agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4868 .



artă și incitare
articol [ Arte ]
pablo picasso

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2007-12-12  |     | 



În al doilea deceniu al sec. XX, Pablo Picasso era regele picturii moderne. Locuia la Paris, într-un apartament luxos, lângă Champs Elysee, cu soția lui, Olga, balerină rusoaică, și băiatul lor. Își expusese tablourile într-o galerie prestigioasă. Întreaga artă era domeniul lui. Îmbătat de încredere, putea face tot ceea ce voia. În ianuarie 1927 a văzut ceva foarte pe placul său: o blondă, cu aer nordic, statuară, de 16 ani. Se numea Marie Therese Walter, iar Picasso a văzut-o într-o zi la galeriile Lafayette. Picasso n-a pierdut timpul. A mers la ea și i-a spus că vrea s-o picteze. Apoi s-a recomandat: Picasso. Marie Therese avea să-i devină amantă și motiv obsedant în tablouri. În 1932, o reprezintă într-o ipostază visătoare. O expresie feminină profundă de sexualitate cerebrală. Asemenea tablouri reușesc ceea ce arată, aruncarea privitorului într-o transă ludică. Culorile creează o atmosferă de somnolență senzuală, vădind travaliul unui penel genial. Plăcerea emanată de această unduitoare policromie hedonică e departe însă de… „Guernica“.
Picasso a sosit la Paris la începutul secolului XX. Era un andaluz scund, certăreț și înspăimântător de talentat. În orașul avangardei artistice, oriunde priveai, legile muzicii, poeziei și picturii erau încălcate. Tânărul Picasso trăia boem, cu părul unsuros, ochii negri uriași și nasul iepuresc, dornic de a-și savura libertatea. Și știa exact ceea ce nu voia: pantomima vechilor mari maeștri. Arta modernă era modernă fiindcă întorsese spatele marilor panouri, pictate pentru regi și aristocrați. Picasso a pictat, în loc de un prinț călare eroic pe un cal țanțoș, un băiat gol, conducând un cal blând printr-un peisaj atemporal și pustiu. Tabloul e fără erou și subiect. El este doar ilustrarea modernului desprins din arhaic, ca și cum între cele două perioade n-ar fi existat nimic altceva.
Dincolo de istorie, următorul obstacol este frumusețea. Idealul artei, reprezentat sub forma nudului feminin. „Cele trei grații“ (Aglaia, Euphrosine și Thalia), redate in sculptură și pictură de înaintași într-o sacralitate iconodulă, sunt redate de Picasso atacând subiectul sacru și încheind astfel secole întregi de admitere a formelor grațioase. „Domnișoarele din Avignion“ prezintă o defilare de bordel, în care fetele se dezbracă pentru a fi cântărite. Tot ce în arta europeană era asociat cu reprezentarea nudurilor, frumusețea care conduce la senzualitate și tandrețe, e sfâșiată aici cu brutalitate.
În jurul anului 1910, după ce lichidase frumusețea și istoria, Picasso dă a treia lovitură, și mai uluitoare. El atacă lucrul care, de secole întregi, dădea sens artei: asemănarea. Dacă se vrea o reprezentare bidimensională a lumii, fotografia o poate face cu mai mult succes. Ambrose Vollard, cel care vindea tablourile lui Picasso, e pictat într-o viziune cu totul diferită asupra lucrurilor, în stilul numit cubism. În spatele cascadelor sale de forme geometrice, se afla, spunea Picasso, ceva compact, solid și ferm. Dinamitând suprafața lucrurilor, el ajungea în miezul lor. Nu era o artă pentru cei care voiau să-și delecteze ochiul, întrucât Picasso nu era interesat să mulțumească publicul, ci, dimpotrivă, căuta să-l incite.
