agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4423 .



Arta prin ani
articol [ Arte ]
1517

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2007-10-08  |     | 



În anul 1517 la creștini ( la islamiști 895, iar la azteci, a 12-a casă), religia și puterea guverna arta și cultura, în Europa și în lume. După unii istorici și critici de artă, chipurile divinității diferă, însă voința creatorului artistic se arată a fi constantă. Așadar, ne propunem aici să explorăm legătura dintre artist și divinitate la mai multe culturi de pe pământ.
De ce am fixat „startul“ la anul 1517 ? Pentru că e anul în care Luther a protestat împotriva corupției Bisericii Catolice, declanșând scânteia Reformei și schimbând soarta Europei. Apoi, e anul de apogeu a Renașterii, în care aventurierii europeni cuceresc globul. Dar aceasta e istoria din optică europeană. Există însă și alte moduri de a privi lucrurile.

● Să începem din Europa, cu un om al Renașterii, Baldassare Castiglione, care vine cu o idee clară despre puterea seculară. Un altul, Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare artist al lumii, se eliberează de dominația Papei Leon al X-lea. Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael formează Sfânta Treime a Renașterii. Arta lor intră în conflict direct cu ideile Reformei, după puternicul limbaj vizual al Bisericii Catolice, anul 1517 fiind doar un fragment din viața plină de evenimente a lui Leonardo. Acest an însă ne oferă o perspectivă unică asupra ultimilor ani din viața acestui inginer, arhitect, savant, poet și pictor, reprezentând și anul în care avem prima menționare a celui mai notoriu tablou al lumii, „Mona Lisa“.
La 65 de ani, Leonardo da Vinci se afla bolnav în fața bătrâneții, pe care o descria atât de mișcător cu ani în urmă: „Distrugi totul, cu dinții ascuțiți ai senilității. Încetul cu încetul, coboară moartea cu a ei lingoare“. Prin contrast, regele Franței, Francisc I, e tânăr și triumfător. Tocmai a cucerit nordul Italiei. Pasionat de artă, el l-a convins pe Leonardo să locuiască în apropiere de castelul său de la Amboise. Francisc își dorea o Curte care să rivalizeze cu Roma, cu splendoarea Capelei Sixtine și cu frescele lui Rafael de la Vatican, dar Leonardo nu i-a putut oferi Franței decât discuții și proiecte: desene de fântâni (precum cea de la Amboise) și planuri pentru un palat lângă Romarantin. Ca multe dintre ideile lui, și acestea vor rămâne simple schițe. Și de la Roma, Leonardo plecase după ce Papa se săturase fiindcă acesta nu termina niciodată nimic. Maestrul își pierduse oare talentrul ? Anul 1517 ne oferă dovada că nu era așa. Ea e reprezentată de însemnările prilejuite de vizita în octombrie a cardinalului Luigi d’Ancona la reședința lui Leonardo. Însemnările spun că Leonardo i-a arătat cardinalului trei tablouri. Două din ele sunt ușor de identificat („John Baptist“ și „Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana“), având frumusețea subtilă și delicatețea umbrelor și luminii specifice ultimelor și celor mai mari capodopere ale lui Leonardo. Cel de al treilea s-a arătat a fi un mister, secretarul cardinalului notând despre un anume „portret al unei doamne florentine, executat la cererea lui Giuliano de Medici“. Istoricii de artă dezbat și azi dacă aceasta e sau nu prima menționare a „Monei Lisa“. Cu siguranță, perioada este cea potrivită. În 1517, Leonardo lucra la pânzele pe care le adusese cu el din Italia. „Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana“ fusese început, probabil, cu 10 ani înainte. Dar a văzut cu adevărat cardinalul „Mona Lisa“ în acea zi din 1517 ? Și i-a dezvăluit Leonardo identitatea doamnei, soția unui nobil florentin ? Sau amanta lui Giuliano, cel care, se spune, a comandat tabloul ? Sau, după cum a crezut Freud, că ar fi însăși mama lui Leonardo ? Nu vom ști niciodată adevărul. Tot ce e clar e că invitația lui Francisc I a fost răsplătită de artist pe deplin. Regele nu a adus în Franța doar pe cel mai mare artist al epocii, ci și pe cel mai cunoscut tablou din lume.

