agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6753 .



artă și panteism
articol [ Arte ]
Pierre Bonnard

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2008-01-20  |     | 



Pasiunea pentru pictură a lui Pierre Bonnard e cuceritoare. El a pictat peste 60 de ani, zilnic, mai multe ore. Își dădea propriile răspunsuri prin desene, schițe, culori. O viață întreagă formată din gânduri exprimate în culori și forme. Prin operele sale răspundea întrebărilor infinite. Ce înseamnă să vezi ? Ce sunt lumea și viața ? Aceste meditații pot lua forme de analize și formulări. E filosofie și place oamenilor, mai ales dacă meditațiile pot fi exprimate prin policromii. Pictura a fost aceea care l-a captivat pe Marcel Proust când scria: „Datorită artei nu mai vedem o singură lume, a noastră. Ea se multiplică după numărul artiștilor originali.“
Din 1889 până în 1947, în anul în care a murit, Bonnard a fost contemporan cu impresionismul, fovismul, cubismul, suprarealismul și abstracționismul. S-a interesat de toate, însă și-a urmat propria cale expresivă, autonomă. Pentru el, pictura era autoritatea supremă. Deși a trăit până la 80 de ani, viața lui artistică a fost lipsită de oboseală, iar pe măsură ce înainta în vârstă el simțea un spor de energie și un plus de libertate. Bonnard a continuat întrețeserea emoțiilor cu firele de memorie, cu formele și culorile, până când i-au copleșit spiritul.
Plasticianul a pictat autoportrete: vreo 15, de-a lungul vieții. Diferite posturi: cu pumnii strânși în față ca un pugilist, cu torsul gol și cu ochii în nuanțe negre, ca și cum ar lipsi. Aceste autoportrete la vârste diferite și exprimând atâta gravitate sunt parcă un reflex spre infinitul impersonal spre care mergea ființa sa. De aceea privitorul acestora se poate recunoaște procesual, de la tinerețe până la bătrânețe. A picta fericirea ca Bonnard e un lucru grav, la fundamentul căruia se află o neliniște. Autoportretele revelează tocmai această neliniște.
Din 1927, Bonnard își nota zilnic în agende ce fel de vreme e afară. Spunea că aceasta îl ajută să-și amintească de o anumită lumină percepută. Printre note se găsesc și mici inserări aforistice, exprimând gândurile sale despre pictură și nu numai. „Copilul are ca ideal solitudinea (Robinson), plin până la refuz de raporturile cu natura“. „Să nu dorești niciodată un lucru pentru ceva dincolo de rostul său“. „Este o regulă de urmat, cea a autenticității“, pe care Bonnard o respecta spre a ne umple de relațiile noastre cu natura. În agende, adeseori făcea un mic desen, care constituia o referință pentru un tablou. El spunea că trebuie să desenezi fără încetare, pentru a avea la dispoziție un repertoriu de forme.
Bonnard a pictat fără încetare spiritul, îmbinarea de emoții și viziuni care se formau în el, deoarece e o naivitate a afirma că Bonnard celebra cotidianul. El celebra spiritul, traseul misterios și miraculos de la obiecte la sentimente, trecând prin poarta oculară. La 1 februarie 1934, pictorul nota: „Pictura sau reproducerea aventurilor nervului optic.“ Perenitatea era subiectul său preferat în pictură, nu momentele efemere. Ca pentru orice artist adevărat și pentru el cotidianul e din cale-afară de anost. Pictorul nu devine bogat și pasinant decât prin dispoziția spiritului care se vrea a fi perceput așa cum trebuie, eliberat de percepții înguste. Aceasta se realizează printr-o acțiune a spiritului asupra materiei.
