agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 486 .



Inimi de foc-Eroinele României
articol [ Creatie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2019-02-28  |     | 



Respectul față de femeie reprezintă în primul rând respectul față de viață, căci fără femei acest dar divin nu ar putea să existe. Femeia pare condamnată a fi neînțeleasă pe deplin și insuficient iubită, pare a rămâne în fața oricui și, de multe ori chiar și în fața ei, un mister nedeslușit pe deplin. Căutând în femei frumusețea, gingășia și iubirea, de multe ori femeilor li se trec cu vederea dârzenia, curajul și chiar spiritul de sacrificiu. Puține femei sunt conștiente de puterea pe care o au și, în general, când este vorba despre ele, necesitatea de bază ar fi descoperirea încrederii în ele și asigurarea cadrului în care să își dezvolte și să își afirme profunda capacitate de abandon în spiritul unei idei nobile. O femeie puternică nu este cea care dă dovadă de abilități bărbătești, nici cea care își suprimă tendințele iubitoare și nici cea care se revoltă împotriva subestimării. Puterea unei femei vine din echilibrul tuturor calităților unice desăvârșite în ea. În cele mai vechi legende ale lumii, femeile aveau puterea și iscusința de a lupta pe picior de egalitate cu bărbații în același timp în care aveau grijă de copii.
România își are propriile povești și legende despre femei puternice care au luptat cot la cot cu camarazii lor. Unele sunt povești cunoscute, altele mai puțin cunoscute, dar toate vorbesc despre un spirit de sacrificiu rar, despre dragostea de Patria străbună mai presus decât însăși viața, despre urmărirea idealurilor naționale cu înverșunarea și abandonul desăvârșit al celei care a fost înzestrată cu darul de a crea ea însăși viață. Este bine cunoscut faptul că, de-a lungul istoriei, femeile au întâmpinat rezistență din partea bărbaților când a venit vorba de implicarea lor în conflicte armate, dar, cele care au reușit să se impună, au demonstrat că și-au meritat locul și că, de multe ori chiar au schimbat cursul evenimentelor la care au luat parte. Biserica noastră zice că bărbatul este lucrătorul dinafară, iar femeia este grija dinăuntru. Cu toate acestea, femeia nu a rămas doar cu grija dinăuntru și bine a făcut, căci de mare folos a fost în vremuri de restriște.
Ne-am propus să ne oprim în cele ce urmează asupra destinelor câtorva dintre româncele care au lăsat urme adânci în istorie și să prezentăm pe scurt destinele pe care și le-au asumat încă din momentele în care au decis să se alăture bărbaților în eforturile de afirmare a identității naționale și nu numai.
Din vremurile strămoșilor noștri s-au păstrat informații privind implicarea femeilor în tensiunile armate, ceea ce înseamnă că ele au fost dintotdeauna umăr lângă umăr cu fiii, soții sau frații lor. Nume ca Bristena, fiica dacilor care, spune legenda, s-ar fi deghizat în bărbat pentru a lua parte vitejește la lupte alături de războinicii daci, Drușa, eroina răscoalei de la Bobâlna din 1437, Anca Zin, căzută în focul răscoalei din 1514, au devenit cunoscute românilor, chiar dacă la capitolul documentar acea perioadă nu este pe deplin acoperită. Pe măsură ce traversăm însă secolul XVll și ne apropiem de prezent, datele istorice, completate de opere literare, creionează tabloul unei Românii care și-a crescut fiicele într-un spirit rar de dârzenie, curaj și devotament. Într-o evocare cronologică, ne vom opri asupra câtorva exemple din lungul șir al eroinelor noastre.
