agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7177 .



armonie și singurătate
articol [ Creatie ]
Leonardo da Vinci

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2008-02-08  |     | 




Asemenea unui alchimist, Leonardo da Vinci a slujit arta, știința, ocultismul, muzica, poezia, gastronomia, igiena, într-o continuă căutare de răspunsuri. Numele lui reprezintă un simbol al acelor vremuri, poate cea mai marcantă din istoria civilizației: Renașterea. Mereu în atenția Bisericii, Leonardo a încercat să dezvăluie sensul magic al vieții. De aceea a fost mai mult decât un artist. El a dorit să deslușească mecanismul vieții și să înfrunte moartea, prin mijloace care erau intrinseci algoritmului său logic-existențial, nu canoanelor impuse de necesari “șireți ai gândirii“. De aceea Leonardo a fost acuzat de erezie, ocultism și alchimie, acuzații pe care el le-a respins întotdeauna. E normal că nu era ușor, pentru cineva care a trăit în perioada și locul acela, să evite asemenea acuzații, mai ales că e posibil să fi fost eretic, ocultist și alchimist. În acest articol încercăm să decelăm lumea esoterică a acestui Homo Universalis, din perspectiva alchimiei și proporției perfecte, care constituie fundamentul întregii sale cercetări.
Simbolurile au stat la baza răspândirii „magiei negre“, fiindcă aceasta era o știință interzisă, ascunzând secrete care nu puteau fi exprimate direct prin cuvinte. Formulele prin care se încerca transformarea elementelor, invocarea îngerilor, crearea vieții, nu puteau fi redate direct prin cuvinte. Deși ascunse în picturile sale, aceste simboluri secrete apăreau în schițe de case, chiar de catedrale. Deși alchimia a fost respinsă în mod sistematic de știință, însăși denumirea ne duce cu gândul la secrete ascunse, uși ferecate. Denumirea de „alchimie“ înseamnă „lume neagră“ și s-a practicat din antichitate. Scopul său este același cu cel al medicinii moderne, bioenergeticii și chiar al fizicii. Descoperiri precum clonarea ADN-ului și energia extrasă din „găurile negre“ sunt mai mult legate de vrăjitorie decât de religie sau știință. Conceptul de „alchimie“ înseamnă căutare spirituală, mistere și formule de transformare, considerate domeniul lui Dumnezeu. În termeni vulgari, alchimia caută să transforme orice metal în aur. De fapt, este doar o metaforă pentru o căutare mult mai profundă, denumită și „piatra filosofală“, prima treaptă spre Absolut.
Câteva din principiile alchimistului se găsesc în cartea lui Platon, „Timeo“. Aici, filosoful grec se întreabă din ce e alcătuit Universul și cine l-a creat. El vine și cu răspunsul că lumea a fost creată din patru elemente: foc, apă, aer și pământ, într-o oarecare proporție. Proporția reprezintă al cincilea element care le leagă pe celelalte. El este sufletul, esența vieții. Þelul alchimiștilor era descoperirea acestei proporții, cu ajutorul căreia puteau găsi elixirul tinereții, secretul veșniciei, sufletul călător. Pare normal așadar să găsim simboluri ascunse în opera lui Leonardo. După 550 de ani, mesajele sale încă ne pun semne de întrebare. Afirmația subtilă că istoria nu ne-a fost niciodată dezvăluită pe deplin. Lumina era altfel decât ni se spunea. În catedrale, Dumnezeu este reprezentat de proporția unei flori.