În tinerețe, Bonnard a ilustrat cărți, începându-și inițial cariera ca litograf, decorator de teatru și pictor de afișe. A ilustrat și o revistă de avangardă artistică la care au colaborat: anarhistul Felix Feneon, Verlaine, Mallarmé, Proust, Jules Renard. Pictorul s-a format în atmosfera acestui mediu anarhist. Începând din 1896 și-a expus lucrările aproape anual, mai întâi la Paris și Bruxelles, apoi la New York, Londra, Stockholm, Zürich, renumele său crescând neîncetat. A fost ales membru al Academiei de Belle Arte în Belgia și Suedia, precum și membru al unui juriu la Pittsburg, în 1926. Dar, a înțeles curând că recunoașterea socială îl privea foarte puțin. Artistul întreținea raporturi bune cu negustorii de artă, colecționarii și comanditarii. Bonnard nu era un artist blestemat, nici un solitar voluntar, însă purta în el o contestare radicală foarte subtilă, care consta în pasiunea pentru pictură. El a eliminat toate mizeriile lumii nereprezentându-le niciodată. Față de societatea sufocantă, pictura lui exprimă alungarea urâtului și a destructivului, care nu-i conveneau. Spre sfârșitul vieții, aflând suma mare cu care i se vânduse un tablou, a spus: „Așa ceva nu se cuvine !“
O frază a lui Bonnard, un fel de precept edificator, sună astfel: „Puțini știu să vadă, să vadă cu adevărat.“ Fraza exprimă ceea ce majoritatea tablourilor sale dovedește. Felul nostru obișnuit de a vedea rămâne limitat. Există de fapt mult mai mult decât percepția obișnuită. Dacă reușim să prindem reprezentările noastre mentale despre lucruri, acestea se raportează la nenumăratele lor sclipiri de bogăție. La aceasta ajung creațiile plastice ale lui Bonnard. El nu pictează fenomenul, ci esența lui. Opera sa nu conduce doar spre o experiență estetică, ci spre una vitală, legată de gânduri și emoții. A vedea este un act care modelează din interior privitorul. Pictura, în concepția lui Bonnard, e o prelungire a existenței obiectelor și totodată a pictorului. Pictorul, în același timp, dispare în chiar extinderea sa. Dispare pe planul îngust, pentru a renaște pe planul întins, o dată cu privitorul.
„A desena, a picta și a-și exprima puternic plăcerea“. Iată primul principiu al metodei lui Bonnard. Se trezea devreme și pleca la plimbare cu agenda și creionul în buzunar. Privea tot ce îl înconjura, în așa fel, încât vedea pentru prima oară întregul. În schițele sale, chiar și pentru un obiect cunoscut, percepția era nouă. Bonnard căuta acest adevăr. Desenele sale acumulau materia brută, iar fiecare pictură se inspira din ea. În una din scrisori, el scria: „Prin seducție sau idee inițială pictorul atinge universalul. Seducția determină alegerea motivului. Dacă ea se șterge, rămâne doar motivul, obiectul care îl domină pe pictor. Din acel moment, el nu mai face propria pictură.“ Se poate medita îndelung asupra acestor fraze, dar ceea ce trebuie reținut e că pentru Bonnard cerința ultimă e autenticitatea, care duce la atingerea universalului estetic. Bonnard picta întotdeauna mai multe pânze concomitent și le fixa cu piuneze sau cuișoare pe perete, nu pe șevalet. El știa totul despre maeștrii trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat. „Meserie. Folosirea inteligentă a materialelor cunoscute datorită secolelor de experiență.“ Referitor la metoda sa, mai poate fi reținut, după nota precedentă din agenda sa: „Igiena cere să te îndepărtezi de motivul amuzant, pitoresc, convenit.“ Și, în cele din urmă, această sinteză metodologică: „Cum se face pictura: 1. ideea obiectului, operă de artă; 2. frumoasa impresie inițială; 3. înmagazinarea de frumuseți personale și ale maeștrilor; 4. propunerile materiei picturale“.
Bonnard a avut o mare dragoste: Marthe. Artistul a cunoscut-o în 1893, la 26 de ani. Tabloul „Indolenta“, exprimă tot freamătul senzațiilor gustate împreună. Bonnard fiind interesat și de fotografie, Marthe devine subiectul principal, iar dragostea, cadrul. Se pot vedea fotografii, executate reciproc, goi în pădure. Iar în picturi, Marthe, chiar goală, avea întotdeauna pantofi cu toc, poate pentru a da un farmec aparte cadrului. Pictorul o desena și o picta de sute de ori, dar nu pozând, ci întotdeauna pentru a prinde ceva în plus, o intensitate tainică a ființei iubite, fiindcă farmecul unei femei, spunea el, poate revela multe unui artist. Marthe nu a fost singura femeie care l-a inspirat pe plastician, ci și Misia, și alte femei. Se zice că dacă Bonnard ar fi fost întrebat care e ocupația lui favorită, ar fi răspuns, probabil, ca Mallarmé: „Asta e o indiscreție“. Senzual, el picta cu plăcere senzualitatea feminității, esența acesteia. Predilecția lui era nudul, iar, cu preponderență, netezimea pielii. Existența umană fiind un complex de întrebări și răspunsuri, tablourile lui Bonnard sunt răspunsuri picturale la diverse întrebări puse artistului, observatorul fiind cel care trebuie să reconstituie și să formuleze. Așadar, trebuie să ne întrebăm de ce a pictat-o de atâtea ori pe Marthe în sau lângă cada de baie. Dacă ne gândim la regenerarea cauzată de apă, Gilles Deleuze e mai radical: „Eternul obiect al picturii – a picta forțele. (…) Niciodată pictura n-a reușit să redea forța lui Arhimede sub forma unui trup grațios plutind în cadă, cum a făcut Bonnard.“
Bonnard nu a pictat numai ființe umane. Câinii și pisicile au ocupat un loc aparte în universul său creator. Agrea compania lor și poate le-a și studiat îndelung. Cupiditatea câinelui Black, pisica albă enigmatică, îi asigurau artistului un confort în domesticia familială. Ne putem chiar întreba dacă pictorul nu a încercat să vadă lumea din perspective zoomorfe, ca revers asupra faptului că, animalele reprezentate în tablouri au în piviri expresii antropomorfe. Revenind asupra formulei pictorului „a vedea din plin“, nu înseamnă a vedea mai mult, ci a nu proiecta peste ceea ce se vede cunoștințele dobândite, întrucât acestea te pot împiedica să percepi esențele. Vedere din plin înseamnă eliberarea de obstacole, de proiectările unei fenomenologii de prisos.