● La 1000 km spre sud, în Benin, cel mai mare și mai puternic imperiu din vestul Africii, o altă „Mona Lisa“ (un bust turnat din bronz al reginei Idia, mama regelui Oba Esigie) se realiza în anul 1517. În Europa secolului XVI, nimeni n-a auzit de Benin. Dar aici s-a dezvoltat o formă de artă unică, menită să ridice oamenii la rang de divinitate. Imperiul Benin a dispărut de multă vreme. Astăzi există orașul comercial Benin, aflat în Nigeria, pe coasta vestică a Africii, bustul reginei Idia fiind cunoscut în Benin cum e și Mona Lisa la Paris. Însă bustul, alături de alte statui de bronz, se poate vedea acum la British Museum, obținut prin cuceritorii englezi care au distrus și jefuit orașul nigerian.

● În 1517, aventurierii spanioli împânzesc globul. Ei adună comori, cuceresc ținuturi și convertesc suflete. Sunt mânați de lăcomie la fel de mult ca și de Papă și credința creștină. În curând, ei vor întâlni unul din marile secrete ale Americii de Sud: orașul incaș Machu Picchu, condus de regele Huayana Capac. În curând, și acest oraș și religia lui vor fi distruse. Până în 1911, când exploratorul american Hiram Bingham îl descoperă aproape întâmplător. El nota în jurnalul său: „Mi-a tăiat răsuflarea ! Ce loc poate fi ? M-a vrăjit complet.“ Dar în 1517, Machu Picchu e încă orașul secret al al incașilor din Anzi. El și întregul imperiu incaș sunt guvernate de regele Capac, descins, după cum considerau supușii săi, din zeul Soare Inti.
Incașii sunt un popor rafinat și artistic. Ei nu cunosc scrierea, însă ceramica, sculptura și arhitectura acestui popor dovedesc un grad avansat de evoluție și respect față de strămoși și zei. Poate cea mai mare realizare a lor este orașul Machu Picchu.
Aflat la 2500 m altitudine, în Anzi, acest oraș se integrează perfect în peisajul montan. El reunește spațiul și geografia sacră, fiind un oraș construit de un neam care n-a cunoascut roata și n-a domesticit păsări sau animale. Zidarii incași au cunoștințe tehnice nemaiîntâlnite nicăieri în lume.
Nimeni cu știe de ce incașii au ridicat orașul cu atâta măiestrie, dar dovezi arhitectonice clare arată că era un important centru religios. Incașii credeau că linii sacre unesc locuri spirituale. Machu Picchu se află la intersecția mai multor puncte geografice sfinte. Orașul e construit lângă unul din munții sacri ai incașilor și se află pe linia care unește alți doi munți importanți. Este proiectat ca un observator de unde Cerul poate fi venerat. Cel mai important loc religios se află la capătul nordic al orașului, unde poate fi văzută piatra Inhihuatana sau „opreliștea soarelui“, fiindcă incașii credeau că aici soarele poate fi împiedicat să coboare mai jos. Cu prilejul solstițiului de iarnă, marele preot unea aici maica țărână cu tatăl soare. În alte orașe incașe, preoții spanioli au distrus asemenea pietre. Piatra Inhihuatana a rămas însă inatactă datorită izolării ei.
În 1517, Machu Picchu se află în apogeul prosperității sale. E un oraș înfloritor, cu o populație numeroasă, care susține preoții și familia regală. Dar curând vine implacabilul sfârșit. Cuceritorii spanioli se apropie, iar marele rege Capac va cădea. Nu lovit de arme, ci de ceva care va ucide jumătate din incași: pojarul. Machu Picchu va dispărea în uitare, înghițit de junglă. Mai târziu, după 400 de ani, uluit, Hiram Bingham îl va găsi, neputând să creadă că o asemenea minune a dăinuit peste timp.