În anii ’20, un alt subiect i se pare complet neinteresant: situația mondială. El o ducea foarte bine, dar Europa avea probleme mari. Fascismul începea să se răspândească, iar opera lui Picasso nu conținea nimic din haosul și ura din jur. Singurele „războaie“ duse de Picasso au fost împotriva convențiilor în artă. Sigur, a luptat pentru libertate, dar pe șevalet, nu pe scena politică. Nu e de mirare că un prieten îl numea „omul cel mai puțin interesat de politică“. Iar ce se întâmpla în atelierul lui Picasso era cât se poate de departe de baricadele conflictelor sociale. El reflecta doar asupra vocației sale. Rezultatul e redat într-o mulțime de imagini complicate, cu pictorul în atelier. Multe reflexii în și cu oglinzi. Multe trupuri omenești contorsionate. Multe membre dispuse cu grijă. Totuși, nici măcar Picasso nu poate scăpa de istorie. În Spania, țara lui de baștină, vechile certitudini dispăreau. Poporul hotărâse plecarea familiei regale. O nouă epocă de aur a dreptății și libertății politice era așteptată. Însă cei opt ani ai republicii aveau să fie un chin prelungit, atât pentru apărătorii, cât și pentru dușmanii săi. Violențele izbucneau permanent între facțiuni politice de dreapta sau de stânga, între trecut și prezent. În exilul său parizian, virtuozul modernismului e bântuit de un maestru din trecut, geniul întunecat al picturii spaniole: Francesco Goya. Goya fusese primul care făcuse arta să trateze direct coșmarul modern numit „război“. Gravurile sale, intitulate „Dezastrele războiului“, transformaseră formele ideale și frumusețea trupului omenesc într-un adevărat măcel dement. Aceste obsesii ale lui Goya l-au contaminat pe Picasso. Scenele de coridă ale vechilor maeștri îl atrăgeau implacabil către Spania. În 1934, el a trecut Pirineii pentru a face turul țării sale. A fost însoțit de Marie Therese. Când au ajuns la Madrid, au mers și la coridă. Erau doar în Spania, numită de Garcia Lorca singurul loc unde moartea este spectacol național. Dar la mijlocul anilor ’30, acest spectacol părăsea arena. Spania avea să fie sfâșiată. Era deja divizată fără speranță. Exista o Spanie modernă, urbană, seculară, industrială. O Spanie a mișcărilor socialiste și a anarhiștilor. Dar exista și o altă Spanie, străveche, cu domenii uriașe și țărani chinuiți de sărăcie și sufocați de Biserica Catolică. Picasso o numea „Spania neagră“. Problema era că amândouă se considerau adevărata Spanie și niciuna nu era dispusă să accepte alegeri libere. Dacă s-ar fi considerat doar tabere rivale în plan politic, atunci coexistența ostilă, dar pașnică, ar fi fost posibilă. Dar ele nu se considerau doar atât. Fiecare o credea pe cealaltă nu doar adversara ei, ci și dușmana Spaniei renăscute. Și fiecare cerea distrugerea celeilalte. Picasso nu s-a amestecat. Dar într-o zi, trebuia să descopere că alunecase în prăpastia urii compatrioților săi. Febra sapaniolă începea să cuprindă imaginația creatoare a lui Picasso. Desenele și gravurile lui reluau acum toate motivele străvechi. Iar odată chemate, acestea nu mai dispar. Taurul, calul și opaițul „agrementate“ cu imagini „frumoase“, apar oripilante într-o coridă unde viscerele cailor se văd pe jos. Uneori mor toredorii, alteori mor taurii. Dar se poate vedea și o lume mult mai străveche: cea a minotaurului și a labirintului minții lui Picasso. Aici reînvie visele și coșmarurile antice. Întorși în viitor găsim tot o epocă a fiarelor.