Maria Putoianca Între ostașii lui Mihai Viteazul, fusese un căpitan peste măsură de viteaz și vestit: Căpitanul Putoianu, care a căzut răpus de un iatagan. Viteazul căpitan avea numai o fată, Maria, care îl iubea mai presus de orice pe această lume. Aflând de moartea tatălui său, în loc să îl jelească, fata și-a făcut o cruce mare, a zis cum se cuvine ”Dumnezeu să-l ierte!”, apoi îmbrăcă haine bărbătești și veni la oaste în locul tatălui ei, nutrind adânci dorințe de răzbunare. Pe câmpul de lupte lovea atât de strașnic cu paloșul încât nu era păgân care să-i stea în cale. Într-una dintre înfruntări, Maria Putoianca a fost prinsă de turci și dusă la sultan. Uimit peste măsură de oșteanul care s-a dovedit a fi o fată și de îndrăzneala ei, cuprins încă de admirația pentru neamul care crește asemenea femei, sultanul a poruncit să fie eliberată. Dimitrie Bolintineanu descrie scena dintre Maria Putoianu și Mahomed în versuri care au rămas peste timp mărturie asupra curajului fetei:
”Maria cade roabă. E dusă la Divan.
Acolo se prezintă superbului sultan.
E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!
Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.
E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;
Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.
Cum plană întristarea pe cugete senine!
Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.
- De ce-ai luat veștminte și arme de bărbat
ca să te lupți cu turcii?sultanul a -ntrebat.
Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?
Și a Mariei față mai rumenă se face.
- Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,
voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort.
- Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare
De n-ai ucis niciunul! La astă întrebare
Maria îi răspunde: - Îți jur pe Dumnezeu,
ucis-am numai nouă și mult îmi pare rău!
Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată.
Sultanul cu mirare pe fată auzi
- Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!”

Ana Ipătescu, renumita ”pistolară de pe Podul Mogoșoaiei”a devenit o figură centrală a Revoluției de la 1848, fiind și ea, ca multe alte românce, asemuită cu Ioana D”Arc. S-a născut în anul 1805 în Mahalaua Olari din București, fiica unui dregător domnesc și comandant de subunitate de cavalerie, care se ocupa cu negustoria, având o cafenea. Povestea spune că părinții ei au divorțat iar tatăl ei s-a recăsătorit cu o femeie care i-a pricinuit multe necazuri Anei. Deși i s-a interzis să meargă la școală, Ana Ipătescu a urmat totuși școala normală din București, în schimb, din cauza neînțelegerilor majore cu mama vitregă, a fost nevoită să se căsătorească de tânără cu arendașul Ivancea Dimitrie, recunoscut pentru brutalitatea și mărginimea sa. A reușit să se despartă de acesta, căsătorindu-se cu Nicolae Ipătescu, funcționar la Departamentul Vistieriilor, alături de care a participat la o seamă de sindrofii unde, de altfel, se creează și legătura ei cu revoluționarii de la 1848. În iunie 1848, prin Proclamația de la Islaz, poporul este chemat la luptă împotriva vechii ordini sociale și politice din Țara Românească, îndemnând la schimbarea acesteia. Mișcarea Frăției găsește sprijin în rândul populației și are șanse de reușită, însă, tânărul guvern provizoriu a fost zdruncinat de neînțelegerile din sânul său, neînțelegeri de care boierii mari, sprijiniți de armată, profită, arestând acest guvern la 19 iunie. Tocmai pe când mulțimea ieșită în stradă în susținerea revoluționarilor dădea semne de retragere, într-un moment crucial, dinspre podul Mogoșoaiei a apărut Ana Ipătescu, înaltă, cu părul despletit, ținând în mână două pistoale încărcate și strigând din toate puterile ”Moarte trădătorilor! Tineri, curaj, salvați libertatea!”. Datorită ei, mulțimea a prins un nou avânt și a luat cu asalt palatul domnesc, eliberând guvernul prizonier. Faptele ei au salvat pe moment revoluția munteană, având un larg ecou atât în țară cât și în străinătate. Ulterior, soțul și fratele ei au fost arestați și trimiși în Imperiul Otoman, dar Ana Ipătescu a reușit să îi elibereze după doi ani. Din cauza controverselor asupra vieții și acțiunilor sale, nu se cunosc date concrete referitoare la data morții și locul în care este înmormântată.

