agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5020 .



Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski
articol [ Carte ]
însemnări pe marginea unei cărți a lui Peter Sloterdijk: Critica rațiunii cinice (VI)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2006-03-03  |     | 





(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope ,
Cinismul seniorial. Lucian din Samosata
și
Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire )


Image hosting by Photobucket


Marele Inchizitor

Marele Inchizitor este retroproiecția conservatorismului politic cinic în fantasticul altui secol. Replica pe care i-o dă lui Isus este aceea a politicianului dată întemeietorului unei religii, ilustrînd răfuiala dintre antropologie și teologie, dintre administrație și emancipare, dintre instituție și individ.

Revenirea lui Isus (sau a spiritului său sub orice formă) nu poate fi decît o tulburare a ordinii instituite, instituționale care abolind libertatea întreține ipocrit iluzia ei. Nu adevărul îi face pe oameni liberi, susține Marele Inchizitor, ci buna, realista lui administrare de către biserică. Numai instituția poate îmbunătăți, poate desăvîrși opera spiritului. Cunoașterea naturii umane aparține doar politicii instituționale, singura în stare să își asume minciuna fundamentată pe necesitate.

Marea majoritate a oamenilor se teme de libertate și renunță lesne la ea căutînd despovărarea, ușurarea, comoditatea, rutina, securitatea. Celor ce au curajul libertății, celor puțini, puternicilor, le revine sarcina de a prelua – printr-un fel de sacrificiu voluntar – puterea (abandonată cu frivolitate de cei mulți) și de a construi în jurul primilor închisori salvatoare în care aceștia să poată îngenunchea nestingheriți în fața idolilor favoriți. Sacrificiul seniorului cinic este acela de a minți, menținînd iluzia libertății, pentru a oferi plebei un spațiu ocrotitor și ordonator, instituții sociale – obișnuință, siguranță, lege, tradiție.

Adevărul și libertatea suprasolicită omul, îl stresează, îi acutizează disconfortul. Și numai dragostea, pătrunsă de dispreț și realism, a conducătorilor îl redau condiției sale funciare de copil neajutorat, comod și slab. Doar ei își pot asuma povara morală a minciunii conștiente. Docilitatea unora și represiunea celorlalți sînt perfect servite de retorica libertății.


Realismul politic al puterii

O antropologie pesimistă se potrivește de minune cu cinismul politic pentru că ea deconspiră dorința de libertate ca o iluzie periculoasă care falsifică necesarul și inevitabilul caracter instituțional al vieții umane. Pesimismul înțelept va resimți și va acuza teoriile libertății și emancipării ca lipsite de milă, îndemnînd omul la o răzvrătire a cărei povară nu o poate duce și care îi va aduce doar neliniște, haos și nefericire.

Puterea se dezvăluie la modul cel mai nerușinat și îndrăzneț atunci cînd recunoaște ca a făcut pactul cu diavolul, atunci cînd a acceptat sacrificiile nelimitate ale prezentului făcute în numele viitorului fericit al omenirii, legitimarea răului pentru că servește unui scop bun. Doar prestația celor ce conduc face ca oamenii să se poată bucura de existența lor liberi de orice vină, în timp ce nefericiți sînt doar cei puternici pentru că ei păzesc secretul, au luat asupra lor blestemul cunoașterii binelui și răului.

Cunoașterea și puterea sînt modurile de a accede dincolo de bine și rău, în imperiul realismului, unde poți lua lumea și oamenii așa cum sînt. Contactul dintre Lumini și cinism produce o cunoaștere de tip empiric-realist, limpede și amorală, seacă și neutră. Reglementarea vieții sociale nu se poate face decît beneficiind de o cunoaștere care știe că prin dragoste, bucurie de a trăi și creativitate se ajunge invariabil la nesupunerea civilă, căci ele vor fi situate mai presus de truda pentru stat, pentru cei bogați, pentru armată, etc.

