poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9106 .



Þara Maramureșului – țara tradițiilor, lemnului, pământului și Casa Domnului
articol [ Societate ]
fragment din "Jurnalul Mediocrității"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [revelatie ]

2008-02-17  |     | 



Auzisem și citisem în mărunta mea existență suficiente argumente laudative la adresa Þării Maramureșului pentru a fi tentat să plec într-un scurt pelerinaj. Periplul meu prin Maramureș, sălbăticia meleagurilor, păstrarea cu sfințenie a meșteșugurilor și tradițiilor , simplitatea și ospitalitatea oamenilor, dar cu precădere conversația dintre afectul și rațiunile mele existențiale, avută în Casa lui Dumnezeu, sunt argumentele care duc la această pledoarie. Mi se întâmplă pentru prima dată când realizez că nici măcar cuvintele nu mai au însemnătate ...

Pe drumul european E58, lasând în urmă meleagurile Clujului și Sălajului întâlnești o frumoasă poarta marmureșeană prin care ți se aduce la cunoștiință că ai intrat în județul Maramureș, deci implicit ai pășit în Þara Maramureșului. Peisajul nu diferă cu mult față de ce ai lăsat în urmă venind din Cluj și tranzitând Sălajul, dar îți este imposibil să nu sesizezi arta meșteșugarilor care prelucrează lemnul. Fiecare poartă de intrare în curțile maramureșenilor este din lemn și păstrează aceleași motive moștenite prin tradiționala relație tată-fiu. Aici emanciparea nu își are locul, iar dealurile care străjuiesc satele de eventuale intemperii sau nevoii de expansiune a industrializării capitaliste sunt păstrate intacte. Maramureșenii respectă lemnul și pădurea, lutul și pământul, deși meșteșugul prelucrării lemnului și olăritului sunt principalele surse de venit. Cu certitudine, fiecare copac al pădurilor de pe dealuri are propria poveste și ei știu asta. „Daca lemnul ar putea vorbi probabil istoria noastră ar fi scrisă altfel”, îmi spunea un localnic. Drumul spre fosta capitală a Maramureșului, Sighetul Marmației se face dinspre Baia Mare prin pasul Gutâi. Înainte de intrarea pe făgașul serpentinos al drumului, treci prin Baia Sprie, un oraș care a făcut istorie și a crescut din exploatarea minereurilor din munte. Cu toate că și în stânga și în dreapta drumului găsești imaginile deprimante ale invaziei comunismului, clădiri mari și obosite, devalizate de timpul care nu iartă pe nimeni, pădurea adăpostește de ochii curioșilor grotescul fostei exploatări miniere. Nici aici pădurea nu a fost atinsă, privind semeț și aplecat spre cei care vor să-i suprindă tainele prin obiectivul aparatului de fotografiat. Acolo pădurea a fraternizat cu muntele, amenințând orice tentativă de invazie a omului. De pe platoul din vărful pasului Gutâi, țara Maramureșului îți apare ca un loc unde sălășuiesc total libere, toate sălbăticiile pădurilor noastre. Cât poate suporta privirea, pădurea și muntele domină orice încercare a omului de a-și întemeia un loc de unde să-și reconstruiască viața. Singurul compromis pe care natura l-a făcut, sunt cele trei stâni răzlețe. Și acest compromis, numai natura îl știe, iar eu sper să-l intuiesc ...