Dacă privim „Adorația magilor“, una din lucrările revoluționare ce aparține lui Leonardo da Vinci, vedem că ea etalează o serie de mesaje ascunse și tehnici misterioase. Deși din optică artistică pictura este cu 500 de ani mai evoluată, ca metaforă, formulează enigme și inscripții pe care nu le vom descifra niciodată. Asemenea unui coșmar, personajele se află între viață și moarte. Trepte trunchiate care nu duc nicăieri, personaje nefinisate, fantome, cai desfrâiați, iar pruncul Iisus, în brațele Fecioarei fantomatice, se află în centrul tabloului. Unii zâmbesc, alții par preocupați, ca și cum ar fi o scenă dubioasă, nu una sacră, plină de vrajă. Toți curtenii regelui par neliniștiți. Crăciunul este asociat cu bucuria nașterii lui Iisus. Leonardo, însă, surprinde aici o mulțime neliniștită. În acest tablou, regii nu sunt reprezentați ca de obicei, ci mai curând ca niște bătrâni îngroziți. Ceilalți vizitatori sunt ființe între viață și moarte. Deși lucrarea exprimă ideea de credință, apare și sentimentul de îndoială. E sentimentul că ceva înfricoșător e pe cale să se întâmple. Personajele par orbite de o lumină ștearsă, fără viață. Nu este loc pentru epifania tradițională. În loc de exaltare, regii par să implore milă. Însuși pruncul Iisus e redat impasibil, privind cu severitate de matur spre unul din magi. Nu e ușor să găsești bucuria pe care o cauți într-o astfel de temă. „Adorația magilor“ este una din cele mai ciudate lucrări ale lui Da Vinci. Multă vreme a fost considerată o lucrare neterminată, nedeslușindu-i sensul alegoric. Acum e știut că artistul a folosit tehnici de neînțeles la acea vreme. Ce spune privitorului pictorul prin acești bătrâni din tablou, care par aproape de Infern și prin expresiile lor enigmatice ? „Adorația magilor“ arată simboluri esoterice, precum spuneau alchimiștii: „Numai cei ce vor să vadă vor vedea“.
Dacă analizăm profund creația lui Leonardo, din ea reies clar simboluri dramatice ce susțin o teorie despre înțelegerea superioară a alchimistului. În timp ce Biserica eradicase alchimismul, în anii 1300, practica continua în diferite grupări disidente, inclusiv în secte care îl considerau pe Ioan Botezătorul adevăratul Mesia. Dacă se studiază cu atenție, toată opera lui Da Vinci pare un argument împotriva lui Iisus și în favoarea lui Ioan Botezătorul. În primul rând, în lucrările sale apare un copac Karob uriaș, legat de Ioan Botezătorul. Biblia spune că Ioan mânca fructele sale cu miere. În timp ce cei din jurul lui Iisus par să sufere, cei din preajma copacului sunt zâmbitori. Apar și alte caracteristici alchimice. Cei trei magi îi oferă pruncului Iisus smirnă și tămâie, dar nu și aur, scopul suprem al alchimiștilor și simbolul evoluției spirituale. Reprezentarea vieții și morții, ilustrate prin personaje, lumini și umbre nefinisate, reprezintă ultima frontieră pe care alchimiștii doreau s-o treacă: viața fără de moarte. În această pictură, Da Vinci, exploratorul limitelor, pare să se fi poticnit.
Care este legătura dintre viață și moarte ? Ce se ascunde dincolo de viață ? Ce înseamnă moartea pentru Leonardo ? O lume paralelă ? O evoluție cosmică ? Sau numai eliberarea de un trup imperfect ? „Pe când credeam că învăț cum să trăiesc, de fapt, învățam cum să mor“, spunea el.
