agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6014 .



artă și luciditate
articol [ Arte ]
Velazquez

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2007-12-29  |     | 



Sevilla în 1599, când s-a născut Diego Velazquez, era cel mai mare și popular oraș din Spania și al treilea ca mărime din Europa, după Paris și Napoli. Un oraș în plină tranziție, care în curând, avea să cunoască declinul. În pictură și mai ales în sculptură, este un oraș și mai important. Măreția unui oraș este dată de regulă de puterea economică și politică, însă regula nu este absolută, fiindcă uneori există o criză pe plan politic, economic, chiar și social, iar cultura înflorește. La sfârșitul secolului XVI, pictura și sculptura se aflau la loc de cinste în Sevilla. Port de legătură cu Indiile și centru economic internațional, Sevilla a devenit capiatala comerțului cu obiecte de artă. Aici poposeau artiști și opere de artă din întreaga lume. Arta era foarte apreciată la Sevilla, oraș aflat pe râul Guadalquivir, cu un nivel de cultură ridicat, în care erau mulți oameni bogați. Banii care se strângeau erau donați bisericii. În Sevilla, existau peste 50 de mănăstiri. Monahii acestor mănăstiri aveau cunoștințe de filosofie, teologie și din toate științele. Ei aveau un rol important în oraș și comandau tot timpul opere de artă, ca retablu-uri, sculpturi, tablouri, cruci, ostensorii etc. Astfel, nu e de mirare că operele de artă cu care Velazquez a intrat în contact în tinerețe, create de Pedro de Campana, Hernando de Esturmio, Pedro de Villegas sau Alonso Vasquez, au un pronunțat caracter religios. Este vorba de lucrări de seamă, pe care Velazquez le privea cu oarecare invidie și, uneori, cu o umbră de milă, întrucât artiștii nu erau foarte talentați. Nici maestrul lui, Pacheco, nu era un mare talent, nici contemporanii.
Diego Velazquez avea 11 ani când a ajuns la atelierul lui Francisco Pacheco. Acolo avea să învețe să prepare culorile și să picteze, având parte de o pregătire tradițională, el și viitorul lui socru numărându-se printre conservatorii epocii. Dar Velazquez, fiind foarte inteligent, nu se mulțumea cu învățăturile lui Pacheco. El a renunțat la ucenicie încă de foarte tânăr, tablourile lui din tinerețe deja revoluționând epoca. Pacheco avea o reputație de excepție, nu ca pictor, ci ca artist erudit. Nu era un pictor oarecare, avea o pregătire înaltă. Pe vremea lui, circula o poezioară în care era ironizat: „Cine a pictat tabloul ăsta insipid ?/ Pacheco, din câte-am auzit.“ Ca pictor era mediocru, însă era un om cult și generos, care l-a lăsat pe ginerele său să se desfășoare. Velazquez a folosit mereu materiale obișnuite, din comerț, folosite în mod tradițional în pictura spaniolă. El era capabil să picteze folosind puțini pigmenți, având o tehnică remarcabilă. Cu puțini pigmenți, realiza un spectru de culori extrem de bogat. În această perioadă, a început să folosească metodele picturii sevillene, care erau împrumutate de la pictorii venețieni. A folosit motive precum cele de formă de romb, care îi conferă picturii o vibrație cu totul aparte. În același timp, culorile preparate folosind pământul ocru al Sevillei fac lucrările sale să aibă un fundal obscur, în care se regăsește influența puternică a tehnicii clarobscurului. Pictorul realizează un fundal întunecat și folosește câteva culori, pe care le scoate în evidență.
În ciuda talentului său uriaș, Velazquez evita viața artistică din Sevilla. Nu trimitea opere de artă în Indii, nici nu se întrecea cu ceilalți pictori în realizarea tablourilor pentru mănăstiri. Tablourile lui erau total diferite de cele ale contemporanilor. Puține din ele aveau teme religioase, lucru neobișnuit în secolul XVII, dacă e să facem o comparație cu alți pictori precum Pacheco, Murillo. Un lucru curios era atracția pictorului pentru natura moartă. Tablourile lui înfățișau obiecte și oameni obișnuiți. Toate acestea trădează o obsesie pentru naturalețe și realism, pe care n-o deprinsese cu siguarnță de la maestrul lui. Îi întrecuse pe pictorii cunoscuți din oraș pentru că asimilase nu doar conceptul artistic, ci și cel al vieții. Orice lucru din viața cotidiană era un subiect artistic interesant pentru Velazquez. El s-a concentrat asupra naturii moarte, un gen de pictură desconsiderat de criticii epocii, care avea să-l detașeze de contemporanii lui. În timp ce aceștia inventau personaje, tânărul Velazquez avea modele vii. Ceilalți pictori ai epocii pictau din amintire. Ei pictau un cerșetor după propria lor imaginație. Velazquez îi dădea 12 centime unui cerșetor, iar acesta accepta să-l picteze cu o sticlă de vin și o pâine în mână, pictorul în demersul său creator personaliza astfel tabloul făcând o paralelă între ideal și prozaic. Contrastul dintre perfecțiune și banal era una din trăsăturile caracteristice ale creației lui Velazquez, întrevăzută încă din primele sale compoziții, precum „Femeie bătrână prăjind ouă“ și „Cina din Emaus“, două exmple de îmbinare perfectă a elementelor.
