Am bucuria de a vă semnala noua apariție editorială a poetului canadian de origine română, Ionuț Caragea: "Omul din cutia neagră", la editura FIDES, Iași, 2007

Cuvânt înainte de Marius Chelaru, posfață de Adrian Erbiceanu

Alte volume semnate de Ionuț Caragea la editura STEF din Iași:
2006 – Delirum tremens
2007 – M-am născut pe Google
2007 – Donator universal

Fragmente din prefață:

Să aduni singurătatea într-o lacrimă de vers de Marius Chelaru

Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuț Caragea în funcție de faptul că trăiește în Canada (să spunem ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotația strictă a cuvântului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – poate „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” (de altfel, scria: „numai singurătatea îți poate aduce profund împlinirea”).
[...]
Este greu, altfel spus, să definim poezia lui Ionuț Caragea punând față în față modul cum se scrie în România (nu uităm că a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viață și moarte”; sau: „fiecare poezie este o reîncarnare sub o altă limbă de moarte” – publicând constant pe net, fiind în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptând/ adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie din Canada sau, extinzând, America de Nord (cu tendințe/ trenduri ș.a.). Deși sunt unele elemente care îl apropie de acest spațiu, cu preocupările și angoasele lui (suferința/ singurătatea/ lipsa de comunicare sau o doză de superficialitate a relațiilor, angoasele, în oarecare măsură alienarea șa.), acest fapt este destul de puțin vizibil, atât în ce privește construcția poetică, cât și inclusiv maniera de alcătuire a tropilor.
La o repede analiză, putem reitera că lecturile destul de bogate, plecarea din țară, experiența ruperii de locurile natale, toate sunt prezente, în varii proporții, în poezia lui Ionuț Caragea care scrie parcă neavând în vedere canoane/ reguli, ci mai mult dorința de a se confesa, de a „spune”, de a ieși din capcana amintirilor (afirma, în altă carte: „să mă dau afară/ din suflet”). Cultivă metafora, uneori chiar cu oarecare asiduitate, și în acest volum mergând pe aceeași linie – unele figuri de stil sunt de o originalitate aparte, altele sunt atinse și de ușoare tușe de prețiozitate.
[..]
Astfel, reiterez, versurile sale sunt scrise în nota în care se întrevedea un „stil” în cărțile anterioare – colorate uneori cu tușe de ironie, introspecție (alteori o oglindă în care vede fie un colț de lume, fie pe sine în lume), observație (de la banal, tern, truism, la profund, grav); alteori versul său aduce a jurnal/ îndreptar, de parcă dorește să împărtășească/ povestească cititorilor prin ce a trecut, ce a învățat din viață, experiența lui (pe care o consideră din destule puncte de vedere semnificativă); alteori par eboșe din cotidian/ tern, ori seamănă a fi o lecție de viață sau, poate, o confesiune, adesea amară. Unele poeme sunt scurte (sau din strofe cu puține versuri/ cuvinte), frizând, vag, conciziunea cu iz oriental – dar numai formal. Alteori, par „definiții” personale – continuând, cum am amintit, felul de a scrie în volumele anterioare: „viața este un muzeu cu oameni de ceară/ care fug speriați de umbre/ TOPINDU-SE); sau: „crucile astea nu sunt decât niște pansamente/ pe fața pământului”. Când vorbim de singurătate (poate și o tușă de înstrăinare), de pildă, am putea găsi o reflectare în nuanțele de fatalism, dar care sunt pigmentate cu tușe (să le spunem) ironic-hedonice în care vede viața/ soarta: „sunt sigur că există mai multe vieți următoare/ pentru care dăm interviu la judecata de apoi/ avem atâtea boli referință atâtea chinuri/ vrem un job mai bun pe lumea cealaltă/ și o iubită de unică folosință”.