Adesea, amurgul îl surprindea pe Da Vinci în sânul naturii, urmărind șoimii. Alteori, se ducea în piețe, unde se vindeau păsări. Îi plăcea să observe viața. Dar mergea și prin spitale, unde bătrânii cu pielea ca pergamentul anunțau sfârșitul lor. Stând alături de ei ultimele clipe, Leonardo le urmărea sfârșitul. Însă, făcea și un lucru interzis din cele mai vechi timpuri, ca fiind satanic, atingea și studia cadavrele. Pentru el, moartea nu era o cădere în gol cu brutalitate, ci încununarea existenței. Pentru el, trupul fără viață era doar un mecanism demn de studiat, de aceea a început să viziteze frecvent și pe ascuns morga în vreme de noapte. Trupurile acoperite, în descompunere, constituiau un preludiu fascinant pentru curiosul cercetător cu caietul de schițe în mână. Actul interzis, tabu-ul religios, posibila acuzație de erezie nu-l puteau opri să studieze, după ce se pregătise pentru aceasta ani întregi. Mentorul său, Verocchio, îi spusese adesea că un artist adevărat trebuie să cunoască trupul uman în profunzime. Să știe cum se mișcă brațul sau mușchii feței când persoana plânge, sau ridurile care se formează o dată cu trecerea timpului. Dar Leonardo a mers dincolo de anatomie și a pătruns în trupul neînsuflețit căutând urmele ultimei suflări. El a descoperit 31 de vertebre la coloana vertebrală, nu 30, cum se știa inițial că are. Ultima vertebră era esențială pentru a înțelege cum funcționează coloana ca întreg. El a găsit cheia spre trupul uman și a ținut totul secret – o ecuație alchimistă într-un trup neînsuflețit. Primul acord din Simfonia divină, Sufletul, era preocuparea fundamentală a alchimiștilor. Se putea ca un om atât de îndrăzneț și curios, un cercetător, un liber-cugetător, maestru în poțiuni și licori, să nu se avânte pe căile alchimiei ? Dar alchimia era considerată erezie. Practicile care nu respectau dogma tradițională, erau condamnate ca erezii, chiar dacă slujeau știința, călăuzite de adevăr.
Alchimia a fost numită „magie neagră“, pentru a fi discreditată, iar cei care o practicau, erau persecutați. Cercetarea sufletului era domeniul lui Dumnezeu și al celor ce-L slujeau pe pământ, păstorii turmei, paznicii Binelui și Răului, membrii Bisericii atotputernice. Leonardo, pentru a evita necazurile, a negat că era alchimist. El pretindea că este savant mistic și naturalist. Dar de îndată ce autoritățile l-au lăsat în pace, a transformat șevaletul în masă, paleta de culori, în balanță, iar pânza a pus-o în oală la fiert. Da Vinci aspira la creația supremă, prin inversarea procesului divin – voia să ajungă la suflet prin mecanică, să amestece elementele universului pentru a crea o mașinărie vie, perfectă. „Totul are un mecanism. Toate mecanismele din lume pot fi reproduse. Nu lipsește decât formula“. Iată concluzia lui.
Da Vinci, ca un bun renascentist, nu era satisfăcut cu răspunsurile oferite de Credință. El căuta răspunsurile sale proprii. Ce mai rămâne după ce viața dispare ? Dumnezeu nu putea să-i spună cum să-și trăiască viața sau cum să respecte moartea. Așa că a avansat cu cercetările. Voința lui era de nezdruncinat. Pentru a fi liber în întreprinderile sale, era prefăcut în mediile sociale frecventate și se cufunda într-o lume secretă dacă aceasta îi oferea răspunsuri la întrebările primordiale. Era împăcat cu Dumnezeu și cu arta, dar destinul său era să își pună la lucru simțurile și gândirea de care beneficia de la „Deus sive Natura“.
