agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5584 .



Cuvîntul-corp sau despre noul “atentat” al lui Amélie Nothomb
articol [ Carte ]
Colecţia: Lecturomaniaca

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lemuria ]

2007-09-20  |     | 



Declară despre tehnica ei că e foarte simplă: se trezește la patru dimineața și scrie pînă pe la ora opt, pe un caiet cu spiră, de preferință de proastă calitate, cu un stilou preferabil de proastă calitate, pentru că asta îi dă siguranță. Oricum totul va fi un eșec, așa că mai bine să se folosească suport material ieftin. Și niciodată actul creator nu se întîmplă fără să fi băut o jumătate de litru de ceai înainte, neîndulcit, preferabil de proastă calitate. Scrie așezată într-o canapea, pe genunchi, dar dacă se întîmplă să fie în gară, va redacta acolo. Amélie Nothomb. Autoarea la ale cărei lansări de carte vezi adolescente cu părul vopsit în roz, tot felul de fane cu aspect gothic, bărbați la patruzeci de ani foarte simpli, critici, prieteni. Pe de o parte e un personaj care se formează în și prin media, pe de altă parte e un personaj care se caută pe sine. Își construiește identitatea în raport cu lectorul și cu media, ceea ce e destul de autentic pentru un scriitor sau în orice caz, acesta capătă un nou chip. Într-un fel totul rămîne la suprafață și în același timp totul coboară foarte adînc: actul creator este și fenomen mediatic, este și unul ontologic. Teatralitatea își are rădăcinile ei foarte profunde.

Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Povestesc, deci exist

Autoarea belgiană spune că pentru a trăi este nevoie să ai un corp, deocamdată nu s-a descoperit altă metodă (1). Un scriitor trebuie de două ori mai mult să posede un corp, pe lîngă imaginație și sensibilitate, pentru că actul în sine este unul plin de energie, energie care trebuie consumată în plan real. În Atentat, Amélie spune că nimic nu este mai fizic decît cuvîntul, explicînd că nu se simte într-o prezență mai fizică, decît atunci cînd scrie. Atentat este, de altfel, o interogație despre fenomenul narării. Dincolo de trama care ține textul, povestea unei iubiri neîmpărtășite, mica dramă interioară a unui bărbat dezavantajat fizic, ultima carte apărută la editura Polirom semnată de Nothomb vorbește despre ce înseamnă a trăi din poveste. Un amestec de comedie neagră, de amar cu dulce, întîmplarea din viața lui Epiphane Otos e ca o mărturisire prin care se recunoaște el însuși. Cititorii asistă fără să știe la declarațiile unui deținut pentru un caz de omor.
Vocea persoanei I pe care, la început, o auzim ca venind dintr-un jurnal intim, țese imaginea eroului central, un tînăr de douăzeci și nouă de ani, urît, dar care reușește prin acest defect, devenit atu, să fie un manechin celebru. Tot ce se petrece cu el, se petrece în exteriorul său. Foarte puține lucruri sunt reale și, oricum, nu cele esențiale. Dragostea reușește să se nască în el abia la douăzeci și nouă de ani, iar în acel moment își dă seama că trebuie să inventeze toată viața lui socială și interioară pe care nu reușise să o acumuleze pînă atunci. Acest gol va fi umplut cu lecturi, în același ritm cum, mai tîrziu, absența lui Ethel va fi înlocuită cu interminabilele scrisori trimise prin fax, pe care i le va concepe. A citi și a scrie, două forme de a corporaliza ceea ce nu există, de a forma un soi de existență: “Exemplarul meu era virgin. În fond, urîțenia mă conservase într-o prospețime extremă: trebuia să inventez totul. (…) Am consultat numeroase surse: enciclopedia, sexul meu, Sade, dicționarul medical, Mănăstirea din Parma, filmele porno, dentiția mea, Hyeronimus Bosch, Pierre Louÿs, mica publicitate, liniile din palmă” (2) și “În felul acesta, scrisul nu-mi servea doar să mă aducă în prezența lui Ethel, ci și să mă aducă în prezența sinelui meu. Redactai un nou fax” (3). În acest teatru de umbre pe care și-l construiește, Epiphane animă mitul lui Quasimodo, însă nu romantizat, edulcorat, ci grotesc, lucid, dezaprobator. Pentru că nu există frumusețe sufletească și pentru că, amintind de vechile teorii platoniciene, omul în dragoste este un egoist, căutîndu-se în celălalt și căutînd acceptarea sinelui de către celălalt. De altfel personajul masculin recunoaște că e un fel de Șeherezadă a faxurilor, asemeni sclavei el există cît ține mirajul poveștii, cît există scriitura sa. Într-un fel corpul hidos al lui Epiphane este înlocuit de cuvînt, de o estetică a cuvîntului. Iar această estetică puritană, am zice, nu este una de condamnat, așa cum însuși el se admonestează, așa cum Ethel îl vede monstruos. E un fel de a fi, chiar dacă patologic. Gîndirea maladivă poate fi în același timp estetică și creatoare. Nebunia lui Epiphane, acumulată în timp și culminînd cu înjunghierea iubitei lui, este momentul în care granițele dispar, momentul în care totul pare a fi guvernat de un bine absolut. Atunci orice acțiune pare una morală. “Dacă normalitatea este «un echilibru simetric între două demențe antagonice», așa cum remarca Lupașcu, atunci nebunia începe cînd simetria se rupe și antagonismul dispare” (4). Paradoxul se regăsește întru totul în Atentat: finalul rupe ritmul (un ritm remarcabil pe care scriitoarea îl dă textelor ei) – “Nu există dragoste imposibilă”. O concluzie cu valoare de axiomă, care deturnează întreaga istorie a iubirii, privind totul cu un optimism cinic.

