agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6167 .



Particulele elementare – trei puncte terminus și un epilog
articol [ Carte ]
Colecţia: Lecturomaniaca

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lemuria ]

2008-03-29  |     | 



M-am ferit mereu de formulele mediatice din revistele occidentale; pentru mine “un enorm succes”, “o carte absolut admirabilă”, “o carte predestinată să devină cult” sunt calificative care mă îndepărtează de esența textului sau de imaginea autorului. Uneori mă întreb dacă publicul încă lector de carte mai gustă astfel de expresii, avînd în vedere că el rămîne din ce în ce mai specializat și mai format în direcție elitistă. Despre Michel Houellebecq aș putea să spun că e aproape definitoriu momentul cînd refuză să dea interviuri la Le Figaro, Le Point, L’Express , însă vorbește la revista Chien 2000, pentru că publicitatea nu-l interesează, sau cel puțin nu consideră publicitatea esențială pentru scrierile sale. Apare în emisiuni televizate alături de Clément, cățelul său, adoră lecturile publice și-l enervează cînd cineva îl consideră “drăguț”. Extinderea domeniului luptei, Platforma, Posibilitatea unei insule sunt titluri deja cunoscute publicului din România, cu atît mai mult cu cît au fost în anii apariției lor best-seller-uri. Contrar dorințelor sale, poetul și romancierul francez este citit, promovat și vîndut foarte bine. Cert este că stilul autorului este constant - o simplitate în spatele căreia rămîn doar întrebările fundamentale, fraza clară, scurtă și adesea ducînd în ea sensul unei idei violente îi caracterizează proza.