Căutarea proporției perfecte era o constantă în viața lui Leonardo. Tot ce făcea era marcat de matematica muzicii, de geometria naturii, de astronomie, chiar de combinația perfectă a plăcerilor. Leonardo era într-o căutare continuă. Vechea întrebare răsuna mereu în mintea sa: Dumnezeu a folosit o anumită formulă pentru a crea omul și natura ? Răspunsul era o formulă matematică pe care Dumnezeu a folosit-o să creeze omul și natura. Formula sacră a proporțiilor, pentru care Leonardo și-a închinat viața în a o descoperi. Cea mai importantă lucrare a sa, „Omul Vitruvian“, reprezintă reflectarea fidelă a acestei obsesii. În această lucrare, Da Vinci descrie componentele complementare ale unei armonii perfecte. Îmbinarea elementelor opuse este un principiu de bază în alchimie. Imaginea Omului Vitruvian este punctul de confluență între om și lumea înconjurătoare, dinamic și static, cerc și pătrat. Artistul spunea: „Toate părțile componente tind să se îmbine într-un tot întru perfecțiune.“ Trupul și cele patru membre reprezintă cifra 5, simbol esoteric. Este cifra echilibrului între viață și moarte. Steaua în cinci colțuri pe care Leonardo o realizează într-un cerc, în culturile păgâne era descrisă ca un pentagon. Un simbol pre-creștin asociat cu ideea de natură. Numărul 5 reprezintă de asemenea armonia între masculin și feminin, yin și yang, la orientali. Formula armoniei în care constă echilibrul în lume, inefabilul care ne guvernează și ne dă viață. Aromele care se îmbină într-o poțiune. Astfel se formează magma. Rețeta mult-râvnită de alchimiști: foc, apă, aer, pământ și al cincilea element, care împreună compun Universul.
Da Vinci, înțelegând trupul și chimia, studiind limitele vieții și morții și adăugând hrana cu grația unui alchimist, se poate spune că a găsit în preparatele culinare multe satisfacții. Nu doar descoperirea chintesenței universului l-a interesat încântând oamenii de rafinament, ci și sensul existențial al oamenilor obișnuiți, impresionându-i cu mâncăruri. În gătit, el a găsit modalitatea de a combina setea de cercetare și căutarea proporției perfecte între plăcerile practice, lumești. El nu renunța niciodată la plăcerile sale. Iar plăcerea sa o considera pan-umană. Cercetarea, căutarea esteticii în lucruri și fenomene care să placă în mod universal și dezinteresat. Gătitul ca alchimie, conține un set de valori îmbinate printr-o esență, în acest caz, talentul sau personalitatea unică a celui care combină elementele. Înțelegând procesele fizico-chimice, studiind limitele vieții și morții „aferente“ trupului, Leonardo adăuga hrana cu grația unui alchimist care nu căuta frust strălucirea rece a metalului aurifer , ci energizarea sufletului nemuritor. Satisfacția gătitului i-a deschis lui Da Vinci porțile, atât către oamenii rafinați, cât și spre oamenii obișnuiți. În gătit, Leonardo a îmbinat elementele monadice vitale spre liniștea eternă post-căutare: moartea, dar el, în virtutea cercetării, prin mixtura elementelor, a vrut să consacre seturi de valori îmbinate printr-o esență irepetabilă. Măsurare, înregistrare, calculare, cântărire… Măsurarea armoniei… Precum se spunea: „Dați-mi un punct de sprijin și voi răsturna pământul“. Leonardo ar fi spus: „Dați-mi măsura exactă a lucrurilor și vă voi spune care este natura sufletului.“ Da Vinci aduna și își nota obsesiv tot ce îi cădea în mână. De la ingredientele unui preparat culinar, la unghiul razei de lumină sau relația dintre membrele unui om și greutatea inimii sale. El și-a dat seama că cele patru elemente care compun lumea au o vibrație cosmică. Sufletul sintetizează aceste vibrații din cele cinci simțuri.