● Să revenim în Europa, unde Dumnezeu inspiră o artă măreață. Unul din artiștii care-L slujesc în 1517 e preotul Josquin de Prez, unul din cei mai mari compozitori ai Renașterii. În secolul XXI, el e cunoscut doar de iubitorii muzicii, dar pentru contemporanii lui, era un maestru inegalabil în arta compoziției. „În muzică, nimeni n-a redat mai bine patimile sufletului decât el“, nota un contemporan de al său. Chiar și Martin Luther îl apreciază. Deși critica multe elemente catolice, în privința muzicii el nota: „Josquin supune notele. Ceilalți compozitori li se supun ei lor“. În 1517, Josquin de Prez e preot la biserica din Conde-sur-l’Escaut de 13 ani. Cu toate acestea, se știu foarte puține despre viața lui. Unii cred că Leonardo da Vinci i-ar fi pictat portretul, lucru infirmat de alții. Singurul portret probabil real este o gravură în lemn, care s-a dovedit apoi a fi copia unui portret făcut la câțiva ani după moartea compozitorului. La fel ca mulți contemporani, Josquin a compus pentru multe biserici și capele din Europa. Timp de mulți ani, a cântat și în corul Capelei Sixtine. Este un om încăpățânat, care compune atunci când vrea, nu când îi poruncesc superiorii lui. El a compus multe mise și numeroase motete, precum și cântece laice, pentru plăcerea nobililor. E și unul dintre primii compozitori care își răspândește creațiile cu ajutorul recent-descoperitului tipar. Operele lui complete sunt publicate prima dată în 1502. În 1517 compune un emoționant motet, considerat de contemporanii săi drept un testament muzical, întrucât nu l-a publicat, ci l-a păstrat cu un scop anume. Prin testament, el a lăsat o sumă de bani pentru ca motetul să fie cântat în fața casei sale în timpul procesiunilor funerare. Biserica lui a fost distrusă în timpul Revoluției Franceze, pierzându-se și urma mormântului său. Dar ironia sorții face ca inscripția lui funerară să se păstreze într-un catalog cu epitafuri din secolul XVII: „Aici se odihnește meșterul de Prez. Rugați-vă Domnului pentru cei morți, ca să le dăruiască paradisul lui. Tu ești singura mea speranță“.

● În altă parte a globului, în 1517 trăiește o societate avansată care nu are nicio legătură cu Europa. Este vorba despre Japonia. Ca și India și China, Japonia a îmbrățișat tradiția budismului Zen. Shinso Soami și alți artiști care caută iluminarea spirituală modelează aici lumea naturală, pentru a-și exprima venerația. Soami e un strălucit pictor în cerneală, urmând tradiția tatălui și bunicului. Ca și în cazul lui Josquin, nu există un portret al său. În secolul XVI, Japonia e o societate dominată de stăpânitori locali, precum shogunul Zoshimasa, primul protector al lui Soami. După moartea acestuia, Soami și-a îmbinat dragostea de natură și căutarea iluminării spirituale, proiectând grădini. Printre creațiile lui se numără grădinile Daisen, de la templul Daitokuji din Kyoto. Acestea vor deveni cele mai cunoscute și admirate grădini din Japonia, îngrijite de călugări aproape 500 de ani. Grădinile au fost gândite ca un loc de contemplație și meditație. În 1517, ele marchează desprinderea de rolul tradițional al templului. Înainte, templele erau decorative, scopul lor fiind doar să împodobească și să cinstească pe oamenii importanți ai vremii, oamenii bogați și spiritele conducătorilor morți. Atunci budismul Zen a devenit important, iar oamenii au început să trăiască chiar în temple. Așa au apărut ușile de hârtie și alte elemente tradiționale.
Cea mai veche și cunoscută grădină de la templul Daitokuji e Ryugintei. Menită pentru contemplație, grădina e bogată în simboluri. Pietrele aflate în mijlocul acestei grădini parcă ar reprezenta muntele Sumeru, cel care, în tradiția budistă, este centrul lumii.
Paravanele aflate la Daitokuji îl diferențiază pe Soami de alți creatori de grădini. Ele reprezintă un subiect tradițional chinezesc, „Opt vederi asupra râurilor Xiao și Xiang“. Aceste paravane sunt atât de prețuite, încât, atunci când au fost expuse la Paris, după multe secole, japonezii au cerut drept gaj pe Venus din Milo.
În 1517, paravanele se aflau în cea mai mare grădină de la templu. Soami nu vrea să creeze doar un loc pentru meditație, ci și să recreeze lumea naturală, în miniatură. Astfel, pietrele și iarba devin munți și păduri, fragmente de cuarț reprezintă o cascadă, iar pietrișul și nisipul simbolizează râuri și izvoare, ca simboluri ale dezvoltării spirituale și ale vieții. Din izvoarele tinereții, apele se transformă în râurile maturității. O piatră în mijocul pârâului semnifică o țestoasă, simbol al norocului, dar și al inutilității de a te opune curgerii vremii. Râul vieții se sfârșește într-o imensă mare de pietriș. Conuri din prundiș reprezintă insule în ocean sau simple forme abstracte. Se poate concluziona că întregul ansamblu reprezintă nirvana sau iluminarea.