Romanul Particulele elementare este acel gen de scriere care lasă cititorul să se prindă în plasa de păianjen a naratorului. E o construcție conștientă de relația sa pe orizontală între narator-narațiune-receptor. Subiectul acaparează mintea celui care face lectura: povestea celor doi frați vitregi, modele ale unei societăți moderne, povestea plină de angoase, de tristeți, de întîmplări ciudate, ireversibile se contorsionează așa fel încît nu poate fi lăsată cartea din mînă pînă nu depășești momentele de tensiune și urmările acestora în paginile ei. O serie de figuri se intersectează în țesătura fină a textului, se întîlnesc, se despart, mimează fericirea – romanul pare că are trei finaluri. Trei plecări, sub diferite forme, dau impresia că undeva firul narativ se întrerupe fără a se putea recupera. Prima dată moare bunica lui Michel, cea în grija căreia băiatul, de la despărțirea părinților, fusese dat. Copilăria dispare o dată cu imaginea bătrînei din camera albă de spital. Și totul s-ar fi putut încheia aici. Apoi moare mama băieților (Michel și Bruno), un fel de figurantă în viața acestora și în propria viață, iar înmormîntarea ei este și ultima lor întîlnire. Și totul s-ar fi putut încheia aici. Bruno va rămîne internat într-un ospiciu. Michel va pleca în Irlanda, după ce o va pierde pe Annabelle, continuînd să scrie în domeniul descoperirilor științifice. Și totul s-ar putea opri aici. Însă le coup de théâtre la care Houellebecq recurge este însăși răsturnarea scheletului textual. Povestitorul realizează perfect că se află într-o ficțiune, recunoaște acest fapt, ca și cum un actor de pe scenă ar face cu ochiul publicului.
Nimic nu rămîne: nici scenele orgiilor sexuale la care ia parte Bruno, nici viața egală de la o zi la alta a lui Michel, nici chipul tăcut al Annabellei. Tot eșafodajul se sfărîmă în epilog, ca într-un adevărat text postmodern, iar artificiul narativ reconstruiește un viitor la fel de fictiv ca și lumea despre care s-a vorbit în paginile anterioare. Scopul e unic, în funcție de nivelul receptării: fie rămîi cu întrebările care se ridică în urma reflecțiilor despre singurătătatea umană, despre megatendințele secolului nostru, fie descoperim intimitatea structurii romanului și-l privim ca pe un exercițiu reușit al ironiei, ca pe o arhitectură cu etaje inegale unde vocea narativă e sau nu suverană. Momentele de “sinceritate” auctorială sunt contraste binevenite; aproape că devine o plăcere faptul de a fi fost părtașii unei “fantezii” literare: “(…)totuși, această carte trebuie considerată o ficțiune, o reconstituire credibilă, pe baza unor amintiri parțiale, mai curînd decît oglinda unui adevăr univoc și atestabil” (1).
Nu este doar o distopie o lumii fizice pe care o descrie în Particule elementare, dar e o negantropie a textului, ca macro-semn. Există o ironie care atinge nu doar primul palier, cel al subiectului, dar și scriitura, forma acesteia în sine. Asemenea unui cub rubick, după ce toate straturile s-au alineat logic, tumultul din epilog demolează tot, amestecă rapid și superficial alte fire de acțiune și explodează într-un haos oarecum pozitiv (într-o viziune aproape edenică, sau cel puțin foate apropiată de uman): “Istoria există; ea se impune, domină, supremația ei este ineluctabilă. Dar dincolo de planul strict istoric, ambiția ultimă a lucrării de față e să aducă un omagiu acestei specii nefericite și curajoase care ne-a creeat. (…) Această carte este dedicată omului” (2). Viziunea finală nu e reconfortantă, din contra. Același rîs ciudat se poate simți printre rînduri. Despre om și umanitate vorbește o voce stranie, dintr-un viitor străin, pe un ton acid. Nu există salvare, iar în neantul particulelor elementare, doar textul se deschide infinit. Un sentiment nihilist, luînd forma unui joc narativ, desface constituția romanului.
Revenind asupra stilului autorului, ceva îl apropie de Charles Bukowski, eventual de Bohumil Hrabal, poate de Kafka, de Camus. Totuși fraza incisivă, povestind mereu despre o realitate seacă, foarte puțin luminoasă, dar cu certitudine tristă, această curgere prozastică se individualizează. Iar cînd îl vezi pe Houellebecq la televizor, în fotografiile din reviste, un tip mărunt, tonul romanelor sale pare să se plieze perfect pe fizicul său miniatural. O continuă analiză detașată îi urmărește actul artistic. Uneori rigid, inconturnabil, cuvîntul nu scapă nici o nuantă, iar grotescul se naște tocmai din acest firesc care face trăsătura fundamentală a romanului: “În seara aceea, însă, fu întîmpinat de tăcere. Se apropie de colivie: pasărea era moartă. Micul trup alb, deja răcit, zăcea pe o parte, pe așternutul de pietriș fin. La cină mîncă o conservă de pește cumpărată de la Monoprix Gourmet și bău un pahar de vin Veldapeñas mediocru. După o clipă de ezitare, vîrî cadavrul păsării într-o pungă de plastic în care, ca lest, mai puse o sticlă de bere și aruncă totul la toboganul de gunoi” (3). O hiperluciditate se reliefează dincolo de aparența normalului; ea distruge ultima tentă de lirism, iar sensibilitatea transpare în blancurile textului. Ca într-o simplă operație cu bisturiul, naratorul taie în corpul personajelor morțile ființelor dragi, senzații de fericire (cel mai adesea pseudo-fericire), experiențe din copilărie. Pentru că în fond, existența umană, ca și o relatare romanescă, nu e decît o suprapunere de scene îndepărtate: “În jurul datei de 20 noiembrie, cerul se însenină, timpul deveni mai rece și mai uscat. Michel își făcu obiceiul să iasă la plimbări (…). 31 decembrie 1999 cădea într-o vineri. La clinica din Verrières-le-Buisson, unde Bruno avea să-și petreacă restul zilelor, avea loc o mică petrecere (…). În cimitirele din toată lumea, morții recenți continuau să putrezească în mormintele lor, să se transforme puțin cîte puțin în schelete” (4). Frazele se închid precum uși în fața destinelor, în fața unor povești circulare, niciodată începute, niciodată terminate.
Dacă ar fi să-l parafrazez pe Michel Houellebecq, aș spune că el este scriitorul care asemeni comedianului a găsit acel secret de a-și ține continuu lectorul interesat, viu – un secret trist. Pentru că îndată ce-l cunoști îndeajuns de bine pe celălalt, ești conștient de el, iar simplitatea inițială devine complexitate. Iar asta deja e un defect, pe care romancierul și-l recunoaște: analizează din prea multe perspective o problemă, o complică, astfel. E prea inteligent.

Referințe:
(1) Michel Houellebecq, Particulele elementare, editura Polirom, Iași, 2006, p. 373
(2) Ibidem, p. 384
(3) Ibidem, p. 14
(4) Ibid, p. 359

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!