Cinismul sesizează că realitățile sînt suverane, pozitive (există cu aceeași îndîrjire ca și idealul) și trebuie luate în serios imparțial. Răul și binele, scopul și mijlocul sînt interșanjabile. Absolutul e relativizat – ține de puncte de vedere, unghiuri, perspective, fixare a scopurilor. Totul este ambivalent și crepuscular și se pierde în pseudo-idenitatea așa-numitului. Distincția între bine și rău se șubrezește iremediabil, opțiunea scopurilor ține doar de ideologie, idealurile și învățătura morală se rezumă la a fi doar un aparat spiritual funcțional și util. Toate sunt constructe culturale istorice, trecătoare, datate. Conștiința este și ea un obiect de cercetat, o porțiune de realitate ce poate fi cunoscută, folosită, manipulată, eventual înlocuită.


Conștiința de sine a conducătorului

Oamenii se împart în naivi – cei ce mai cred în valori, orbiți, ideologizați, victime ale propriilor reprezentări, manipulați și manipulabili, locuitori în țara conștiinței false și nelibere, faună spirituală – și elită reflexivă – cei ce nu pot fi amăgiți, se sustrag ideologiei și orbirii, nu pot fi manipulați, au o conștiință adecvată căci gîndesc dincolo de bine și rău. Puterea conștiinței nu coincide însă cu aceea socială și politică.

Oricum, marele politician modern știe că omul trebuie și va fi în continuare amăgit, el este un instrumentalist, un aranjor al valorilor, ordinea și administrarea treburilor umane trebuie să uzeze de minciună, să se folosească practic de ideal, religie, ispitire, violență. Totul e pentru el mijloc. Este un realist care crede în opiniile sale. În ciuda autodemascării voluntare și spectaculoase, amorale și răutăcios-inteligente, cinicul care se confesează se simte în slujba unui adevăr suveran, mai presus de bine și rău, de morală. Realitatea nudă merită, trebuie să fie spusă. Chiar amoral, cinismul rămîne o vocație și o bravadă.

Marile teorii realiste tind însă să fie compensate: fiecare pas realist-amoral este cuplat cu o utopie sau un surogat de morală. Motivele contrastante se resping și se condiționează reciproc – cinicul este pe jumătate visător; lipsit de scrupule, dar încătușat de ideea binelui suprem; cruzimea, infamia și minciuna au girul sau măcar cauțiunea înaltelor idealuri. Teodiceea cinică se legitimează prin viitorul istoric: flancați de ruguri fumegînde, oamenii vor fi constrînși la fericire, ademeniți în paradis de cei ce îi conduc cu fermitate. Strategia lor, singura posibilă, e suferința.


Necesitatea recuperării impulsului kynic

Științele n-au făcut decît să înmagazineze – dincolo de bine și rău – cunoștințe neutre, obiective, instrumente bune la toate. Ele au proliferat aflîndu-se la îndemîna celor ce își fac socotelile, ce stabilesc strategiile, eventual scopurile grandioase și utopice. Scopurilor ultime – toate la fel de utopice – le revine onoarea de a sanctifica mijloacele și a da un sens existenței. Deși totul apare deja ca un teribil vîrtej distructiv, ca un infern al bunelor intenții.

În deriva și ciudata metamorfoză a kynismului antic în cinism modern mai poate fi sesizată doar o potrivire de motive: autoconservarea în vremuri de criză și realismul impudic și murdar. Kynismul antic a fost însă unul al țelurilor existențiale, în timp ce cinismul modern este unul al manipulării fără scrupule a mijloacelor.

Recuperarea impulsului kyinic, fără a-l disprețui ca pe un romantism de pubelă sau o fantezie a vieții simple, ar putea însemna despărțirea de spiritul scopurilor îndepărtate, recunoașterea lipsei inițiale de scop a existenței, îngrădirea poftei de putere și a puterii poftei.
Așa-numitele necesități, cu lipsa lor absurdă de măsură, amînă trăitul, viața pentru a rezolva probleme, a atinge obiective, a împlini dorințe, a încheia socoteli. De fapt, acumularea fără limite a mijloacelor rele sau neutre ne preocupă permanent, ne mănîncă, ne cheltuie stupid viața. Kynismul ironizează raționalizările avidității, căci existența nu are altceva de căutat decît pe sine însăși.

Antidotul cinismului cumulării nesățioase a mijloacelor incontrolabile (în vederea unor scopuri imaginare tot mai îndepărtate) este kynismul senin al scopurilor, dedicarea vieții acelor lucruri care sînt deja aici, care ne aduc bucuria și ne întrețin pofta de viață – și nu intangibilul bine viitor.





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!