Zilele trecute am scris un editorial dedicat tuturor femeilor românce, cu ocazia zilei de 8 martie. Se intitula „Avem și noi curentul Girl Power, și ce mai Girl Power, dar nu îl vedem din cauza lui Mirel din Turnu Măgurele”, hai că îl știți, l-ați citit, că altfel nu avea cum să ajungă în 5 zile la 250 vizualizări, și contorul continuă să se învârte. E vorba despre un text nonconformist, în care, făcând eforturi să nu fiu subiectiv, m-am mulțumit să vă ofer un colaj de texte din 3 femei românce care AU ÎNVINS: Lena CONSTANTE - artist plastic, publicist, memorialistă, deţinut politic, Erika ISAC – cântăreață, probabil omul momentului urmare a conflictului de idei generat de piesa cu sample Macarena și Simona HALEP – jucătoarea internațională de tenis care tocmai ce a învins un sistem.

Condamnată pe nedrept la 12 ani de închisoare, dintre care 8 de recluziune totală și 5 ani de anchetă dură, Lena Constante a făcut parte din „lotul Pătrășcanu”, victimă a unui proces politic prin care Gheorghe Gheorghiu-Dej trebuia să scape de adversarii săi, paradoxal, tot comuniști. Erika Isac este autoarea unui manifest, a unui îndemn pentru femeile din România de a-și asuma feminitatea, și de a se lepăda în societate de stigmatul celei condamnate la cratiță și la statutul de victimă, iar Simona Halep este, după părerea mea o sportivă care a câștigat atât pe teren, cât și atunci când a fost cazul să își reabiliteze numele, după mine, o dublă câștigătoare. Am folosit citate din volumul de memorialistică al Lenei Constante, din piesa „Macarena” și din câteva dintre declarațiile din presă ale Simonei Halep, în ordine cronologică.

Nu mare mi-a fost surpriza să constat că, deși până acum eram constant combătut/ criticat sau felicitat, de această dată s-a instalat tăcerea. Și mi-ar fi imposibil să nu constat că motivul este FEMEIA. Probabil că subiectul e neinteresant, să descrii o femeie prin realizările ei este ca și cum ai prezenta la teleshoping răzătoarea Borner, ale cărei binefaceri le știm cu toții, pe dinafară. Și mai cred și că nu ne pasă, viețuind precum cârtițele în marele nostru habitat patriarhal, în care dacă Erika Isac folosește cuvinte fără perdea pentru a vorbi despre o stare de fapt este sfârșitul lumii, în schimb Cheloo e liber să ne prezinte în detaliu intimitățile sale cu sindromul tourette. Iar asta este o mare problemă, pentru gradul de abrutizare în care am ajuns, și din care categoric nu ne va mai scoate nimeni, niciodată. Suntem și vom rămâne țara în care o femeie care deschide gura „și-o caută”.

Ieri am dat, într-o stație de autobuz peste un afiș al campaniei „StandUp”, o campanie care, contrar numelui său ambivalent nu ar fi trebuit să fie una de comenie, ci una dedicată conștientizării hărțuirii stradale la care sunt supuse constant femeile din România. Am atașat, în imagine afișul care m-a făcut să mă întreb cine a fost responsabilizat cu textul în limba română: un traducător prost, un copywriter prost sau un om prost. Pentru că nu poți vorbi despre ceva atât de grav, nu poți amenda faptul că doamnele și domnișoarele din jurul nostru sunt abordate stradal de la glume de autobază, până la atingeri sau briceag în gât folosind doar un adverb molcom precum: VREODATĂ. „Hărțuirea stradală nu este NICIODATĂ vina ta! asta ar fi trebuit să poată fi citit, prin dubla negație întărindu-se mesajul că hărțuirea stradală nu este o consecință a vestimentației provocatoare. Înclin să cred că vorbim despre un traducător lamentabil, probabil din engleză în română. Deși jamais tradus prin vreodată are mai mult sens decât never tradus prin vreodată, când niciodată ne este oarecum la îndemână. Dar traducătorul român în cauză este chiar unul precar. Intrând pe site-ul campaniei am constatat că mai departe limba română dă dureri de cap: „Hărțuirea stradală este întotdeauna ceva important.” O platitudine mai mare nici că am mai întâlnit. Și uite așa, o campanie inițiată de L'Oréal, probabil pentru țările civilizate, a trebuit să aibă în vedere și România, de care s-a achitat, atât cât să nu declanșeze un conflict intern. Spre satisfacția polițistului Godină, cel care consideră că totul se datorează garderobei.

Și uite că, la capătul zilei, am rămas cu aceeași dilemă: oare chiar nu ne pasă de doamnele sau de fiicele noastre? Oare suntem chiar atât de ipocriți să râdem de George Becali când afirmă: „Să se lase de arbitraj, sau să se ducă la femei, să arbitreze la femei. Să nu mai arbitreze ea bărbații. Și o va ajuta Dumnezeu să-i împlinească dorințele, știa ea la ce mă refer. Pentru că ea vine la noi, acolo, la biserică, la Berceni, la bază. Eu stiu ce dorințe are ea. Du-te la arbitraj, la femei, tu esti din coasta bărbatului”, în realitate gândind că unele lucruri chiar nu li se cuvin femeilor?

Ca să revin la subiectul cu Girl Power: există toate condițiile pentru ca prin Girl Power să se corecteze câteva cutume sau prejudecăți, nu ducem lipsă de femei emblematice, dar reușim, de parcă am fi sabotați, să le aruncăm cu totul în derizoriu. Ne dezmeticim apoi puțintel, câteva schimburi aprige de idei și revenim la ale noastre, evitând pe cât posibil roșul din vestimentație, de parcă am viețui printre tauri (animale), deși tot din același regn este și cel comunal.