Fiecare atom din univers are o energie ce poate fi tradusă prin frecvențe acustice, ceea ce se numește muzică. Pe bună dreptate, muzica se numește limbajul universului, „acea muzică de sfere / ce se-aude din rotire și cădere“, ea fiind cheia spre cărările tainice ale sufletului. Alchimiștii au simțit și puterea mistică a muzicii. Ei treceau prin toate, chiar dacă din eufonii nu ieșea direct aur, ci doar îngeri care arătau calea spre lumea de dincolo. Muzica, pentru Leonardo deschidea porțile către un vehicul sacru. Puțini din Florența puteau cânta vocal sau instrumental ca el. A inventat lăute, adesea în forme elegante, de craniu de cal, sau chiar de pește. Lorenzo di Medici nu-l considera pictor, ci muzician. Dar să ne întrebăm: poate fi o legătură între Leonardo muzicianul și Leonardo alchimistul ? Ca magician, știa să risipească limitele realității pentru publicul său de la Curte. Ca alchimist, știa ce efect are o anumită notă muzicală asupra unui suflet sensibil. Amintirile altor vieți, viziunile viitorului… Leonardo cerceta sufletul asemenea copilului care nu știe cum să-și dezasambleze jucăriile. Pentru el și maeștrii renascentiști, căutarea proporției perfecte prin muzică și trupul omenesc era tema centrală. Aceeași idee se manifesta și în arhitectură. Există muzică și în obiecte ? Oare universul este un flux schimbător din care noi surprindem doar o fracțiune ? Pe vremea lui Da Vinci, aceste idei păreau esoterice, dar o dată cu trecerea timpului și evoluția științei, a devenit clar că el scormonea în căutarea adevărului, chiar și acolo unde nu-l putea demonstra.
Cercetătorul Da Vinci a organizat odată un fel de festin cu oameni grotești, el stând jovial în capul mesei. Erau adunați oameni cu cele mai schimonosite fețe, pe care i-a îmbătat și i-a întreținut cu tot felul de anecdote. Le-a urmărit râsul cum le descompunea fețele și mai tare de cum erau. În mintea sa, artistul a înregistrat aceste figuri, în forma lor descompusă. Mai târziu avea să piardă nopți imprimând fiecare trăsătură în cărbune pe hârtie. Atunci a spus: „Frumusețea și urâțenia pare să-și dea forță una alteia“. Dar ce căuta Leonardo dincolo de aceste grimase grotești ? Ce frumusețe căuta în urâțenie ? Artistul nu putea concepe frumusețea fără să înțeleagă esența urâțeniei. El căuta adevărul prin elementele opuse. Cerceta punctul în care opusurile se întâlnesc și secretul este dezvăluit.
Da Vinci considera imperfecțiunile semenilor săi trupuri purtătoare de suflete. Trupuri tinere și bătrâne, de bărbați sau de femei, fie frumoase sau urâte, dar toate conținând suflet, esența plină de necunoscut, un mister nedeslușit, o enigmă care l-a mânat într-o cercetare neobosită.
Oare urâțenia nu poate fi armonioasă ? Oare esența vieții o înțelegem doar atunci când ne apropiem de moarte ? Tot ceea ce a schițat sau a pictat Leonardo, a urmat o cale armonioasă și logică. El începea un desen sau pictură cu ochii, continua cu inima și în final, ajungea la mâinile, care erau transformate, făcute să fie sacre. Frumusețea și urâțenia, tinerețea și bătrânețea, femeia și bărbatul și amândoi la un loc. Cu fiecare detaliu, artistul putea reda mecanismul complex al unei dualități necesare. S-a spus că pictura era pentru Da Vinci un mod de viață, fiind singura activitate la care nu a renunțat niciodată. El a abordat toate disciplinele și toate formele de artă, dar în final s-a exprimat prin penel și pensulă. Astfel a umplut cu răspunsuri spațiul gol al pânzei, regăsindu-și cu adevărat identitatea.
Imaginea unei vrăjitoare în fața oglinzii poate fi considerat o confesiune a alchimistului Da Vinci. O femeie tânără se privește în oglindă. Dacă privim cu atenție desenul lui Leonardo, vedem reflexia unui bătrân în expresia femeii. Nu în mod accidental, bătrânul seamănă cu artistul însuși. Schița cu pricina nu manifestă doar ideea de unitate, ci și androginul ca simbol al perfecțiunii tuturor creaturilor. Aceste două creaturi coexistau în sufletul lui Da Vinci.