Pelaghia Roșu, dăscăliță în satul Mărișel din Munții Apuseni, a intrat în istorie prin eroismul de care a dat dovadă conducând armata de femei a moților care s-a mobilizat în primăvara anului 1849 pentru a lupta ca parte activă împotriva oștilor maghiare. Ioana d”Arc din oastea lui Avram Iancu a fost cea care a organizat femeile muntenilor conducându-le în luptă. Mama centurionului pe nume Andrei Roșu s-a aflat în fruntea femeilor care, purtând pe cap pălării bărbătești, au încălecat toate, suind în cea mai deplină ordine pe Muntele Grohoiu, unde, s-au împărțit în așa fel încât dușmanii să nu le vadă. Pelaghia Roșu observa de pe o înălțime mișcările maghiarilor, iar când ungurii au ajuns la un punct dinainte stabilit de ele, ea a suflat într-un corn, iar călărețele au apărut din toate părțile făcând un zgomot atât de mare și stârnind o așa năvală, încât soldații unguri nici nu mai căutau să lupte ci numai să scape cu viața. Femeile au ucis treizeci de unguri, răniți vreo șase care, iar restul s-au făcut nevăzuți ca și când nici n-ar mai fi fost. Chipul ”dăscăliței satului”, cum i se spunea, a fost pictat în biserica de la Mărișel, în stânga ei fiind zugrăvit chipul lui Horea, iar în dreapta cel al lui Avram Iancu, devenind astfel prin asociere și ea un simbol al luptei românilor ardeleni pentru drepturi și libertăți politice.

Măriuca Zaharia era o fetiță de doisprezece ani, născută în 1905 la Pădureni (Mărășești), Vrancea, care și-a legat numele de Bătălia de la Mărășești din 1917. Povestea ei spune că pe vremea în care frontul își schimba liniile de la o zi la alte, Măriuca trăia în casa bunicului său din Răzoare. Când frontul a ajuns și în acel sat, sătenii au plecat cu ce aveau mai scump la ei în munți. Numai bunicul Măriucăi nu și-a putut părăsi casa. A săpat un șanț adânc în livadă în care să se ascundă cu nepoata lui ori de câte ori nemții bombardau satul. Ei bine, în această livadă era un nuc mare și stufos numai bun ca ramurile sale groase și camuflate de o perdea deasă de frunze să susțină un ostaș român care să supravegheze mișcările dușmanilor. Ostașul din nuc transmitea informațiile sale unui sergent care aștepta jos, la tulpina nucului, cu receptorul în mână să transmită aceste informații artileriștilor. Văzând mereu această procedură, Măriuca învață tainele observației și, în cele din urmă, îl înlocuiește pe ostașul din copac când acesta este doborât. Va fi lovită la rândul ei de focul inamic. Ca recunoaștere supra meritelor sale, își va găsi odihna în Mausoleul de la Mărășești.