Se știe că lumea e tridimensională, dar se uită că ceea ce vedem la un plastician are doar două dimensiuni. Bonnard știa acest lucru și picta în consecință. În universul lui, animalele nu au un statut inferior omului sau naturii. Foarte adesea picta personajele în aceleași tonuri cu obiectele sau cu fundalurile. El acorda aceeași atenție animalelor, oamenilor, peisajelor și obiectelor, captarea vieții neadmițând nicio ierarhizare. Pictura pentru Bonnard este un mod de viață panteistă, după cum reiese din nota sa, de pe 2 decembrie 1935. Divinul e imanent și se află pretutindeni, acordând aceleași demnități tuturor lucrurilor și ființelor. Aceasta era morala panteistă a lui Bonnard.
În 1888, la Pont Aven, studentul Paul Serusier se duce la Paul Gauguin și picteză la indicațiile lui un peisaj schematizat, în culori tari. Gauguin îi spusese: „Vezi copacul acela verde ? Pune cel mai frumos verde. Umbra bate în albastru ? Pune albastrul cel mai tare.“ Întors la Paris, Serusier arată prietenilor ceea ce se va numi „Talismanul“. Entuziasmați, împreună cu Denis, Ranson, Roussel, Vuillard, Valloton și Bonnard înființează grupul Nabis, cuvânt ebraic semnificând „profetul“. Bonnard are în comun cu ei căutarea unor emoții noi, grija de a da socoteală pentru deformările create de emoții și transformările impuse de legile de compoziție ale unui tablou. Subiectele sunt subordonate ordinii tabloului. Caracteristic grupului Nabis e interesul pentru aplicații decorative, care ar putea lărgi domenii în care e prezentă arta. Astfel, Bonnard pictează paravane și alte obiecte. El păstrează gustul pentru aspectul decorativ al picturii. Cealaltă sursă de inspirație, în afară de Gauguin, era stampa japoneză. Bonnard s-a interesat cel mai mult de aceasta. Era captivat de arta care dă întâietate planului față de adâncime, sugerând voumul doar cu ajutorul liniilor.
Pe 1 septembrie 1940, Bonnard notează în agenda sa: „Mallarmé, la recherche de l’absolu“. Dacă-l identifica astfel pe Mallarmé, e pentru că și el trăiește această căutare, sarcina lui artistică având multe puncte comune cu misiunea poeziei așa cum o concepea Mallarmé: „Poezia este expresia sensului misterios al aspectelor existenței. Ea conferă autenticitate șederii noastre și constituie singura sarcină spirituală.“ Poezia lui Mallarmé și pictura lui Bonnard au același gust misterios. Pentru Mallarmé un poem e mai întâi de toate format din cuvinte. Pentru Bonnard, tabloul e în primul rând un ansamblu de culori. La amândoi se deslușește aceeași rigoare, aceeași pasiune, același rafinament extrem. Opera lor se află dincolo de orice vulgaritate și constituie spiritul civilizației ajuns la deplina sa realizare, absolutul constituind aici punctul ultim și în același timp întregul. Dar, atingerea absolutului nu înseamnă încetarea căutării, deoarece el coincide cu căutarea, în afara oricărei judecăți, spre o adeziune totală. Gestul e asimptotic, simbolic, precum degetele arătătoare ale lui Adam și Dumnezeu, din Capela Sixtină.
