, dar obținem numai o privire fugară.” Tabloul poate fi considerat o creație de atmosferă, o după-amiază apatică târzie și senzuală unde cad umbrele, iar culoarea, ca totdeauna la acest pictor, are uimitorul simț al controlului și al procesiunii. „Când criticii au văzut această pictură la Salonul din 1834, au fost, într-un fel, indiferenți. Oamenii spuneau că aici nu se întâmplă nimic, deoarece la o scară ca asta, se așteptau la o dramă pe care pictura anterioară a lui Delacroix o îndreptățea. Ceea ce a făcut el în acest tablou are o atmosferă mai subtilă, mai hedonistică. Și, poate această pictură, mai presus decât celelalte, i-a impresionat pe pictorii generațiilor viitoare. Matisse adora această pictură și a plecat în Maroc datorită ei. Picasso a făcut variații pe tema ei. Regizorul spaniol Luis Buñuel a spus: «aproape poți mirosi tămâia din pictură». Și, poate cel mai memorabil, Paul Cézanne a declarat că această pictură îți pătrunde în ochi așa cum un pahar de vin alunecă pe gât, și la sfârșit te simți amețit.”(*)
După întoarcerea din Maroc, lui Delacroix i s-a dat prima dintr-o serie de comenzi pentru decorarea unor clădiri publice și private din Paris. Prima a fost Palatul Bourbon sau Adunarea Națională, cum mai e cunoscută astăzi. În Sala Regelui, inițial construită ca o sală a tronului, Delacroix a picata o friză care înconjoară tavanul, presărată cu arcadele ferestrelor, plină de figuri alegorice subliniind aspectele cheie ale unui stat: justiție, comerț, industrie, agricultură și armată, toate fiind susținute de opt coloane mari, pe care Delacroix a pictat figuri alegorice, reprezentând principalele râuri ale Franței și oceanele din jur. Succesul Salonului Regelui a fost atât de mare, încât lui Delacroix i s-a cerut să decoreze și biblioteca palatului. Deși opt ani s-a luptat cu sănătatea șubredă, el a pictat două semicupole și cinci arcade mari. O adevărată sagă în imagini a grandorii și decăderii civilizației și științei clasice. La un capăt, poetul liric Orfeu îi încântă pe greci, iar la celălat capăt, hanul Atilla și hoarda sa invadează Italia și artele. Între arcade sunt povești clasice și biblice despre care Delacroix credea că întrupează subiectele principale ale oricărei biblioteci: istoria, filosofia, poezia, știința, elocvența, dreptul și teologia.
În 1854, Delacroix a început să lucreze la o comandă pe care o primise cu cinci ani înainte. Avea de pictat trei pereți ai bisericii Saint Suplice. În micuța capelă Saint Anges, luminată numai de un vitraliu, Delacroix a pictat trei lucrări care reliefau lupta dintre bine și rău. Una imortalizează pe Iacob în lupta cu îngerul. Apoi poate fi văzut împăratul Heliodor când e alungat din templul cu bogățiile pe care voia să le fure. Iar, în cele din urmă, apare arhanghelul Mihail învingându-l pe diavol și proclamând victoria lui Dumnezeu. În timp ce lucra la aceste fresce, Delacroix s-a implicat într-un proiect al guvernului francez, în 1855, ca replică la marea expoziție de la Londra din 1851. Noul regim imperial, instaurat de Ludovic Napoleon, dorea să demonstreze superioritatea Franței în arte și comerț. Pentru a realiza aceasta, a organizat o Expoziție Universală în care erau pavilioane de lucru ale artiștilor contemporani din fiecare țară participantă. Lui Delacroix i s-a acordat locul de onoare cu prima sa expoziție retrospectivă majoră și pentru faptul că a fost ales membru al Academiei Franceze. Era o recunoaștere tardivă a meritelor unui artist ce pusese baza Salonului de pictură.
Delacroix reprezintă o tipologie de romantism clasic. El a oferit în creația sa o viziune originală, impresionantă și adesea exotică, viziune care avea să inspire pictori și regizori, de la Manet la Luis Buñuel. El a pictat, dedicat artei cu trup și suflet, până când l-au părăsit complet puterile. Nu a fost căsătorit, fiindcă, după cum a spus el însuși, nu avea nevoie de nimic altceva în viață în afară de pictură. Ultima iarnă întâlnită de artist i-a adus un virus fatal. Deși a fost îndeaproape îngrijit de menajera lui credincioasă, Jenny, Delacroix a murit pe 13 august 1863, după ce și-ar fi rostit ultimele cuvinte: „Am planuri de lucru în minte pentru încă 40 de ani.”






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!