Peria de la Săpânța străpunge împărăția cerurilor
18 km de drum te despart de comuna Săpânța, atunci când te pornești spre Satu Mare, din Sighetul Marmației. Cu mult înainte de intrarea în comună, pe partea dreaptă a drumului, te provoacă la adâncă contemplație un turn care răzbate din mijlocul pădurii. Turnul este ca o lance și pare accesoriul armurii unui cavaler, intrat în turnir pentru cucerirea cerului. Vărful celei mai înalte turle a bisericii strapunge cerul acolo unde norii fac păvază. Intru în pădure și după un kilometru de mers pe o alee, descoperi în inima pădurii un luminiș, unde îmi pare că Dumnezeu își odihnește talpa, atunci când străbate cerul. Biserica mănăstirii Peria, înaltă de 75 de metri, este cea mai înaltă structură de lemn din Europa și cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Acest sfânt lăcaș a fost ridicat începând cu anul 1996, în 2003, fiind oficiată slujba de sfințire. Toate aceste prime amănunte, în aparență lipsite de însemanătate, mi le dezvăluie nea’ Petrici, paznicul mânăstirii, un om simplu și cu mare credință, despre care voi aminti mai multe atunci când îi va sosi vremea. Biserica are temelia din piatră de râu, iar de la temelie totul este din lemn, inclusiv icurile. Singurul fier care atinge lemnul este o întăritură folosită la stabilizarea unei scări abrupte care duce spre sălașul corului. Descopăr că absolut totul își are locul lui și are o explicație pe care logica mea refuză să o cuprindă. Două brâuri din lemn înconjoară biserica, tocmai pentru a fi „protejată de cele rele”, îmi spune nea Petrici, cel de sus fiind brâul Maicii Domnului, „brâu pe care trebui să-l aibe orice biserică sfântă”, încheie paznicul. Accesul în interiorul bisericii se face prin două scări de lemn străjuite de reprezentarea sculpturală a celor 12 apostoli ai lui Isus, personificați fiecare prin sculptarea în lemn a unei cruci și a soarelui. Cei 12 apostoli se regăsesc și în împărțirea boltei bisericii. Interiorul bisericii, care conține altarul (neînceput încă), camera de rugăciune a barbaților și cea destinată femeilor, îți dezvăluie opt tărani sculptați în lemn de stejar, toți opt sprijinind cu brațele ridicate bolta cerului. Aflu că meșterul care a construit biserica din lemn este în sat, pentru a face o lucrare la casa parohială a părintelui Grigore. Înainte de a pleca să-l cunosc și să-l rog să-mi vorbescă despre lucrarea lui, mă îndrept spre altarul de vară unde regăsesc motivele din interiorul bisericii. De acolo, lancea cavalerului mi se relevă în lumina roșie a orizontului, acolo unde soarele a pornit către apus și nimeni nu are acces, nici măcar țăranii care sprijină bolta cerului. Turnul bisericii, lancea cavalerului, are 33 de metri, iar în vârf este proptit semnul creștinismului, Crucea. Este din aliaj de metale feroase, iar din cele 436 de kilograme, patru kilograme sunt din foiță de aur. Întunericul ne învăluie și împreună cu nea’ Petrici luăm decizia de a merge la casa parohială pentru a-l cunoaște pe meșterul bisericii ...

