agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2811 .



Zadie Smith, dinți albi și dinți foarte albi
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Petre_Andrei ]

2007-07-11  |     | 



Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket


“Extraordinarul debut al noului mileniu” așa cum o caracteriza Observer, “Dinți albi”, reușește să se impună printr-o abundență năucitoare a detaliilor, integrate perfect în peisajul apocaliptic pe alocuri. Zadie Smith își stăpânește foarte bine personajele, construindu-le cu migală, dezvăluind, pe măsură ce romanul evoluează, elemente atipice și trăsături surprinzătoare. Acțiunea se derulează halucinant, echilibrul aproape că nu există. Ești martorul unor evenimente violente și emoționante în același timp, pentru că înțelegi și condamni, te bucuri și suferi în același moment. Cartea te provoacă, atacă marile teme cu dezinvoltură și nu se teme de clișee, ci le folosește inedit, modern, detașat, pentru a conferi profunzime.
Sentimentele sunt în centrul atenției, personajele fiind disecate în repetate rânduri. Psihologiile intră în conflict, generând violență. Aceasta se împletește cu sexualitatea și generează un cadru propice metamorfozelor. Constrângerile autoimpuse sfârșesc în izbucniri imposibil de controlat. Perspectivele oferite de Zadie Smith surprind, reușind de fiecare dată să ofere cititorului puncte de plecare. Religia este definită ca scop ultim chiar înainte de a fi ridiculizată, dragostea e reprimată chiar înainte de a fi divinizată. Perspectiva duală este specifică romanului, răsfrângându-se asupra fiecărui element. Chiar și diferențele dintre părul creț și părul întins devin capitale, pentru că viețile oamenilor au tendiința de a se învârti în jurul acestor detalii aparent nesemnificative. Cu toatea acestea, ei nu se dau îndărăt de la a înlocui simbolurile inaccesibile cu elemente tangibile, aflate în imediata apropiere. Omul, prin însăși natura sa, caută întotdeauna drumul mai ușor: “Până unde nu se duce, pentru ea prin ce nu trece? Slavă lui Allah, e atât de recunoscător (da doamnă, un moment, doamnă), atât de mult îl bucură gândul că Magid, măcar Magid, va zbura câteva ore spre est, departe de locul ăsta unde nu există nici răbdare, nici milă, unde oamenii vor ceea ce vor acum, imediat (de douăzeci de minute așteptăm legumele), și se așteaptă ca iubiții lor, copiii lor, prietenii lor și chiar zeii lor să coste puțin și să vină repede, așa cum masa zece își așteaptă racii tandoori... Acești oameni care ar schimba toată credința cu sexul și tot sexul cu putere, care ar schimba teama de Dumnezeu cu mândria de sine, știința cu ironia, un cap acoperit și plecat, cu o claie lungă și stridentă de păr portocaliu...”
Zadie Smith împletește foarte bine descrierea cu dialogul, insistând asupra monologului interior. Personajele meditează asupra existenței, încearcă să-și înțeleagă gesturile, oferindu-i astfel cititorului un fond ideatic complex, în care acesta se poate regăsi. Realitatea este brutală în multe momente, indivizii se dovedesc puternici, de multe ori însă exclusiv prin anduranța de care dau dovadă. Barul O’Connell’s, punct central al cărții, subliniază puterea de rezistență, cerbicia indivizilor. Chiar dacă viața lor se apropie de final, Archie și Samad se agață de micile obsesii existențiale, refuzând să accepte noul. Mereu pasivi, ei rămân spectatori, simțind cum viața trece pe lângă ei. Construirea celor două personaje devine astfel o frescă a delăsării, scoțând în evidență pericolele inerente acestei atitudini.
Anglia descrisă de Zadie Smith este picturalizată ca o țară sfâșiată între contrarii. Strălucirea apare, însă este dublată de o nefericire împinsă la extrem. Problema imigranților este analizată atent, iar viețile copiilor născuți în cartierele rău famate sunt disecate. Înțelegi drama, trăiești pentru câteva momente alături de aceștia, faci parte din realitatea lor. Stilul direct și absența sentimentalismelor tehnice transformă cartea într-o epopee a secolului 20. Autoarea nu încearcă să ascundă, nu încearcă să iasă în prim plan, ci lasă personajele să vorbească, lasă acțiunea să se desfășoare. Cititorul este liber să tragă concluzii, iar multitudinea de perspective posibile conferă volumului forță. Fiecare dintre noi poate alege elementele care îl atrag, fiecare dintre noi poate simți altceva.
Stilul șochează pe alocuri. Zadie Smith nu fuge de exprimările brutale, introducând adesea elemente din stilul oral, pentru a dinamiza acțiunea și pentru a îi conferi realism. Cartea te poartă prin mai multe ipostaze, descriind foarte bine diferența dintre anii războiului și o Londră a anilor 90 mistuită în continuare de conflicte. Vechile probleme continuă să-și exercite influența, dând naștere tarelor fără de care omul nu ar fi complet. Personajele ies în evidență prin defectele lor. Și aici există însă o gradație, pentru că dacă Archie și Samad apar umani, Millat reprezintă pentru cei din jurul său o întruchipare a răului pur, justificat de paravanul credinței: “Știa că el era marele experiment al celor de la KEVIN și voia să dea tot ce avea mai bun. Cu primele trei se descurca