Generalul Franco declarase că, pentru a salva Spania de marxism, era dispus, la nevoie, să împuște jumătate din populația țării. În iulie 1936, el a tras prima salvă de tun, conducând o lovitură de stat militară împotriva guvernului ales democratic și format din socialiști și liberali. Strigătul preferat al rebelilor era „Viva la muerte !“ Ei acționau cu ajutorul aviației germane. Iar armata cu care Franco va cuceri Spania includea 40.000 de soldați italieni trimiși de Mussolini. Pentru fasciștii italieni și naziștii germani, războiul din Spania e o repetiție pentru viitorul lor conflict mondial cu democrațiile degenerate și cu socialismul. Războiul civil a fost cumplit, iar armatele lui Franco au măturat Spania, spulberând milițiile idealiste care apărau guvernul democrat. Asediat, Madridul a reușit cu greu să reziste. Dar apoi, un obuz trece de apărarea de la muzeul Prado, locul unde se afla prețioasa colecție de artă. Picasso a considerat aceasta un atac la propria persoană. Marele iconoclast și senior al cubismului devine pe loc dornic să-și protejeze tradiția și pe toți vechii mari maeștri, mai ales pe Goya, martori la război. Astfel, atunci când i se propune funcția onorifică de director la Prado, nu ezită să accepte, arătându-i lumii c-a ales să fie de partea democrației. Interesat acum de politică, a fost nevoit să se implice în luptă și practic, nu doar simbolic. S-a hotărât că tablourile aflate în pericol vor fi evacuate de la Prado la Valencia. Picasso ajută la selecționarea operelor care vor pleca și așteaptă nerăbdător vești depre convoiul care duce la adăpost comorile Spaniei. Gândurile și pasiunea lui Picasso sunt implicate în lupta spaniolă.
Întors din nou la Paris, Picasso se afla în fața unei alte crize. De data aceasta, personală. E în mijlocul unui divorț chinuitor de Olga. Amanta lui era însărcinată, iar el se simțea paralizat în plan creativ. Picasso recunoștea că trecea prin cea mai cumplită perioadă din viața sa. Dar în ianuarie 1937, Spania îi bate la ușă. Responsabilii cu pregătirea pavilionului Spaniei pentru Expoziția Mondială de la Paris, din anul următor, l-au vizitat și l-au întrebat dacă vrea să expună și el o lucrare. Pictorul a fost de acord, dar nu știa ce urma să picteze. Au urmat alte tablouri-meditație asupra artei. Picasso se gândea c-ar putea expune unul dintre ele. Apoi, însă, viața a intervenit în artă.
Era ora 4 după-amiaza, în orășelul Guernica, la 30 km de Bilbao, în nordul Spaniei. 7000 de oameni își văd de treburile zinice, în vechiul ținut al bascilor. Un neam cu propria limbă și cultură, care-și apără încrâncenat identitatea. În războiul civil, bascii sunt împotriva lui Franco. Un avion german din legiunea Condor a Luftwaffe apare pe cer. Plutește deasupra orașului și apoi lasă să cadă șase bombe. Urmează valuri de avioane germane și italiene care crează un adevărat iad. Peste 5000 de bombe au fost lansate deasupra unui oraș fără apărare, iar când oamenii alergau terorizați pe străzi sau în câmp, piloții îi ucideau cu mitralierele. Un ultim val de bombe incendiare a transformat orașul în ocean de cenușă. Au murit 1644 de oameni, iar tot de ordinul miilor au fost și răniții. În Guernica nu se afla nicio țintă militară. Ceea ce făcea atacul deosebit era violența și precizia lui. Scopul era terorizarea civililor și transmiterea unui mesaj către restul Spaniei și lumea întreagă. George Steer, corespondentul de la „London Times“ la Bilbao, a plecat la Guernica pentru a consemna grozăvia macabră. Relatarea lui Steer a fost reprodusă în ziarul francez „Ce Soir“, alături de o imagine dramatică. Guernica devenise un oraș „cubist“. Infernul nocturn îi aprinde imaginația lui Picasso. De aceea, el reprezintă Guernica drept un masacru nocturn, chiar dacă acesta s-a produs, în realitate, după-amiaza. În atelierul lui din Paris, Picasso începe cel mai important proiect din viață: va spune adevărul. Firește, nu va concura cu articolul sumbru al lui Steer, dar a considerat că dacă tabloul va fi o reușită, acesta va depăși o simplă cronică. Va fi cubism și conștiință. Iată un moment când Picasso începea ceva complet străin de arta modernă, de arta pe care el o definise. Avea să creeze un tablou istoric modern, devenind din iconoclast iconodul. Toată arta și viața lui se reuneau în acest unic moment. Entuziasmul modernismului, obsesia față de arta trecutului și propriile lui experiențe în materie de iubire și durere. Picasso avea nevoie de tot ajutorul posibil. Și exista deja și complicele necesar: Dora Maar, o fotografă croată, remarcată într-o cafenea, erudită și desăvârșită reprezentantă a suprarealismului. Așa s-a ales cu o nouă și aprigă iubită, și o tovarășă de creație. Dora era o prezență constantă în atelier și fotograful neoficial al lui Picasso. Ea l-a surprins la lucru în diferite faze cu „Guernica“.
