agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2767 .



Uzodinma Iweala, despre copiii războiului
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Petre_Andrei ]

2007-10-28  |     | 



Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket


Uzodinma Iweala, scriitor de origine nigeriană, a debutat fulgerător, la doar 23 de ani, cu “Fiarele n-au patrie”, o carte șocantă, care condamnă atrocitățile comise în țările africane. “Fiarele n-au patrie” este o mărturie cutremurătoare a unui băiat de 12 ani, forțat să lupte în trupele de gherilă dintr-o țară africană. Volumul a fost întâmpinat cu elogii critice fără precedent și distins cu premiul Barnes&Noble Discover Award în anul 2006. Deși ficțiune, cartea se bazează pe experiența autorului, care a lucrat în Nigeria cu supraviețuitori ai războaielor civile și reușește să redea o atmosferă halucinantă pe alocuri, în fața căreia cititorul nu poate rămâne insensibil. Atrocitățile, înțelese prin mintea unui copil în căutare de dragoste, capătă proporții inimaginabile, sugerând drama unui întreg popor.
În “Fiarele n-au patrie”, cititorul descoperă violență, brutalitate împinsă la extrem. Lumea nu mai aparține de mult copiilor, iar aceștia trebuie să se adapteze, să accepte războiul și să trăiască conform normelor acestora. De la păpuși la violuri, de pe băncile școlii în camioane pline cu arme, de la atingerea mamei la abuzurile sexuale ale unui comandant rebel. Iweala redă un drum de inițiere presărat cu obstacole, pe care fiecare dintre noi trebuie să îl facă, într-o formă sau alta. Până la urmă, cu toții descoperim ce înseamnă dragostea, însă nu pentru toți înseamnă același lucru: ”Vomit peste tot. Nu pot să mă opresc. Comandant spune că e ca atunci când te îndrăgostești, dar nu știu ce înseamnă asta. Simt că un ciocan îmi bate în cap și în piept. Mă mînâncă nasul și gura. Văd culori peste tot și îmi simt burta goală. Treaba dintre picioare mi se face tare. Așa e când te îndrăgostești?”
Limbajul folosit conferă realism volumului. Agu, doar un copil, încearcă să înțeleagă lumea în care a fost aruncat fără voia lui, însă nu reușește să privească situația în ansamblu. Construcția volumului scoate în evidență procesul de acumulare a frustrării, care îi va marca pe indivizi pe parcursul existenței. Autorul nu îl rupe pe Agu de mediul său, permițându-i să își păstreze autenticitatea. Lipsa unei culturi generale minime și limbajul de multe ori agramat sunt compensate însă de forță, de rezistență, calități prin care Agu reușește să se salveze, să rămână el însuși, fără să cadă pradă dezumanizării specifice conflictelor. Ucidem, fără să ne identificăm însă cu crima. Uzondinma Iweala construiește un peisaj al dedublărilor, unde războiul poate transforma orice individ în monstru, fără însă a îi altera întotdeauna esența…
Atacând numeroase teme tabu, Iweala le prezintă cititorilor atrocitățile războiului, fără a încerca să cosmetizeze nimic. O privire subiectivă, o viziune apocaliptică pe alocuri, prezentând degradarea unei întregi comunități, reducerea indivizilor la o stare animalieră primară. Instinctele devin singurele arme, iubirea dispare, fiind înlocuită cu dorințe simple, imediate. Vrem să mâncăm pentru că vrem să trăim, existența devine dintr-o dată foarte banală, pentru că oamenii mari sunt mereu grași, iar fiecare dintre noi vrea să ajungă om mare: “Și când o să fiu om mare, știu că o să pot să-mi citesc cartea mea fără să mă deranjeze nimeni cum era-nainte și nimeni n-o să mai poată să-mi zică ceva. O să le zic tot la oamenii, o să le zic să facă așa și așa și o să am grijă să-și plece capul și să se uite numai în pământ când vine să mă salute și să-mi aducă apă când vreau sau mâncare când vreau. Și o să fiu gras fiindcă oamenii mari sunt mereu grași; mereu are așa mult ca să mănânce. Și o să mănânc toată mâncarea până mi se umple stomacul și după aia o să mai mănânc până când stomacul meu o să fie așa plin că nu o să-mi mai văd picioarele chiar dacă-mi întind de tot gâtul. Și cred că o să fie bine așa fiindcă chiar dacă nu o să mai pot să mănânc mai multă vreme măcar n-o să mă prefac fantomă așa ca acum din cauza războiului.”
Stilul este minimal, autorul scoțând în evidență doar detaliile strict necesare. Prespectiva este îngustă, însă cititorul va reuși să construiască singur imaginea de ansamblu. Războiul în totalitatea sa nu contează aici, pentru că drama este vie, pulsează în fața ochilor noștri. Nu contează motivele, justificările sunt inutile. Moartea nu poate fi înțeleasă, nicio ideologie nu justifică crima. Iweala sugerează dezolarea, disperarea oamenilor care nu înțeleg de ce trebuie să moară. Nimic nu va rămâne nepedepsit în viziunea lor, însă asta nu mai contează pentru mama care își pierde copilul.
Războiul, ca un catalizator universal, este portretizat prin efectele sale. Departe de mișcările grandioase, departe de tablele stategice imaculate, Iweala ne prezintă lumea din spatele frontului, suferința fiecărui soldat, murdăria și groaza întipărită în sufletele copiilor obligați să ucidă. Disperare, puține cuvinte, priviri înfrigurate și frisoane, iată cum dispare mirajul “oamenilor mari”. Cititorul încremenește, descoperind o suferință atroce, pe care mulți dintre noi nu o bănuiau. Iweala însă nu abandonează lumea creată, portretizând-o sub forma unei iubiri care, chiar dacă abstractă, reușește să întrețină speranța: “Când îi zic astea ea doar se uită la mine și văd apă-n ochii ei. Așa că-ncerc să-i spun, dacă îți zic asta o să te facă să crezi că sunt un fel de bestie sau drac. Amy nu mai zice niciodată nimic când spun asta, dar apa tot strălucește în ochii ei. Și-i spun, bine. Sunt toate lucrurile astea, dar am avut cândva și mamă și ea mă iubește.”
“Fiarele n-au patrie” este o carte profundă, care reușește să se apropie de cititor, să îi înfățișeze o dramă. În spatele limbajului simplu, în spatele emoțiilor de multe ori rudimentare, se ascunde drama unei lumi, sfâșiată din interior. Autorul nu încearcă să răspundă la întrebări, obligându-l pe cititor să mediteze la sensurile existenței sale. De ce? Întrebarea fundamentală în jurul căreia se construiește volumul nu își găsește răspuns în acțiunile protagoniștilor. Însă Iweala ne lasă să visăm. Și, chiar dacă nu este întotdeauna dimineață, nu trebuie niciodată să ne pierdem speranța. Așa începe...




Bibliografie

Uzodinma Iweala – Fiarele n-au patrie – Polirom – 2007

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!