Ecaterina Teodoroiu născută la 14 ianuarie 1894 la Vădeni, Gorj a dominat mereu elita feminină românească de luptătoare, la concurență chiar cu nume celebre din străinătate. Pe numele său real Cătălina Vasile Toderoiu, cea care a devenit ”eroina de la Jiu” avea 23 de ani la momentul sacrificiului suprem pe câmpul de luptă. Cu dorința de a deveni învățătoare, Lili, cum îi plăcea să își iscălească corespondența personală, a ajuns la București de unde se și înrolează într-una dintre primele unități de cercetașe, condusă de Arethia Piteșteanu. Îmbinând activitatea de cercetașă cu cea de infirmieră, Cătălina își servește țara în împrejurări grele până ce doi dintre frații săi își pierd viața pe câmpul de onoare, iar tatăl său este luat prizonier. Adăugând devotamentului pentru țară și setea de răzbunare, se alătură Companiei a 8-a a Regimentului 18 Gorj în care lupta singurul frate care i-a mai rămas, unde deprinde mânuirea armelor. De aici înainte, Cătălina avea să lupte mereu cu arma în mână. Curajul, abnegația până la deznădejde, iubirea familială și convingerea îndeplinirii conștiincioase a îndatoririlor militărești au fost cele care au împrins-o spre voluntariatul în front, devenind în cele din urmă prima femeie – ofițer din Armata Română. Dar, pe lângă toate acestea ea a fost, după părerea ziaristului N. Rădulescu-Marador, proprietarul revistei ”Viitorul țării” ”cronicarul de război atipic, memorialistul de conjunctură”, primele ei memorii de război fiind publicate în ianuarie 1921, la patru ani după trecerea ei în neființă. Printre deprinderile ei de pe front se numărau trasul cu pistolul, carabina și mitraliera, aruncatul cu precizie al grenadelor de mână și călăria cu abilitate. Luată prizonieră, evadată și rănită de mai multe ori, Ecaterina Teodoroiu a revenit pe front de fiecare dată cu mai multă înverșunare, cu mai multă putere, ca o pasăre Phoenix renăscută din propria cenușă. A mărșăluit alături de soldați cu echipamentul identic, armă, raniță, cartușieră, grenade și sacul de pesmeți, în pofida drumurilor anevoioase și condițiilor vitrege, înfrângând slăbiciunea femeiască cu vigoarea bărbăției sufletești. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, pe Dealul Secului, Muncel, lansând în urma sa îndemnul păstrat peste veacuri cu sfințenie ”Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!” A fost înmormântată cu paradă militară pe 23 august 1917, în Valea Zăbrăuciorului, la căpătâiul său fiind ridicată o cruce mare de stejar pe care scria, printre altele ”astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moșii și strămoșii ei și ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat și și-a dat viața pentru apărarea și mărirea Patriei cât și pentru toți românii și, în special pentru femeile române...”

Maica Marina Hociotă s-a născut în 19 august 1896 la Săliștea Sibiului. Cunoscută sub numele de Mina Hociotă, călugărița - sublocotenent și-a slujit țara cu devotament, dar regimul comunist a preferat să o piardă dintre filele istoriei într-o epocă în care credința în Dumnezeu și Biserica Ortodoxăerau subiecte tabu. În recuperarea memoriei sale un loc improtant l-au avut călugărițele de la Mănăstirea Nămăiești, locul în care maica Mâna și-a petrecut mare parte din viață. Fiică de oieri modești, a rămas de timpuriu orfană de tată. Datorită faptului că la școala din sat nu putea învăța în limba română, ci numai în limba maghiară, la doar 14 ani a trecut munții în Moldova ajungând la Mănăstirea Văratec unde era călugăriță sora mamei sale. În 1910, ea a fost călugărită aici sub numele de Mâna, iar în 1915, când Mitropolitul Moldovei Pimen a obținut de la autorități încuviințarea pregătirii clarului monahal în domeniul asistenței medicale și Mănăstirea Văratec a devenit centru de pregătire sanitară, Mina Hociotă a obținut un atestat care îi conferea dreptul de a oferi asistență medicală primară. Izbucnirea războiului și intrarea României alături de Antantă, în 1916, a găsit-o pe Mâna cu entuziasm patriotic pe care îl exprima fățiș. ”Vă puteți închipui ce bucurie am putut simți când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri care ne-au eliberat de sub jugul strein unguresc” mărturisea într-o scrisoare inserată în volumul ”Preoțimea română și întregirea Neamului” apărut în 1940.