Proprie lui Mallarmé și lui Bonnard este indiferența în a plăcea, lucru atractiv pentru admiratori. În tinerețe, Mallarmé scria unui prieten: „Acum sunt impersonal, nu mai sunt Stéphane pe care-l cunoșteai, ci o aptitudine a universului spiritual de a se dezvolta prin ceea ce am fost.“ Bonnard înțelesese și el că are, ca orice artist pur, această „aptitudine a universului spiritual“.
Întreaga viață artistică a lui Bonnard era astfel determinată de căutarea absolutului. Mărturie sunt tablourile, desenele, optica asupra lucrurilor în căutarea emoției generatoare a ideii pentru un tablou. Ele reprezentau substanța însăși a acestei căutări, în ordonarea culorilor care, după el, existau sub comanda unor legi ale armoniei calomorfice și neapărat aplicabile. O dată cu trecerea anilor, artistul a ajuns să cunoască în profunzime resursele și raporturile dintre culori. „ Culoarea are o logică la fel de strictă ca și forma“, spunea el. Munca pictorului constă în faptul că „o culoare e un mijloc de a influența direct sufletul“. Pictorul trebuie să exploreze culorile și să le stăpânească puterea. Bonnard a avansat mereu în această explorare. Culoarea trebuie gândită mai mult decât desenul, deoarece ea se transformă în valoare. Sensibilitatea sa deosebită îl făcea să descopere mereu trasee noi între mișcările unui ansamblu de culori și emoții.
Trebuie văzut totul, dar realitatea nu e completă decât prin reflexiile sale. Foarte multe tablouri de Bonnard conțin o oglindă. Uneori, ea indică lipsa prezenței pictorului. E ca și cum n-ar privi nimeni, privitorul reducându-se la o privire imaterială, la situația în fapt care se privește. Tabloul devine o percepție independentă de subiectul privitor. Oglinda este o dimensiune suplimentară doar prin suprafața ei. E un fel de ajutor pentru pictor de a reda omul și din față, și din spate, în același cadru. Suprafața, după Bonnard, e principalul subiect al picturii, cu paleta de culori și legile proprii. Deschiderile care creează uși și ferestre reprezintă o altă resursă picturală la care-i plăcea să recurgă. Avea o mare afecțiune pentru uși și ferestre deschise. El spunea că în expoziții cele mai reușite sunt ferestrele. Reunind, datorită oglinzilor, ușilor și ferestrelor, mai multe planuri pe aceeași suprafață, Bonnard își atingea ținta, ajungea la adevărul care poate produce pictura. „Un ansamblu de raporturi rezonabile produc adevărul. Nu trebuie să credem că artistul nu caută decât frumusețea. Adevărul e o altă formă de emoție profundă. Triada Adevăr, Frumos și Bine se armonizează în întreprinderea artistică a pictorului Bonnard. „Există o formulă care se potrivește perfect picturii: Multe minciuni mici pentru un mare adevăr“, spunea el.
În prima perioadă a vieții Bonnard a locuit la Paris, între Montmartre și piața Clichy, cartierul preferat al artiștilor în perioada anilor 1890. A pictat atunci multe scene de stradă. Ca orice artist tânăr, sensibil și bun, curios și umanist în felul său, cu privirea asemănătoare cu cea a lui Einstein, se întreba cum trăiesc oamenii și ce-i animă. Prin intermediul atitudinilor, încerca de pe atunci să picteze subiectivitatea. Între 1905 și 1910 a făcut mai multe călătorii cu prietenul Vuillard în marile orașe ale Europei, pentru a vizita muzee. Apoi, s-a îndepărtat tot mai mult de zgomotul Parisului. Casa cumpărată în Normandia i-a permis să lucreze în liniște. Se plimba cu plăcere cu barca pe Sena. Din 1909 a locuit pe Coasta de Azur. Luminile sudului îl inspirau mereu. Din 1927 s-a stabilit definitiv la Cannet, deasupra orașului Cannes. Frumusețea și calmul Croazetei îl îmbiau la plimbări zilnice. Imaginile au fost imortalizate pe pânze.