bine. Mai trăgea din când în când câte un fum și mai bea câte o Guinness uneori (mai corect de-atât nu se poate), dar se descurca foarte bine atât cu iarba dracului, cât și cu ispitele cărnii. Nu se mai întâlnea cu Alexandra Andrusier, Polly Houghton sau Rosie Dew (deși o mai vizia din când în când pe Tanya Chapman, o roșcată minionă care înțelegea natura delicată a dilemei lui și era dispusă să-i facă un oral fără să-i ceară lui Millat s-o atingă vreun pic. Era un aranjament reciproc avantajos: ea era fiica unui judecător și îi plăcea la nebunie să-l îngrozească pe babac, iar Millat avea nevoie să ejaculeze fără o participare activă din partea lui). Din punct de vedere formal, era de părere că Mahomed (pacea fie cu El!) era un moșneag de treabă, un tip pe cinste, și îl venera pe Creator, în sensul original al cuvântului: groază, teamă, spaimă de faci pe tine – iar Hifan spusese că e bine, așa trebuia să fie.”
Zadie Smith construiește un univers plecând de la câteva adevăruri evidente. “Dinți albi” este o carte a metamorfozelor, în care simbolul este elementul principal. Fiecare gest are o semnificație ascunsă, pe care personajele o dezvăluie treptat. Descoperi cu stupoare că nimic nu este ceea ce pare a fi și că aparențele joacă un rol decisiv. Lumea se zbate între contrarii, personajele sunt construite antagonic, iar principiile morale care se desprind din interacțiunea lor sunt complexe. Ramificațiile gesturilor ajung foarte departe. Religia, politica, sexualitatea, știința, toate sunt fragmente ale mozaicului descris de autoare. Aceasta insistă pe câteva puncte de interes, neuitând însă de elementele secundare, care oferă savoare lecturii. Detaliile sunt fascinante, și, chiar dacă par de multe ori inutile, reușesc să nu alunece în prețiozitate și să își păstreze importanța pe tot parcursul romanului. Dinții pot oglindi o lume.
Naratorul este rece, distant și se rezumă la a descrie evenimentele. Ritmul este antrenant, însă nu alunecă în facil. Cartea este serioasă în fiecare moment, temele abordate sunt profunde, iar personajele se circumscriu principiilor. Există forță, peisajele construite sunt grandioase, oferindu-i-se cititorului fără menajamente. Ești singur, față în față cu acțiunea și trebuie să o accepți. Începutul noului mileniu apare ca o încunuare, iar violența este escaladată gradat. Zadie Smith reușește să scrie o saga a vieții moderne, o carte pe care fiecare dintre noi o poate înțelege din perspectivă proprie.
Romanul este actual, reușind de multe ori să surprindă prin alăturările inedite. Simbolurile noului mileniu sunt analizate, iar Zadie Smith insistă mai ales pe conflicte. Întregul roman pare o introducere, pregătind parcă bătălia din final. Fanatici musulmani, martori ai lui Iehova, ecologiști, simpli chelneri sau cercetători avangardiști, cu toții se îndreaptă spre noul mileniu construindu-și ipoteze. Așteptările se prăbușesc însă, demonstrând încă o dată că teoria nu are legătură cu realitatea. Construită magistral, acțiunea este gradată, erupând pe alocuri, însă păstrând dramatismul pentru final, când, deși rămân nerezolvate, misterele par să se clarifice. Soluția apare atunci simplă, iar șoarecele care aleargă printre trupurile încordate zâmbind, oferă o lecție de naturalețe din care fiecare cititor poate învăța ceva: ”Dar cu siguranță că a spune aceste povești și altele ca ele ar însemna să spulberăm mitul, minciuna frumoasă că trecutul este întotdeauna un timp trecut, iar viitorul, viitor perfect. Iar după cum știe Archie, nu e așa. Nu a fost niciodată așa. Ar fi un sondaj interesant (de ce fel, decizia vă aparține) să examinăm prezentul și să împărțim martorii în două grupuri: cei ai căror ochi au căzut pe un om care sângera, prăbușit pe o masă, și cei care au urmărit evadarea unui șoarece mic, maro și răzvrătit. În ceea ce-l privește pe Archie, el s-a uitat după șoarece. L-a văzut stând perfect nemișcat o secundă, cu o privire îngâmfată, de parcă nici nu se aștepta la altceva. L-a urmărit cum se furișează peste mâna lui. L-a urmărit fugind de-a lungul mesei și scăpând printre mâinile celor care voiau să-l prindă. L-a urmărit cum sare de pe capătul mesei și dispare printr-o gură de aerisire. Du-te, fiul meu! își zise Archie în gând.”
Construind imagini puternice, Zadie Smith se individualizează ca un creator abil, care știe să-și definească decorul. Personajele nu fac nimic întâmplător și totuși textul își păstrează prospețimea. Nu există nimic forțat, elementele apar într-o ordine firească, o naturalețe șocantă. Cititorul va descoperi suferință, va descoperi bigotism, va descoperi o lume scufundată în propriile prejudecăți. Cu toate acestea, tonul general este optimist, pentru că în final, speranța supraviețuiește. Șoarecele dispare printr-o simplă gaură de aerisire, zădărnicind apocalipsele pregătite cu minuțiozitate. Zadie Smith ne demonstrează încă o dată că haosul este cel mai important element al vieții noastre. O lecție care merită reținută, iar dinții foarte albi ne ajută să facem asta. Întotdeauna…



Bibliografie

Zadie Smith – Dinți albi – Leda Corint – 2006

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!