A fost repartizată la spitalul din Tecuci și a rămas să îndeplinească sarcina de cadru medical chiar și după retragerea armatei din Moldova. Cu permisiunea mănăstirii, a purtat uniformă militară, iar în vara anului 1917 a participat la bătăliile din ”triunghiul morții” culegând răniții de pe câmpul de luptă și din tranșee, fapt care a dus la rănirea sa gravă, fiind chiar în pericolul de a-i fi amputat piciorul. Pentru faptele sale maica Mina Hociotă a primit gradul de sublocotenent, caz unic în rândul fețelor bisericești și rar între femei, căci numai Ecaterina Teodoroiu a mai primit acest grad. A mai activat și la spitalul 271 din Iași și s-a retras în cele din urmă la Mănăstirea Nămăiești din Argeș unde a continuat să slujească populația din zonă folosindu-și cunoștințele medicale la sfatul și cu binecuvântarea Patriarhului Miron Cristea.
Va lupta din nou pentru țară în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind repartizată la spitalul de la Câmpulung – Muscel, iar în 1968 a participat la ceremoniile de la Mărășești la aniversarea a 50 de ani de la încheierea războiului. A murit în anonimat, în iulie 1977, dar a lăsat peste timp ca învățătură celor ce vor veni următoarele cuvinte „Aș dori să se gândească cititorul la tagma noastră călugărească, la acei ostași ai Domnului, cari și-au împlinit ascultarea patriei cu zel și abnegație și s-au întors la metania lor, la sărăcia din mănăstiri în care viețuiesc și desigur că se va încredința că aceste ființe – călugări și călugărițe – merită mai multă atențiune din partea statului și a noastră a tuturor, mai mult respect și recunoștință”.
Acum, dacă ne-am apropiat de Cel de-Al Doilea Război Mondial, trebuie spus că în cartea Dorotheei Christescu ”Parisul lor”, scrisă în anul 1944 se relatează despre modul în care femeile s-au implicat în conflagrația mondială. Ele nu numai că au preluat sarcinile soților în familii și locul acestora la muncile câmpului și în fabrici, ci s-au implicat și în luptă și au contribuit cu ce li s-a permis (și subliniez aici expresia CU CE LI S-A PERMIS, pentru că ar fi putut face mult mai mult dacă li s-ar fi dat mână liberă în tot ce sperau să facă) în apărarea țării lor. Astfel, unele erau surori medicale, altele piloți de avioane sanitare, parte din ele duceau mâncare soldaților pe front între două atacuri, sau, lucrau chiar în organizații militare interceptând convorbiri și ordine, interpretând fotografii trimise de trupele în recunoaștere, iar câteva au fost agenți secreți .
Elena Chiriță Născută la 30 noiembrie 1917 la Suseni, în județul Arad, Elena a fost sanitara Detașamentului Păuliș, voluntară în Batalionul l, Regimentul 96 Infanterie, ucisă în luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Fiica cea mai mică a unui țăran sărac cu o familie numeroasă, după ce a urmat patru clase primare, la 12 ani a plecat să muncească la Târgoviște ca ucenică într-un atelier de croitorie, încercând să învețe meserie. Pentru că stăpâna atelierului o folosea mai mult ca slugă, a părăsit croitoria și, în 1941 s-a angajat ca femeie de serviciu la Spitalul Militar, de acolo fiind transferată în 1943 la București la Spitalul de Zonă Interioară nr.303, unde a absolvit un curs pentru infirmiere, organizat de Crucea Roșie. În 1944 spitalul a fost dislocat, iar Elena a ajuns să îngrijească răniții în luptele purtate în lunile august și septembrie 1944 în Defileul Mureșului la Păuliș și la Cladova. Simțind dorința de a fi cât mai aproape de soldații răniți pentru a încerca să-i vindece, Elena Chiriță a părăsit spitalul în 17 septembrie 1944 și a plecat voluntar ca sanitară a Detașamentului Păuliș, lăsând o scrisoare medicului șef în care scria ”Am plecat pe front. Este nevoie aici de mine, dar e nevoie de cineva și acolo. Soldat Elena Chiriță”.