● Una din coincidențele istoriei e că imperiile aztec și incaș s-au dezvoltat pe parcursul acelorași două secole. Fără ca să se știe de existența celeilalte, ambele au credințe similare, bazate pe sacrificiu și un panteon de zei. Iar amândouă vor apune în același deceniu. Moartea violentă a unei civilizații are puține părți pozitive, însă în cazul aztecilor, o nouă cultură se dezvoltă după cucerirea spaniolă.
Astăzi, Cidad de Mexico se află pe locul fostei capitale aztece. Orașul Teotihuacan fusese ridicat pe o insulă, în mijlocul unui lac. În 1517, populația Londrei era în jur de 60.000 de locuitori. Orașul Teotihuacan avea 200.000 de locuitori. Neamul Mexica sau aztecii cum îi numim astăzi, sunt conduși de împăratul Montezuma II, al cărui imperiu ocupă centrul și sudul Mexicului. Aztecii duc o existență ordonată, bazată pe ritualuri. Viața lor se desfășoară în jurul venerării zeilor. În fruntea panteonului aztec se află Quetzalcoatl, zeul înțelepciunii, reprezentat uneori ca un șarpe cu pene, alteori ca un tânăr cu mască de pasăre. El reprezintă elementul central al mitologiei și vieții aztece, dar și un simbol al autorității lui Montezuma. Se credea că Quetzalcoatl urcase la Ceruri, dar promisese că se va întoarce, să-și ceară regatul, anunțând și anul întoarerii, care, în calendarul spaniol e 1519. E o profeție în care Montezuma crede cu fervoare. În 1517 se arată un semn pe cer. Influențat deja de ideea întoarcerii lui Quetzalcoatl, Montezuma se sperie de cometa ce pare să anunțe dispariția aztecilor.
Și pentru azteci, cultura și religia sunt inseparabile. Mai mult, pentru ei religia e dublată de pasiunea pentru război. Preoții și armata conduc viața oamenilor. Arta, așa cum o înțelegem noi azi, nu are niciun sens pentru azteci. Sculpturile sunt obiecte ritualice. Ele exprimă caracterul trecător al omului în Univers. Ca și supușii lui, Montezuma crede că în univers se duce o luptă permanentă între forțele de creație și de distrugere, reprezentate de către zeii Tlaloc și Huitzilopotchli. Aztecii speră să întârzie sfârșitul lumii oferindu-le zeilor sacrificii umane. Ei își varsă propriul sânge folosind cuțite ritualice și cremene. Unele sunt decorate simbolic cu motive asemănătoare cicatricilor. În vremuri de foamete, mii de prizonieri sunt sacrificați. În 1517, asemenea sacrificii sunt ceva obișnuit la Teotihuacan. Victimele sunt conduse spre templul central al orașului. În vârful acestuia, preoții le scot inimile și le dau foc. La fel de importante ca și sacrificiile sunt rămășițele victimelor. În templu, craniile sunt înfipte pe pari înalți. Dar sacrificiile nu pot să împiedice inevitabilul. În 1517, exploratorii spanioli pornesc către Mexic, iar în 1519, Cortez și oamenii lui ajung în imperiul aztec. Bernard Diaz, un preot care îl însoțea pe Cortez, descrie uluit Teotihuacan și arhitectura lui magnifică: „Parcă am fi pășit pe un tărâm vrăjit, neasemuit cu nimic din ce văzuserăm“. La câteva luni după sosirea spaniolilor, marele oraș va ajunge doar ruine, iar Montezuma va fi mort. Religia aztecă și cea catolică s-au dovedit incompatibile. Cu toate acestea, invadatorii au recunoscut măiestria localnicilor. Ei vor înființa ateliere în care vor face obiecte catolice și vor încuraja noi forme ale artei indo-creștine, chiar dacă forțat, tradiția europeană se va împăca astfel cu o cultură profund diferită. De-a lungul secolelor, civilizațiile spaniolă și aztecă se vor contopi, confirmând ciclul distrugerii și creației. Astfel s-a născut Mexicul modern.