„ ... dacă noaptea nu visez lucrarea, nu îmi iasă nimic ziua”
Pe meșterul Ion Șchiopei, din Bârsana, îl aflăm la casa parohială, unde deși lumina își pierduse din putere, acesta încă lucra lemnul. Ne-am privit, ne-am strâns mâinile și după îndelungi insistențe a acceptat să ne vorbească. Cu părul nins, cu palmele muncite și zdrelite și cu o cătare nițel jucăușă a privirii, meșterul Ion îmi pare izbăvit de blestemul mult mai celebrului său predecesor, Manole. La hanul unde ne-am dus, Nea’ Petrici se așează lângă meșter pentru a-i completa la nevoie spusele, sau de ce nu chiar să i le întărească. Meșterul Ion, are 70 de ani, de loc se trage din Bârsana, acolo unde și locuiește, iar meșteșugul prelucrării și sculptării lemnului l-a deprins de la tatăl lui. Are trei fii, toți i-au moștenit meșteșugul, dar numai unul a rămas să lucreze alături de el în țară. Zgărcit la vorbă, meșterul acceptă să-mi dezvăluie pasiunea lui pentru lemn, pentru muncă și harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu. A început să construiască biserici încă dinainte de căderea comunismului. A ridicat și sculptat 12 biserici din lemn, prin toată țara. Nu regretă nimic din ceea ce a făcut, chiar dacă una dintre bisericile construite de el a ars complet și a trebuit refăcută tot de el. Nu face nici o diferență între operele lui, iar când îl întreb despre ce simte, atunci când își privește cea mai recunoscută operă, biserica Peria de Săpânța, îmi răspunde râzând că „stau și mă întreb unde m-o dus capul să mă urc la 75 de metri să gat turnul și să montez crucea”. Replică câte o vorbă de duh pentru fiecare întrebare și deși are numai 8 clase și acelea absolvite obligat de comuniști, arta conversației nu-i este străină. Vorbele puține, înmuiate în dialectul local și pline de sfadă îmi relevă un om care poate duce încă multe din blestemele neamului, că „doară am ridicat atâtea biserici și toate le-am făcut pentru oameni și Dumnezeu”. Îl chestionez discret dacă are credință, dar mă prinde repede și râde cu poftă stăpânită. Îmi răspunde simplu: „apăi, dragă domnule, eu dacă noaptea nu visez lucrarea, nu-mi iasă nimic ziua”, lăsându-mă singur în fața întrebării mele ticluite. Trece repede peste momentul de tăcere și insistă asupra meșteșugului lui. „Toate lucrările mele sunt numai din lemn. Toate numai stejar, doar la Săpânța turla este din brad că așa o vrut arhitectul. Dar eu nu-i ascult pe arhitecți că nu știu nimic. ’Io știu că lemnul îmi vorbește ca să-mi spună unde suportă să-l lucrez”, încheie plin de tâlc meșterul. Noaptea își intrase deplin în drepturi, fapt care îl determină pe meșter să privească pe geam și să mormăie numai pentru el, „s-a mai dus o zi de lucru”. Apoi se întoarce spre mine și îmi spune direct: „spune repede dragă domnule, ce mai vrei să ști, că eu nu mai pot sta mult”. Știam că disconfortul afectiv pe care îl avea vine din el și că eu eram pentru el „un ficior de la ziar” care își face treaba și atât. „Mai spune-mi câte ceva despre matale și munca ta”, îi zic, la care el stă o clipă pe gânduri, mă privește fix, mă dojenește înțelept din cap pentru lipsa mea de înțelegere vis-a-vis de arta lui, de trăirile lui și-mi oferă date tehnice, de parcă îmi preda tehnica interviului: „am lucrat la mănăstirea de aici de la Săpânța șase veri. Am condus o echipă de 7-8 muncitori în fiecare vară și am mai făcut 250 de case pentru locuit, toate din lemn. La mănăstirea Bârsana, am lucrat numai trei veri. Trebe’ să meri acolo să vezi. Îi altfel decât aici.”, încheie el, după care stă stânjenit pentru o mică ședință foto. Închid aparatul foto, se ridică și îmi întinde mâna și ieșim împreună pe ușa hanului.
Nici un cuvânt despre mine, nicio curiozitate despre când va apărea articolul sau despre cum voi scrie. Afară ne învăluie tăcerea, o tăcere pe care numai cei stăpâni pe ei și pe munca lor o au, o tăcere prin care se simte liniștea din noi. Un ultim „Doamne ajută” , el pleacă la casa parohială, iar noi ne îndreptăm spre casa lui nea’ Petrici, unde ne aștepta la cină, tanti Maria, soția paznicului mănăstirii .

Acasă la Ion și Măria
Ion și Maria Petrici sunt doi oameni simpli. Fac parte din categoria celor care nu pun întrebări atunci când Dumnezeu îi pedepsește și muncesc zi lumină. Tanti Maria ne primește cu sfială și cu bucatele aburinde pe masă. O casă țărănească, splendidă în simplitatea ei, în curte liniștea fiind spartă în mii de fărâme de ecoul „amenințărilor” proliferate de Ursu’, câinele familiei. Pensionat de boală, nea’ Petrici are o pensie mică și face pe paznicul la mănăstire din voluntariat. Tanti Maria și-a asumat responsabilitățile legate de gospodărie și munca câmpului. Sunt mândri de ceea ce au realizat prin „mila lui Dumnezeu”, mai ales de cei doi copii, o fată și-un fecior. În mica bucătărie, la loc de frunte stă poza cu fiica cea mică, studentă la Cluj. „Îi tare cuminte domnule și când vine acasă învață toată ziua. Dimprejurul ei sunt numai cărți. Să-i ajute Dumnezeu!”, mai spune tanti Maria. Insistă să ne arate camera de zestre a fetei, care este cea mai mare mândrie a familiilor maramureșene. Intrăm în cameră și acolo aflu alte meșteșuguri, și anume meșteșugul olăritului și al țesutului cergăi. Superbe cergi și perne împodobite cu motivele populare ale locurilor, zeci de farfurii atârnate pe pereți, pictate de asemenea cu motive populare, stau mărturie faptului că oamenii nu au trebuință decât de sănătate și putere de muncă pentru a fi fericiți, și dacă fericirea este o utopie, atunci măcar împliniți. Asist cu simțurile amorțite de simplitatea și frumușețea sufletească a acestei familii la ritualul de pregătire al mesei. Paharul de horincă este obligatoriu, chiar dacă pleci la volan, dar fiind veniți de departe, gazdele noastre îți desăvârșesc ospitalitatea prin invitația la odihnă peste noapte, într-una din camerele de zi. Bucatele aburinde tradiționale sunt pe masă. Servim masa în tăcere și sărăbătorim întâlnirea noastră cu încă un pahar de horincă. Sunt puțin absent, iar oboseala își spune și ea cuvântul. Mă gândesc numai la ce mi-a spus meșterul Ion despre Bârsana și la faptul că trebuie să ajung și acolo. Gazdele noastre insistă să rămânem, dar în cele din urmă pornim resemnați spre Bârsana, locul pe care l-aș fi ocolit, dacă aș fi știut ce planuri are Dumnezeu cu mine. La Sighet trag la primul hotel care îmi stă în cale, urc în cameră și visez la ziua următoare. E atâta liniște în mine, nimic care să-mi prevestească decăderea din drepturi ...