Apoi, ajungem la femeie/ dragoste, o temă majoră în creația lui Ionuț Caragea (fie că este vorba despre căutare, fie de speranță, dorită împlinire ș.a.), dar și, din nou, la stilul de „definire”/ „vers/ poem concentrat”: „iubirea o hoață care ne buzunărește/ mereu și mereu”; sau: „spune-i unei femei că frumusețea/ are dată de expirare/ și se va mumifica în argilă” ș.a. Uneori „salvarea” din fața dragostei poate fi să te ascunzi, pur și simplu, cum se vede din poemul păsări la cap: „uneori dragostea te lovește ca un bumerang/ în moalele capului/ exact atunci când sperai să prinzi pasărea-n zbor/ alteori îți înfige ghearele-n ochi/ și-ți ciopârțește ficatul/ vezi tu/ în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă/ așa că mai bine stai cu capu-n pământ/ și le privești doar umbrele/ rotindu-se-n jurul tău/ ca într-o horă/ a morții” Și, atunci, scrie poetul: „un pahar face cât mai multe guri de femeie”. Femeia este, de altfel, creionată în varii ipostasuri în poezia lui, am putea spune pe o „scală” parafrazând, de la „înger” la „demon” sau, în „termenii” autorului, „donna ingrata”. Sau în versuri precum: „lumina învierii/ o să mai ardă-n pântecul muierii”. Spuneam, analizând celelalte volume, că Ionuț Caragea scrie de dragoste, singurătate, durere, căutare. Că este marcat evident de ce înseamnă internetul, și scrie o poezie care pare, uneori, a se situa undeva în vecinătate cu nihilismul/ latura „prognostic/ profetică”, tipice generației world wide web, simțind poezia ca „un download ceresc”, dar și ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă și acasă, mama, femeia, dragostea, viața, moartea.

Și aici, lumea, așa cum este văzută de Ionuț Caragea, poate fi și frumoasă, dăruindu-ne femeia, dragostea (care, spre deosebire de volumul anterior, nu poartă, încă, un nume), viața, în final (sau viețile). Dar poate apărea și plină de „surogate”, singurătăți, în care parcă „fiecare lucru trebuie să renască/ precum omul în piatră/ și piatra în om într-o criză/ terifiantă de fiere”, o lume în care este nevoie chiar și de „iisus reloaded”, o lume „ce are nevoia imperioasă de horror/ ca sângele de aer și aerul de sânge”. O lume în care „respirăm prin camere web/ deschidem porți virtuale/ să ne ținem de cald/ și tot mai vrem ca iisus/ să ne fie herald”.

[...]
Și, în loc de încheiere, să rămânem cu imaginea a trei direcții, trei poli între care pot să graviteze căutările/ versul lui Ionuț Caragea: viața, femeia, fericirea: 1. „viața este ca un joc de cărți/ în care-ți licitezi anii/ mizând pe niște atuuri/ și cel puțin o strigare/ dar până la urmă totul depinde/ numai de cel care face cărțile...”; 2. „nu poți privi niciodată/ în universul interior al unei femei/ acolo unde dumnezeu/ se joacă mereu de-a v-ați ascunselea”; 3. „fericirea este gaura cheii/ prin care tragi cu ochiul/ la ceea ce numai visul poate atinge/ iar cu ochiul minții...”
Marius Chelaru

Câteva poezii din volum:

păsări la cap


uneori dragostea te lovește ca un bumerang
în moalele capului
exact atunci când sperai să prinzi pasărea-n zbor
alteori îți înfige ghearele-n ochi
și-ți ciopârțește ficatul
vezi tu
în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă
așa că mai bine stai cu capu-n pământ
și le privești doar umbrele
rotindu-se-n jurul tău
ca într-o horă
a morții

apocalipsa gândurilor


viața va face și cale întoarsă
un du-te vino peste hotarele timpului

sufletul nu are așezare statornică
trupul este un strigăt la fereastra
liniștitei absențe
o bătaie de inimă la poarta infinității
o siluetă diformă la marginea apelor tulburi

al cui blestem îl purtăm noi oamenii
această simbioză între viață și moarte
această ispită între a ști și a nu ști
această lume în care dragostea
își ispășește pedeapsa

și cărui zeu să mă-nchin
dacă nu celui ce cade în fiecare zi
cu obrajii în palme
așteptând
apocalipsa gândurilor


întreabă-l pe nichita de ce a murit


îți zic un pahar face cât mai multe guri de femeie
întreabă-l pe nichita de ce a murit
întreabă-mă pe mine de ce beau
ha!
întreabă-l pe ovidius ce înseamnă exil
întreabă-l pe dumnezeu ce înseamnă
TANDREÞE
dar mai bine...
întreabă-l pe nietzsche
de ce dumnezeu a murit
întreabă-ți singurătatea
de ce este atât de perversă
pe femeie nu ai ce s-o întrebi
dai paharele pe gât
și cauți un final
doar nu vrei să mori
mă întreabă nichita