Influența lui Da Vinci s-a simțit peste cinci veacuri și fără îndoială se va resimți mult timp de acum încolo. Să încercăm să vedem influența operei sale asupra contemporanilor săi. Ce credeau contemporanii săi despre acest geniu ? Îl considerau un artist extraordinar, un rebel esoteric sau un maestru al alchimiei ? Unii spun că în pictura lui Rafael, „Școala de la Atena“, autorul îi împrumută lui Platon figura lui Da Vinci, plasându-l central, ca o figură ce transcende timpurile, alături de un amalgam de personaje istorice. Aici, Rafael îl redă pe Platon cu figura lui Da Vinci prin două caracteristici care nu sunt întâmplătoare. În primul rând, degetul arătător al mâinii drepte care indică cerul, reprezintă gestul regăsit în pictura „Sfântul Ioan Botezătorul“ a lui Da Vinci. Semnul digital de „excelsior“, Leonardo îl redă în toate pânzele sale prin intermediul lui Ioan Botezătorul. Se pare că în acest fel își manifesta revolta împotriva complexelor anteice. Un alt detaliu al picturii lui Rafael este mai relevant. Sub brațul stâng, Leonardo ține o copie a lucrării platoniciene, „Timeo“, considerată biblia alchimiștilor. În „Școala de la Atena“, Rafael surprinde spiritul Renașterii. Dar, și mai important, dovedește că Leonardo era cunoscut ca practicant al științelor alchimiei.

Prin anul 1494, nimeni nu știa unde este Leonardo da Vinci. Nu era văzut în niciunul din locurile pe care le frecventa de obicei. Se spunea că e plecat în Orient. Mulți dintre biografii săi se îndoiesc însă de acest lucru. În caietele sale de schițe, artistul descrie amănunțit muntele Taurus din Egipt. Pe multe din pânzele sale, apar ca fundal peisaje orientale. Cultura orientală este resimțită în filosofia artistului și cercetările sale în alchimie. Mulți dintre biografii artistului credeau că era vegetarian, iubea animalele și era îngrijorat de modul în care oamenii pot distruge natura. Toate aceste principii sunt caracteristice orientalilor. Pare mai mult decât o simplă coincidență faptul că mama sa, Caterina, a fost o sclavă adusă din Orient.

„Nici o ființă nu sfârșește în nimicnicie“, spunea Leonardo. Dovezile s-au strâns. În mesajele esoterice din opera sa, mai ales din „Adorația magilor“ se deslușește căutarea neîncetată a graniței dintre viață și moarte. În vizitele sale frecvente în spitale și morgi, el a surprins ultimele clipe de viață pentru a înțelege moartea. Totul prin cercetare și experiment. Leonardo a redat urâtul și grotescul pentru a înțelege frumusețea în ansamblu. Pasiunea sa pentru gătit, arta trecerii de la simpla combinație de ingrediente la înțelegerea unității unor fenomene. Opera sa, „Omul Vitruvian“, dovedește interesul lui pentru totalitate, armonie și forța contrariilor. Înclinația sa către înțelegerea muzicii ca matematică și a vieții ca mecanică. Obsesia lui către formule și proporția exactă a tuturor lucrurilor. Sunt acestea doar niște suspiciuni sau înseamnă mai mult ? Așa cum Leonardo transforma uleiul și vopseaua în opere memorabile, se poate să nu fi pătruns chintesența tuturor lucrurilor ? Unii cred că nu s-au găsit toate notițele sale. Nutrea poate asociați sau susținători în cercetările sale, chiar dacă se crede că geniul ia totul cu sine și nu împarte cu nimeni. De aceea, se pare că și-a distrus el însuși notițele, edificat că oricum a prins pentru sine sensul lumii când a pictat ochii panoramici ai Monei Lisa cu sacrele ei mâini întru blândețe, farmec și adevăr.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!