Conversându-mă cu mine, dinaintea lui Dumnezeu
Dimineața următoarei zile mă găsește debarasând zăpada de pe mașină. Soarele încearcă plictisit să dezintegreze plafonul de nori. Ies din Sighetul Marmației, spre Baia-Mare și după șase kilometri, pe un indicator, îmi observ mâzgălită destinația. Fac stânga pe drumul județean 186 și după încă 16 kilometri de semisălbăticie intru în comuna Bârsana. Ca în orice așezare rurală care se respectă, drumul șerpuiește prin fața caselor din lemn, iar la fiecare poartă aflu cu plăcere că singura sursă de venit a localnicilor este același meșteșug de prelucrare a lemnului și țesutul. Observ câteva pensiuni, bineînțeles că tot din lemn, semn că agroturismul se mișcă. Ajung la poalele dealului pe care este situată mănăstirea. Urc dealul și dupa ce trec poarta de lemn maramureșeană, care semnifică intarea pe aleea de 300 de metri care duce la mănăstire, mă opresc în fața intrării și privesc prin parbrizul muiat de mâzgă, liniștea din sihăstria lui Dumnezeu. Trag mașina la marginea povârnișului din parcare și cobor. Acolo există numai o poartă. Gardul, practic inexistent, este o ridicătură de piatră de maxim 30 de centimetri. Totul este la vedere. Totul îți este la îndemână. Pseudoateul sau pseudocreștinul din mine, pentru că niciodată nu am avut răbdare să aflu din acest punct de vedere cine sunt, este complet înghițit de liniștile locului. Realizez că tot ceea ce am construit în mine, că toate victoriile repurtate în plan personal și profesional, că toate iluziile mele, bune sau rele și-au pierdut irevocabil valoarea. La Bârsana, nu are trecere decât credința în El și ceea ce, tot El, a lăsat moștenire omului: pământul, piatra, lemnul, apa și viețuitoarele. Din lemn, pământ și piatră, omul a construit la Bârsana, una dintre sihăstriile Lui. La această liniște și splendoare au acces numai cei demni de El. Invadat și copleșit de simplitatea locului, în mine au încăput toate războaiele, demult uitate, dintre rațiune și simțire. Asistam, chinuit cât pentru zece sinucideri, la războiul complet și fără victime, dintre afect și rațiune. La Bârsana nu poți fi decât gol, precum creștinul în fața vieții și morții deopotrivă. Eram închipuit în genunchi și strigam tăcând, „cine poate îndura atăta suferință, Doamne?”. M-am lăsat târât de neliniștile mele și am atins operele omului, închinate Lui, adică Biserica, Aghiasmatarul, Stăreția, Altarul de Vară, Casa duhovnicului, Casa artistului, Casa meșterilor, Praznicarul cu trapeza, Muzeul mănăstirii, Turnul Clopotnița, Poarta maramureșeană de la intrare și Monumentul funerar. Nu am cerut nimic pentru mine, pentru că nu mai am ce să cer, deși la Bârsana am aflat că ți se poate ierta orice. Cât de semnificativ este pentru noi să ne resemnăm că suntem ceea ce suntem, să ne împăcăm cu noi înșine, să încercâm să ne iertăm (apelând la dreptul divin) dușmanii închipuiți, să învățăm să aplicăm simplitatea în gesturile noastre, să !?... Atâția să ar mai încăpea. Am plecat înfrânt, dar mi-am promis că voi reveni să-mi recuperez reminiscențele rațiunii și afectului ...
imagini din Maramures, Sapanta - cimitirul vesel de la Săpânța

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!