agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2103 .



Ca într-o rugăciune în vechi și-ascunse schituri
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adjudeanu ]

2015-04-19  |     | 



Am primit cu ceva timp în urmă cartea “Sfeșnic în rugăciune” a poetului Traian Vasilcău. Am citit-o și recitit-o și, parcă tot mai aproape de suflet se cuibăresc gândurile, destăinuirile și, uneori, sentimentele de neputință în fața timpului care zidește și dărâmă în același timp, care aduce bucurii odată cu nașterea și lacrimi în pragul morții.
Versurile poetului Traian Vasilcău tulbură, răscolesc și seceră neliniști. În multe dintre poemele sale poetul îndeamnă la calea cea dreaptă scăldată în Lumina ce ni s-a dat. Acea Lumină pe care o ascundem inconștient în cotloane întunecate ale sufletului, pe care o zăvorâm fără regret refuzând și, în timp, uitând care este rolul trecerii noastre prin Viață.
“Care popor? Negânditoare plebe,
Care-a iubit o clipă și-a uitat,
Un trib civilizat, modernizat,
În care dorul desfrânării fierbe”. (Manifest veșnic actual, pag. 52)
Dar, poetul nostru este activ în România de dincolo de apă și e conștient de rolul pe care îl are de a înveșnici sentimentele în vers, de a înrădăcina în poeme teme și motive profunde ce îndeamnă la meditație și la aprecierea frumosului vieții, a valorilor spirituale care se pierd printre pașii grăbiți ai oamenilor.
”S-a profețit Lumina. Pot să fiu
Ce n-am fost încă-n veacul moștenit.
Și-n templul de smerenie zidit,
A treia zi din moarte pot să-nviu.
Am plâns și-n mine mahnele s-au stins
Și-n lacrima lui Christ prea suferirea
Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea
Și-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea
Și-apus în toți, să fiu de raiuri nins ! (pag. 5)
Autorul ”Sfeșnicului în rugăciune” este într-o permanentă căutare a unei noi trepte spre desăvârșirea spirituală care (te) apropie de Creator. Plecând de la expresia celebră, folosită sub diverse forme, ”câtă iubire, atâta suferință”, iată că, și poetul Traian Vasilcău este conștient că drumul spre Lumina cea Veșnică și Raiul promis este unul presărat cu obstacole și încercări diverse ca într-un labirint inițiatic. Dar, până a ajunge să îmbrace straiele Luminii, omului, în jocul de umbre al lumânării îi este dat să spere prin smerenie și rugăciune că va rămâne, măcar pentru o clipă o parte din taina lui Dumnezeu.
” Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,
Mă leagănă în brațele-I și zic:
.
Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea,
Da-n zori se duce, suspinând din greu,
În gazda ochilor lui Dumnezeu”. (pag. 7)
Traianus nu este doar un arhivar al dorințelor și gândurilor pătrunse de mister și taină, este și un dascăl supus căruia conștiința învăluită în Credință și Dragoste îi dictează să fie îndrumător spiritual pentru tot ce reprezintă viața în juru-i, împlinind astfel și sarcina atât de importantă a creștinatății : Părtașia.
”Învăț tăcerile să spună
O veșnicie în Iisus.
Învăț cuvintele să spună
Mirările ce-au fost și nu-s.
Învăț garoafele să spună
Cât de etern, Doamne te cânt
Și-n mine-aud cum se adună
Marile logosului sfânt,
Și-atunci, avid de întregime,
Învăț să nu mai știu de mine”. (pag. 50)
Ultimele două versuri de mai sus mă trimit cu gândul la pilda biblică a bogatului căruia Iisus îi propune să vândă tot ce are și să îl urmeze. Personajul nostru dat ca exemplu deținea informația și respecta cu strictețe toate poruncile lui Dumnezeu. Era un model în societatea vremii prin atitudine, comportament și mod de viață. Dar, cu toate acestea, îi lipsea un lucru: renunțarea la sine, implicit la cele agonisite. Nu știu dacă, în final, acest om înstărit s-a conformat cerinței, important este că, pentru poetul Traian Vasilcău dăruirea de sine, devotamentul absolut sunt calități supreme pentru omul netrecător superficial prin lume.
În toată această carte nu există poem care să nu atingă, măcar aluziv, prin intermediul simbolului, aspectul religios, amprenta credinței și descoperirea bucuriilor acesteia. În poemul cu miros fin de baladă populară, autorul ne împărtășește, cu simplitatea specifică acestui gen de creație, trăirea rugăciunii și efectele ei vizual și senzorial afective.
” Îmi amintesc de maica mea
Cum sta-ngenunchi și se ruga,
Și ceru-n fața-i cobora
Să nu se roage singurea.
Și-n clipa când se ridica,
Cerul la loc se înălța,
Iar lacrima pe fața sa
Ca diamantul strălucea,
Și de smerenii mâna-mi grea
Binecuvântu-i culegea”. (Diamantul binecuvântării, pag. 51)
Pentru a reliefa prospețimea gândului sădit în versul care curge-nșuvoiat ca o neliniște intensă interioară m-am oprit asupra versurilor din ” Psalm pentru îngeri”. Ca-ntr-o rugăciune a călugărilor din vechi și ascunse schituri unde, poate, doar păsările cerului mai poartă pe aripi praful orașului, și în acest poem regăsim nevoia de dragoste, o solicitare vie, strictă și niciodată suficientă:
” Doamne,
Carele mi-ai dat toată tristețea
Ce-o suport
Și toată bucuria ce n-o pot duce,
În fața smereniei Tale
Îți cânt
Cu glas nevindecat de cruce (…)
Doamne,
Carele mi-ai dăruit toată lumina
Ce n-o pot merita
Și toată durerea
Care mă-nveșnicește-n altarele ei,
La picioarele-Ți cad
Și rog să dai ordin
În zori
Să ningă cu dragostea Ta
Peste îngerii mei !” (…, pag. 44)
Toată cartea are în conținutul ei poeme care merită atenția și aprecierea acelora care știu să recunoască versul religios autentic. Un poet, așa cum este Traian Vasilcău, nu putea să nu dedice măcar un poem celui care a fost – și încă există prin versurile sale de o greutate deosebită, prin simboluri, semnificații și metafore sculptate în trup de ceruri, Grigore Vieru: fiul României rănite de o apă ce-și dorește punte.
” O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,
Rugându-ne sa i-l întoarcem cânt.
Deschideți geamul, a-nflorit Vieru,
Frumos ca un poem doinit de vânt (…)
De-acum va fi să fie numai cânt
Și mâine-n zori, trezind oarbe morminte,
La braț mergând, pământ lângă pământ,
Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte” (Nins de cuvinte, pag. 52-53).
Am primit, așadar, cu drag această ”salbă de lirice”, dar bucuria mi-a fost și mai mare după ce am pătruns în universul sincerității poetului, m-am hrănit cu glasul lăuntric al acestuia, descoperindu-I harul care a generat atât de natural și necesar acest manifest de credință autentică.

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezii ”Sfeșnic în rugăciune” de Traian Vasilcău.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!