Dacă un pictor vrea să facă un tablou conform perspectivei obișnuite, va reprezenta pe pânză obiectele incluse de un unghi din care sunt privite. Cu toate acestea, chiar privind înainte, vedem de fapt conform acestui unghi și anumite obiecte din afara unghiului. Detaliile nu se disting, dar obiectele se văd. Aceasta e viziunea periferică. O invenție remarcabilă a lui Bonnard a fost să includă în tablou obiecte zărite datorită viziunii periferice. Bonnard enunța procedeul astfel: „Decuparea strictă în cadrul viziunii dă imaginea de fals. Compoziția de gradul doi constă în includerea unor elemente din afara acestui dreptunghi.“ Considera perspectiva clasică, numită de el geometrică, mai arbitrară decât cele pe care le-a pictat. Reprezentarea câmpului vizual interior cerea ruperea de perspectiva clasică, ea suprimând viziunea periferică. Ceea ce vedem e o sinteză a multiplelor puncte de vedere implicate de mobilitatea constantă a privirii noastre. Imaginilor perspectivei clasice le lipsește această multiplicitate. Bonnard a știut, într-o manieră mai discretă și mai eficace decât cubismul, să exploreze această multitudine, care constituie imaginile mentale. Există un procedeu pictural aparent invers – felul în care Bonnard tăia personajele. Astfel, se pot vedea un trup de bărbat fără cap, picioare de femeie fără trup etc. În acest procedeu straniu trebuie să vedem dorința de a reprezenta imginile mentale, procesele psihice prin care ceea ce vedem e distorsionat și decupat în mintea noastră.
Obiectivul picturii nu e, desigur, copierea mimetică a realității exterioare. Bonnard notează aceasta de nenumărate ori: „În imitația cea mai servilă există o limită. Un alt ghid în afară de asemănarea analitică a obiectelor. Comprehensiune în loc de imitare.“ Pictura are ca obiectiv asocierea unei imagini sentimentului primar. Trebuie să existe în primul rând o viziune a frumuseții, ceea ce Bonnard numește idee primară, a fi sedus de o percepție. Apoi, această emoție trebuie exprimată, adică prelungită, relevând adevărul. Pentru aceasta e nevoie de un proces de transpunere, în care libertatea artistului e totală. „Putem jongla cum dorim cu liniile, proporțiile sau culorile astfel încât sentimentul să fie inteligibil.“ Revenind asupra acestei „idei primare“, a viziunii de frumusețe, se poate vedea că ea se poate produce doar dacă întreținem înăuntrul nostru ceva care să ne permită să gândim ca artistul: „În fiecare zi văd lucruri diferite. Totul se schimbă neîncetat. Te poți îneca înăuntru. Dar de acolo rezultă viața.“ Secretul extazului e noutatea continuă, perceperea modulațiilor necontenite ale lucrurilor. Dacă Bonnard a reluat de multe ori aceleași teme, de pildă cada de baie, e pentru că știa că o situație aparent identică se paote dovedi bogată în variații. Nimic nu se repetă în viață cu exactitate. Doar în metafizică pot fi identități. Viața care se repetă, înseamnă monotonie, adică moarte. Bonnard avea capacitatea de a trăi intens în prezent. „Să trăiești ca și cum n-ar trebui să mori niciodată, ca și cum ar fi ultima zi.“ Astfel, el experimenta o formă de eternitate, căci aceasta nu înseamnă o durată nedefinită, ci corespunde întocmai definiției date de el operei de artă: „Opera de artă – o oprire a timpului.“
Iată, spre încheierea acestui articol câteva fragmente din scrisorile lui Bonnard, scrise în ultimii ani de viață prietenului său Vuillard: „Pictura e într-adevăr ceva, cu condiția să te dăruiești în întregime.“ „Lucrez tot mai mult, absorbit de această pasiune perimată. Poate că sunt printre ultimii supraviețuitori. Important e că nu mă plictisesc.“ „Se spune că îmbătrânind devii egoist și insensibil. Mie nu mi se pare.“ „Munca e neapărat necesară spre a păstra creierul aproape intact. Mă interesez mult de desen, pentru care cred că există reguli de armonie ca și pentru culoare.“ „Cu greu m-am reapucat de muncă și în sfârșit mi-a ridicat moralul.“ În 1940 are 73 de ani; în ciuda angoasei față de evenimente, el scrie: „Până acum am găsit nenumărate resurse în natură. E în afara marelui cataclism. Mai am de lucru, mă pasionează încă.“
În 1933, a avut loc la Paris o expoziție care a prezentat 15 opere de Bonnard. Văzându-le, pictorul Paul Signac i-a scris: „Miraculos ! Neprevăzutul, raritatea, noul. Jur, dragă Bonnard, că din 1880 când l-am „descoperit“ pe Claude Monet, arta nu m-a mai emoționat așa tare. Am avut aceeași impresie: «Cât a fost de ușor de făcut !» Înțelegi ce vreau să spun ! Era timpul să vedem așa ceva. Ce lecție, ce încurajare ! Dta îmi redai forțe noi.“ Iar privitorului creațiilor lui Bonnard, de oricând și oriunde, nu-i rămâne decât a recunoaște că pasiunea pentru pictură a lui Bonnard e cuceritoare, deoarece armonizeză lucrurile și ființele prin comunicarea sinestezică a eufoniei culorilor.






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!