Pentru ultima parte a incursiunii noastre ne întoarcem în Europa, dar nu la cultura Bisericii, ci la cea princiară. Vom merge la una din Curțile din Italia, centrul științei renascentiste.
Acțiunile lui Luther din 1517 au discreditat autoritatea Bisericii Catolice. Se apropie și sfârșitul: și pentru Curțile princiare și pentru rafinații lor membri.
Diplomatul, administratorul și soldatul Baldassare Castiglione, al cărui portret l-a imortalizat Rafael, a primit o însărcinare. Alfonso i-a cerut să scrie un tratat despre calitățile curteanului ideal. Răspunsul lui Castiglione, cartea numită „Curteanul“, este cea mai reprezentativă operă literară renascentistă. Castiglione a început s-o scrie când Francisc I a invadat Italia, îngrijorat în fața acestui pericol. Cartea lui e o celebrare a modului de viață italienesc, amenințat acum. În 1517, Castiglione e la Mantova, scriind prima versiune a cărții. Gândurile sale însă sunt îndreptate sătre sud, spre palatul din Urbino, unde l-a slujit pe ducele Guidobaldo. Palatul din Urbino e una din capodoperele Renașterii și decorul perfect pentru opera lui Castiglione. El a fost construit de tatăl lui Guidobaldo, mare protector al artei. Cabinetul privat al acestuia e decorat cu panouri minunate de Botticelli. „Era mai mult un oraș, decât un palat“, scria Castiglione. „Curteanul“ e un ciclu de patru conversații între mai mulți domni și doamne de la curtea din Urbino. Fiecare întruchipează purtarea cuvenită la Curte. Cartea expune virtuțile omului multilateral, cel care ar fi numit azi „omul renascentist“. Acest om trebuie să fie preocupat de artă, știință, război, dar și de standardele morale și estetice. El este urmașul firesc al cavalerului medieval. Castiglione e conștient totuși că prezintă o versiune utopică, o imagine idealizată a prietenilor săi și a vieții lor. Astfel el scrie: „M-am întrebat de multe ori care e originea unei anumite greșeli. O greșeală făcută fără excepție, ce poate fi socotită aproape firească. Greșeala de a lăuda trecutul și disprețui prezentul“. Manuscrisul lui Castiglione avea să fie tipărit în 1527, cu un an înainte de moartea autorului. Textul cărții însă i-a supraviețuit cu mult.
Tradusă în întreaga Europă, „Curteanul“ va avea o mare influență. William Shakespeare și Ben Jonson se vor folosi de ea pentru a descrie o Italie pe care n-au văzut-o niciodată. Iar orice gentilom va căuta să imite modelul idealizat al curteanului. Deci, cartea lui Castiglione întruchipează principiile seculare ale Renașterii. Față de alte creații artistice, ea nu este produsul catolicismului.

În 1517, în întreaga lume religia domină arta. Arhitectura sud-americană e inseparabilă de zei. Muzica lui de Prez poate fi înțeleasă doar din optică religioasă. Statuile din Benin sunt legate de spiritualitatea acestui loc. Grădinile japoneze vor dăinui peste secole. Și Leonardo lucrează într-un context religios, dar nu se limitează la el. El va rămâne în istorie ca un geniu, nu ca un slujitor al Domnului. Dar aceasta înseamnă să privim dincolo de 1517, înspre viitor.








.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!