Pe 1 mai 1937, Picasso a trecut la treabă. Inițial, a făcut doar schițe, mâzgălituri pe hârtie, cu grafit. Un fel de gânduri care o luau înaintea mâinii. Apoi, personajele înrădăcinate adânc în mintea lui au reapărut. „Guernica“ începea să eclozeze fragmentar „fantomele“ de sub măcelul aviatic. Dar, pe îndelete, fără ca autorul să fie absorbit total. În următoarea săptămână, deși Expoziția Mondială se apropia, el nu lucra deloc la tablou, ci mergea să-i vadă pe Marie Therese și pe copil și împiedică și o bătaie între aceasta și Dora. Emoțiile se adună, iar pictorul nu poate să nu transfere agonia vieții sale personale asupra artei politice. Femei sfâșiate de durere, cu ochii înlăcrimați, încep să apară în schițele pentru „Guernica“, Picasso devenind impresarul suferinței.
Într-o zi, Marie Therese și fiica lor, Maya, vizitează atelierul. Micuța se mânjește pe mâini cu vopseaua pentru „Guernica“. Copii morți și mame înnebunite de durere îi bântuie gândurile. Creația s-a desfășurat pe 6 m lungime și 4 m înălțime. Pânza era prea mare pentru dimensiunile atelierului, de aceea a fost sprijinită pe peretele atelierului. În primele versiuni ale tabloului existau scene de speranță și bravură, dar pe măsură ce avansa, nuanțele optimiste dispar în contextul tragic și întunecat. Dacă era un partizan autentic, Picasso ar fi trebuit să creeze ceva înălțător, în mijlocul carnagiului, dar el nu a putut înghiți optimismul nejustificat. Așa că semnele mântuirii apar foarte rar, sub forma unei margarete, iar, în palma luptătorului căzut, urmele unei răni în palmă. Stigmatul martiriului lui Hristos. Ce l-a apucat pe Picasso, eroul modernismului ? Nu era Franco generalul creștin ? Firește, tocmai aici era ideea. Picasso voia să atragă atenția. El avea în minte o altă agonie a țării sale, una cunoscută de orice spaniol: tabloul lui Goya „3 mai 1808“, care constituia tot un răspuns în fața masacrului, victimele fiind răsculații contra armatei lui Napoleon. Însă la baza acestui tablou se află credința în mântuire, adânc înrădăcinată în Spania. Rebelul în cămașă albă, din tabloul lui Goya, sfidează invadatorii și moare împușcat cu brațele desfăcute, precum Iisus. Tabloul lui Goya și cel al lui Picasso reprezentă finalmente o sinteză a luminii bune și întunericului malefic, între artă și rău. Când a terminat tabloul, Picasso știa c-a reușit imposibilul. A creat o reprezentare ce întâlnește coșmarurile lumii moderne, dezlănțuită, terifiantă, cumplită și fără scăpare.