Naturalețea cu care înfățișa pictorul pe cei săraci îi deranja pe conservatori, dar din fericire pentru Velazquez, au existat și oameni care o apreciau. Primele opere au câteva caracteristici care le diferențiază de cele din ultimii ani de creație: reproduc realitatea mai fidel, au ceva magic. Câteva din cele mai reușite tablouri pictate la Sevilla au ca temă natura moartă. Ele înfățișează bucătării, cămări, mese pregătite și scene din viața cotidiană. Tablourile care erau expuse în sufrageriile nobililor, înfățișează cadre surprinse în toată splendoarea lor de Velazquez. La fel de reușite sunt și portretele. Chiar dacă nu-i plăceau temele religioase, Velazquez trebuia să onoreze comenzile primite prin intermediul socrului său.
Velazquez și-a demonstrat geniul încă din tinerețe. Expresivitatea chipurilor imortalizate de el e surprinzătoare. Marea sa invenție a fost transpunerea vieții cotidiene în tablouri. Înainte să plece la Madrid, i-a făcut portretul lui Gongora. Expresivitatea, tensiunea și energia sunt evidente aici. Gongora era preot, puțin cam dur și sobru. Velazquez îi surprinde minunat aceste trăsături.
Velazquez a preluat imediat cele mai inspirate elemente din pictura flamandă și italiană. În primele lui tablouri, e vizibilă influența lui Caravaggio. Dar Juan de Roelas a avut cel mai mare impact asupra operei sale. Roelas era un pictor cult. Îi plăceau călătoriile, a fost la Veneția, Roma și Napoli. Era primul pictor care surprindea aspecte firești ale vieții. Tablourile lui aveau teme religioase, dar în ele se regăsesc personaje desprinse din realitate. Velazquez a întrezărit în creațiile lui Roelas sentimente care nu se regăseau în pictura contemporană. În „Femeie bătrână prăjind ouă“ și „Vânzătorul de apă din Sevilla“, în care spectatorul stă alături de personaje, tușele tânărului pictor îi trădează sentimentele, mai ales când surprinde ipostazele vieții cotidiene. Velazquez a transpus un colț din realitate în aceste două tablori, dintre cele mai importante din creația sa. În vestibulul unei case, unde s-au refugiat de razele soarelui, sau într-un han, unde un bătrân vânzător îi dă unui tânăr un vas cu apă de băut. Nici un gest, nici un zâmbet. Atmosfera sobră pare ireală, dar, de fapt, este desprinsă din realitate. Unii cred că trebuie să fii genial ca să ridici la rang de artă o întâmpare banală. Alții ar spune că așa ceva nu trebuie pictat, întrucât e o josnicie. Ce poate fi interesant să vezi o femeie prăjind ouă ? Arta trebuie să surprindă subiecte grandioase, religioase și filosofice… Astfel trebuie să fi fost împărțite părerile, dar cine privește profilul acestei femei, dacă are inimă și minte, va fi edificat de profunzimea unui sens uman profund pe care îl etalează: durerea.
Diego Velazquez simțea că nu mai avea ce să învețe la Sevilla. Filip III murise, iar succesorul lui, Filip IV, un tânăr de 16 ani, copleșit de responsabilități, le acordă autoritate unor andaluzi. Printre aceștia se număra și contele-duce de Olivares. Era momentul să se mute în capitală. Pacheco și prietenii lui plănuiau lansarea pictorului la Madrid ca o operațiune militară de succes. Velazquez avea să triumfe și să devină pictorul regelui și regele pictorilor. Regele a rămas surprins când Velazquez l-a pictat ca pe un tânăr de 23-24 de ani. Nimeni nu-l mai percepuse așa, nici fizic, nici spiritual. Velazquez i-a delimitat clar poziția, dincolo de latura umană. Cine vede portretul lui Filip IV, își dă seama după privirea sa că acesta este un rege. Privitorul poate avea senzația că e privit din altă dimensiune, dincolo de bine și de rău, dintr-o măreție regală. Velazquez a fost copleșit de colecția regală, care cuprindea tablourile lui Tintoretto, Tizian, Veronese, cei mai mari pictori din Veneția secolului XVI. A fost de-a dreptul entuziasmat de cele văzute în Madrid. Era un stil de pictură mai sofisticat, mai luminos, în culori mai deschise, în care pictorul se regăsea. Obsesia pentru detalii și naturalețe, din primele lui creații, a făcut loc unei viziuni mult mai ample. Era mai important să interpretezi decât să copiezi. Mai presus de obiect, era imaginea lui, percepută prin distanță. Toate aceste elemente conturează perspectiva diafană.