A trecut repede de la îngrijirea bolnavilor la armă, luptând cot la cot cu soldații, iar la sfârșitul lunii septembrie 1944 a trimis un memoriu comandantului Armatei 1 Române, cerând să fie înrolată într-o unitate de pe front, echipată și înarmată ” la fel cu camarazii care își fac acolo datoria”. Cererea sa a fost respinsă inițial, dar Elena a insistat atât de mult să fie înrolată ca militar combatant încât, în cele din urmă a obținut ceea ce și-a dorit. După spusele colonelului Ion Cojocaru, comandantul Regimentului 96 Infanterie, în luptele purtate la nord de Cegled, Elena s-a repezit cu grenada în mână în fața tancurilor germane strigând ”Înainte ostași! Încă nu s-a născut glonțul care să mă lovească!” Descrisă de către camarazii săi ca mică de statură, brunetă, cu cozi bogate lăsate pe umeri și ochi vii, Elena Chiriță a fost întrebată de mai multe ori de unde găsea curajul cu care luptă. Ea răspundea mereu ”Când merg să lupt, sunt în stare de orice!” Elena Chiriță s-a aflat în prima linie și în luptele de eliberare a Budapestei de la Pârâul Rakos, unde, un proiectil de brand a explodat la câțiva pași de ea, rănind-o grav la ambele picioare. Urmare acestor răni, s-a stins din viață la 8 Martie 1945 la Arad, după două luni de grea suferință. Deoarece era o fată simplă de la țară, ea a luptat doar pe frontul antihitlerist, dar în Muzeul Militar din București, în memoria să se află expus un bust turnat în bronz, realizat de sculptorul Marius Butunoiu.

Ajungând cu periplul nostru la Cel de-Al Doilea Război Mondial, este necesar să subliniem importanța pe care a avut-o în cadrul acestei conflagrații utilizarea forțelor aeriene. Prin prisma acestui domeniu, se impune să amintim despre Escadrila Albă, acea formațiune de cinci avioane sanitare pilotate în exclusivitate de femei, care au asigurat transportul răniților atât de pe frontul de Răsărit cât și de pe frontul de Vest. Să amintim că România a fost singura țară din lume ce dispunea de o astfel de escadrilă. Temerarele noastre pilotau avioane mici, de fabricație poloneză, vopsite integral în alb, având crucea roșie imprimată pe fuzelaj și aripi. Este de menționat că, în ciuda faptului că avioanele Escadrilei Albe aveau însemnele avioanelor sanitare, sovieticii nu au ținut cont de acest aspect și le-au atacat întocmai ca pe orice alt avion inamic, astfel încât Escadrila Albă a fost nevoită să treacă la culori de camuflaj în cele din urmă.
Marina Știrbey, fiica prințului George Știrbey, cunoscută și drept ”prințesa aviației românești” a fost membră a Comitetului Central al Crucii Roșii din România, calitate în care a depus un memoriu Ministerului Aerului prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților cu avioane pilotate de femei. Escadrila Sanitară a fost înființată la 25 iunie 1940, Marina Știrbey devenind astfel autoarea morală a Escadrilei Albe.
Din această escadrilă au mai făcut parte:
Smaranda Brăescu, activă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pe frontul de Răsărit în cadrul Escadrilei nr.13, în Transilvania, Cehia și Cehoslovacia;
Mariana Drăgescu activă pe Frontul de Răsărit între 1941 și 1943, singura aviatoare care a luptat atât împotriva URSS cât și împotriva Germaniei naziste;
Virginia Duțescu, mobilizată în Escadrila Albă în 1941 fiind și prima femeie din România instructor de pilotaj la Școala de pilotaj din Ploiești și prima româncă care a urmat un program de acrobații aeriene;
Stela Huțan Palade, cea mai tânără aviatoare din România, care a făcut parte din Escadrila Albă la doar 20 de ani, înlocuind-o pe Virginia Duțescu retrasă din motive medicale, și care a fost activă la transportul răniților de pe frontul din Crimeea, transferând în timp relativ scurt pentru acea perioadă peste 200 de grav răniți.