„Guernica“ reușește un miracol. Deși azi suntem asaltați de imagini cu violențe și catastrofe, acest tablou ne face să-l simțim, ne pătrunde în suflet, spărgând rutina unei plăceri prin excelență, deoarece „Guernica“ nu e făcută să ne placă, ci să sfâșie cicatricile, să ne facă să sângerăm, să avem insomnii. Ce face arta când bombele încep să cadă ? Ne amintește că avem obligația să fim oameni. În toate privințele cu adevărat importante, Picasso câștigase. Arta câștigase, asemenea și omenirea. Dar a uluit „Guernica“ Expoziția mondială și lumea artei ? Nu prea. Reacția a fost sfâșietor de politicoasă. Criticii erau mai degrabă amuzați, decât uluiți. Vizitatorii de stânga ai Expoziției au căutata în zadar idealuri proletare și eroice. Și n-au găsit nici băieții răi, demascați în ipostaze malefice. Un critic a numit tabloul „un simplu sondaj al creierului autorului“, ceea ce, în parte, și era.
În timp ce „Guernica“ primește laude de circumstanță, autorul e pe Coasta de Azur, cu Dora și prietenii ei. Dar Picasso nu mai e doar un boem. E un artist transformat. Un artist care crede că arta lui are scop și mesaj politic. La doi ani după „Guernica“, Franco obținuse victoria în Spania, iar fascismul cuprindea Europa. Tabloul lui Picasso nu era numai o simpă creație artistică, ci și o profeție. În 1944, după patru ani de război cumplit, Parisul a fost eliberat de sub ocupația nazistă, iar Picasso a putut să-și întâlnească admiratorii entuziasmați de impactul creației sale.
Picasso a descris cândva procesul creației drept o golire absolută. În „Guernica“ pusese tot ce avea să-i ofere lumii. După el, nu prea mai avea ce să împărtășească. Mai avea de trăit și creat încă 30 de ani. Cea mai lungă dezamăgire din istoria artei. Pablo Picasso a devenit „tovarășul Picasso“, comunistul de pe Coasta de Azur, activist pentru pace și bunăvoință. Și ce e mai rău decât să-i faci reclamă lui Stalin ? Să-ți faci ție. Pe riviera franceză, tot mai bronzat, Picasso trecea de la critica marxistă la lumea mondenă. „Guernica“, însă, are o tot mai mare putere simbolică. Ajuns la New York, tabloul radiază focul moralității 30 de ani pe pereții Muzeului de Artă Modernă. Autorul lui făcuse ceva de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare: salvase arta modernă de blestemul propriei sale ingeniozități și noutăți. „Guernica“ a fost întotdeauna mai mare decât arta însăși, depășind zidurile muzeelor. E una din rarele imagini care pătrund în cultura populară. În 1981, după moartea lui Franco și reinstaurarea democrației, „Guernica“ a revenit în Spania. Autorul nu mai era în viață de opt ani.
În februarie 2003, delegația americană la ONU a decis să vorbească în favoarea intervenției armate în Irak. Discursul Secretarului de Stat al SUA avea să fie urmat de o conferință de presă. În ultimul moment, cineva a observat ceva nepotrivit în locul ales. Pe perete, atârna o tapiserie ce reproducea „Guernica“. Femei urlând ? Case căzând ? Copii morți ? „Acoperiți-le ! Ne abat atenția.“, au spus cei de la televiziune. Așa că „Guernica“ a fost acoperită de o uriașă pânză albastră. Reporterii s-ar fi putut opune, dar nu s-au opus. Oricum ai lua-o, imaginile acestea nenorocite ar fi deranjat spectatorii. Însă personalul de serviciu al sediului putea fi mulțumit că nu se mai așeza pe tapiserie praful din urma… trecătorilor.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!