Instalat la palat, Velazquez îmbină pictura cu atribuțiile administrative. În vara anului 1628, venise la Madrid un cunoscut pictor flamand, care avea să poarte conversații interminabile cu don Diego. Numele lui era Pedro Pablo Rubens. El a revoluționat tehnica lui Velazquez și l-a încurajat să plece în Italia, probabil pentru a-și perfecționa tehnica acolo. Velazquez a plecat într-o călătorie de studii, în care a vizitat Veneția, Roma și Bologna și a cunoscut alți artiști. Acolo avea să-și schimbe radical stilul. El lasă în urmă creațiile anterioare și devine un pictor modern, mai modern decât toți pictorii contemporani lui. Întors la Madrid, pictează „Tunica lui Jose“, „Erupția vulcanului“ și „Predarea Bredei“. Schimbarea registrului pictural e evidentă. Diferența dintre creațiile dinainte și de după călătoria în Italia este lumina. Tablourile anterioare sunt realizate pe fundal roșu. În cele pictate după întoarcerea din Italia, a folosit un fundal alb, care creează efectul de lumină tipic tablourilor lui Velazquez. Jocul de culori reflectă lumina, în loc să o capteze. Pictorul a realizat un efect de lumină totală fără să folosească o tehnică complicată, pictura fiind simplă, transparentă. În „Predarea Bredei“, e pus accentul pe petele din fundal, ce dau o claritate fotografică imaginii. Tablourile lui Velazquez nu sunt plictisitoare precum cele ale contemporanilor săi. Farmecul fundalului este dat de modul de aplicare al bazei, de transparență și asimetrie. E o combinațe între fundal, contururi și petele de culoare, atăt de simplă, încât pare un tablou oarecare, dar care vădesc o sclipire genială, au ceva special în felul în care autorul lor percepe viața și pictura. Un artist trebuie să-și formeze mai întâi o concepție clară despre viață, ca să abordeze pictura cu multă claritate.
Sevillanul avea să se întoarcă în Italia după 30 de ani, la ordinul regelui. În timpul șederii la Roma, Velazquez a pictat portretul Papei Inocențiu X. Regele i-a trimis multe scrisori, în care îi cerea să se întoarcă, dar Velazquez își amâna întoarcerea. Avea o misiune foarte importantă: cumpăra tablouri și sculpturi. În plus, avea o legătură amoroasă cu o femeie despre care nu se știe nimic. Cei doi au avut un copil, Antonio, care stătea cu doica lui la Travestere. Periodic, era trimis un sol, să-i ducă bani doicii fiului său.
Velazquez a consacrat curtea regală. Filip IV n-ar fi intrat în istorie, așa cum e prezentat de scriitori, dacă nu ar fi existat minunatele portrete care îl înfățișează în armură, călare sau în picioare. Cele 12 lucrări ale lui Velazquez i-au conturat o personalitate legendară. Niciun om nu-și putea dori mai mult. Cu toate acestea, Velazquez mai trebuia să-și îndeplinească visul de-a deveni cavalerul Ordinului de Santiago. Familia unui pictor nu se bucura de considerația de astăzi. Artiștii erau puși pe același plan cu meșteșugarii. Diferența dintre ei, făcută în Italia în vremea Renașterii, a fost recunoscută în Spania după mult timp. Artiștii au luptat mult, ca să le fie recunoscută identitatea. Ei erau obligați să se înscrie într-o breaslă și să dea un examen. Dacă voiau să beneficieze de privilegii, precum includerea într-un ordin, întâmpinau greutăți. Practicau un meșteșug, o meserie incompatibilă cu statutul de nobil. Ca să-și atingă scopul, don Diego își convinge colegii de breaslă să mintă. S-a ascuns faptul că picta pentru bani. Prietenii lui, care știau că avea atelier, că picta pentru călugări, susțineau că nu onorase decât comenzile regelui. Velazquez nu se rușina cu faptul că picta și voia ca meșteșugul său să fie recunoscut ca o artă nobilă. Soluția era ca pictorul să fie ridicat la rangul de nobil. Erau în joc prestigiul său și al picturii, trebuia să demonstreze că pictorilor li se cuvenea rangul nobiliar. Cu doar doi ani înainte de moartea sa, Velazquez a primit mult doritul vașmânt al Ordinului Santiago. După aceasta, avea să picteze cel mai complet tablou al său, ce ascunde un aer foarte misterios