Ironia modernității

Temă recurentă în textele autoarei belgiene, problema imaginii sociale apare și în Atentat. Dacă în Acid sulfuric vorbea despre puterea mass-mediei și spectacolul-panopticum din fața și din spatele camerelor de luat vederi, Nothomb remarcă în cartea în discuție, culisele fade ale lumii culturale și comerciale. Tot ceea ce urmărește estrada sau platoul de filmare este să uimească, să șocheze, iar publicul, din fotoliu, degustă totul cu o inocență în stil brucknerian (5). Folosindu-se de un comic savuros și de un ton aproape copilăresc, însă cu bună știință ales, autoarea nu iartă nimic din falsitatea “teatrului uman” oferit de presă, de lumea publicitară sau cea artistică și, pînă la urmă, oferit de oameni. Relațiile strîmbe care se stabilesc între indivizi sunt accentuate, nu îngroșate, iar ironia apare din disensiunea lui ceea ce este cu ceea ce se vrea a fi. Chiar și o toaletă poate fi un instrument ciudat care să spună ceva despre ipocriziile modernității: “Mai ales baia, ermetică asemenea unui poem de Mallarmé. Cînd te așezi pe veceu, colacul se încălzește; cînd tragi de lanț primești un jet de apă în rect. Vana este așa de vastă că aș putea să invit cîțiva prieteni, dacă aș avea așa ceva” (6). Sterilitatea universului, a lumii de obiecte care ne înconjoară devine hidoasă, însă omul nu se simte stînjenit, ci urîtul reușește să facă parte integrantă cu acesta.
Chiar dacă persoana I e cea care narează, totul se simte susținut într-o plasă foarte fină de către un dumnezeu mai înalt, care-și mișcă după propriul plac personajele în scenă și pe narator deopotrivă. Amélie Nothomb își oferă în romanele ei o altă situație, ea redescoperindu-se cu fiecare “affrontement humain” pe care îl pune în scenă. Aceasta o face mai vie și mereu alta în raport cu sinele. Cîțiva critici francezi apreciază că în 2007 ea ar putea obține Premiul Goncourt. Ea nu vrea să comenteze acest aspect, preferînd să rămînă același “fenomen”: femeia care poate să-și răsucească la 90 de grade degetul mare și pentru asta se simte mai puțin tristă pentru că dacă e un eșec literar, Amélie mai poate să aibă o șansă în parcurile de distracție, după cum singură spune.

Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Note
(1) Inteviu acordat cu ocazia Festivalului Cărții de la Mouans Sartoux, 2004
(2) Amélie Nothomb, Atentat, ed. Polirom, Iași, 2007, p. 30
(3) Idem, p. 161
(4) Pompiliu Crăciunescu, “Starea T și transcosmologia poetică” în Ștefan Lupașcu – Omul și opera, editura Junimea, Iași
(5) Pascal Bruckner, Tentația inocenței, ed. Nemira, București
(6) Amélie Nothomb, op. cit., p. 171


Articol prezent în revista "Oglinda Literară", nr. 70, octombrie 2007

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!