Nadia Russo, rusoaică refugiată, măritată cu un moșier basarabean, care a participat împreună cu Escadrila Albă la luptele de pe frontul de Est, dintr-o convingere fermă că tragediile care i-au distrus copilăria și adolescența se datorau bolșevicilor.
Dacă în front femeile au făcut dovada curajului și devotamentului lor fiind prezente activ la tot ceea ce a presupus participarea României la conflictul mondial, nici în spatele frontului, ele nu s-au lăsat mai prejos. Cele mai vizibile și de impact au fost demersurile Reginei Maria, cea despre care se spunea că ar fi condus țara în locul soțului său. Relațiile de familie familiei și abilitățile politice pe care le stăpânea au făcut pe vremea ei din Casa Regallă Românească una dintre cele mai puternice case regale ale lumii.
Regina Maria – soție a regelui Ferdinand l, s-a născut la 29 octombrie 1875 în Anglia și a fost a doua regină a României după Regina Elisabeta. Dacă Regina Elisabeta, soția regelui Carol l, s-a remarcat printr-o activitate asiduă de promovare a artei și culturii românești, fiind considerată cea care a deschis drumul integrării României în Europa, Regina Maria a făcut dovada abilităților sale în plan politic și jurnalistic, în primul opunându-se intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, iar în al doilea scriind sute și sute de pagini, cu o dedicație uimitoare într-un Jurnal de război, intuind importanța acestuia peste sute și sute de ani. În însemnările sale, regina se arată contrariată de atitudinea românilor din guvern și a celor care accesptă sclavia nazistă. Ultimele însemnări din jurnal relatează zilele premergătoare Marii Uniri ”M-am obișnuit atât de tare cu dezastrul și necazurile de la începerea războiului, încât nu mă pot obișnui cu ideea că se poate să vină, în sfârșit, și ceasul nostru!”. ( Regina Maria a scris și povești și versuri pentru copii).
Printre preocupările sale s-au numărat întărirea constantă a legăturilor dintre România și țara sa de baștină, Marea Britanie, dovedind în demersurile sale reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României, susținerea de către Antanta a realizării statului național român, participând la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român. O găseai în tranșee printre combatanți – scriu istoricii - în spitale printre răniți și bolnavi, de față la toate adunările caritabile, fără frică de gloanțe, bombe sau molimă. Maria a reușit să întrupeze aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești, dovedindu-se cu adevărat o regină a neamului care a îmbrățișat-o și pe care la rândul ei l-a îmbrățișat. S-a stins din viață la 18 iulie 1938, la Sinaia, fiind înmormântată la Mănăstirea Curtea de Argeș.

De ce le-am spus tuturor acestor femei - și celor care nu au fost amintite deși s-au sfârșit în numele și pentru destinele țării - eroine? Eroul este o persoană care se remarcă prin extraordinare fapte de arme, care știe muri vitejește în luptă, care se dovedește demnă de a fi glorificată și stimată datorită calităților sale excepționale și a devotamentului pentru o cauză, care poate fi luată ca model sau care este personajul principal al unui eveniment. Le regăsim în toate aceste definiții pe cele care și-au ales drept nobil scop al vieții lor cel de a-și servi țara până la maximul sacrificiu. Cinstindu-le memoria, ne cinstim istoria și recunoaștem că în vatra noastră nu s-a copt o singură Ioana D”Arc despre care să vorbească o lume – ntreagă secole la rândul, ci s-au afirmat atât de multe Ioana D”Arc încât putem face o întreagă armată cu ele, fie-le urmele pașilor nepieritoare și slava numelui veșnică!
Mihaela Raşcu

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!