și o tehnică iscusită. Lucrarea ilustrează toată genialitatea sa și se numește „Las Meninas“. Tabloul a devenit o emblemă a epocii. În SUA, lumea este fascinată de ambiguitate, iar „Las Meninas“ este cel mai ambiguu tablou pictat vreodată. I s-au dat o mulțime de interpretări. Este un tablou semnificativ pentru epoca noastră. Această posibilitate de interpretare a unui tablou dă farmec creației. Un tablou limitat pare lipsit de viață, însă când i se pot da tot felul de interpretări, el prinde viață. Velazquez era expert în arta detaliilor, lucru evident în „Las Meninas“, unde fiecare din elementele alcătuitoare are un înțeles. Politic, filosofic și teoretic. Tabloul n-a fost considerat o capodoperă doar în epoca lui Velazquez. El a rămas un punct de referință în arta contemporană, la aproape patru secole de când a fost pictat. „Venus la oglindă“ este mult mai „actual“ decât nudurile lui Rubens. Acesta e unul din motivele pentru care a câștigat teren în zilele noatre. Cu toate astea, Velazquez este un picor fără public. Tablourile lui rămân între pereții unui castel vizitat de puțină lume. E un motiv pentru care europenii nu au știut de existența lui până la începutul secolului XIX., mai exact până în 1819, când și-a deschis porțile Muzeul Prado. Deși primii care i-au admirat tablourile au fost realiștii și romanticii francezi, Velazquez a contribuit la nașterea artei moderne, prin intermediul lui Manet. Acesta l-a cunoscut pe Velazquez la Madrid. Aici el a avut o străfulgerare. Nu se putea spune ceva mai frumos despre un pictor: Manet îl catalogase drept regele pictorilor și pictorul pictorilor. Ajunsese să spună că regele Carol Quintul al lui Tizian pare pe lângă contele-duce de Olivares un manechin pe un cal de lemn. Se spune că Velazquez ar fi fost foarte încântat să audă așa ceva. Manet a înțeles importanța concepției structurale a tablourilor lui Velazquez, atmosferei și iluziilor optice din anumite lucrări, precum „Las Meninas“ și „Þesătoarele“. El și-a dat seama că Velazquez crea efectul de spațiu fără să recurgă la perspectiva geometrică. Acest principiu se regăsește în mai multe tablouri ale lui Velazquez. Lucrurile nu au stat la fel în cazul impresionismului. Mulți dintre reprezentanții lui erau experți în operele sevillanului, acesta fiind considerat mereu precursorul impresioismului. Dar lucrurile nu au stat așa. Experții în domeniu consideră că există coincidențe, dar nu se poate vorbi de o influență clară a lui Velazquez asupra impresioniștilor, ca în cazul lui Manet. Velazquez se identifica cu estetica epocii când a apărut impresionismul, dar nu a avut o influență directă asupra impresioniștilor.
Velazquez avea să intre în umbră la sfârșitul secolului XIX. A urmat o epocă în care artiștii au continuat să preia motivele din tablourile lui Velazquez, folosit ca pretext, nu ca model. În „Păcatul“ lui Julio Romero de Torres și în câteva nuduri ale lui Modigliani, sunt vizibile influențele din „Venus la oglindă“. Cei doi au preluat însă numai motivul, nu au copiat stilul, cum s-a întâmplat în cazul lui Velazquez și Manet, respectiv El Greco și Picasso. Picasso, de exemplu, analizează compoziția tabloului „Las Meninas“, se joacă cu elementele, ca să creeze „marele teatru“, în care își analizează propriile pânze, ca să le poată folosi la următoarele creații ce pornesc de la Velazquez. Unele tablouri sunt pictate în maniera cubismului sintetic, altele au aproape un limbaj infantil, altele, elemente din Matisse. Interesant fiind că după ce a terminat tabloul, Picasso a spus că Velazquez nu-l interesează deloc. Dovadă că s-a folosit de Velazquez doar ca pretext. Dar Velazquez rămâne un geniu fără perecehe, care nu apare la doi-trei ani, ci la un ev, dacă nu la câteva secole distanță. El nu a fost un „mimetist“ frust al naturii, precum un aparat foto al zilelor noatre, ci un actant pentru care mâna și sufletul au apanajul direct al lucidității inexpugnabile.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!