agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2085 .



"Fais pas le con, imbécile!"
articol [ Recenzie ]
Recenzie: “Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa -partea a V-a-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2014-03-22  |     | 



Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita.
„De când era atâtica Otiliei îi era rușine cu noi” – spune bătrânul pe care, deși părea să se mai fi calmat puțin, îl apucă din nou furia. „Ea voia să fie ca albii bogați. Era o copiliță încrezută, plină de nazuri. Destul de dezghețată și hotărâtă. Nu oricine pleacă în străinătate fără o para chioară, cum a făcut ea. Odată, a câștigat un concurs, la Radio America. Imitându-i pe mexicani, pe chilieni, pe argentinieni. Și avea vreo nouă sau zece ani. Ca premiu a primit niște patine. A câștigat simpatia familiei ăleia unde maică-sa lucra ca bucătăreasă. Familia Arenas. I-a cucerit, vă zic. O tratau ca pe propria fiică. O lăsau să fie prietenă cu fata lor. Au răsfățat-o, vezi bine. ”. Ricardo își dă seama că nu mai poate asculta intimitățile unei familii foarte sărace. Nu avea dreptul, deși bătrânul continua să povestească, în plus, toate lucrurile acestea îi dădeau o stare de rău. La despărțire, îi oferă omului cu trup de învins și descurajat o bancnotă de o sută de dolari. Acesta rămâne un timp cu ochii pe hârtia din mână, nevenindu-i să creadă. „Și dacă i-aș spune: „Dumneata ești socrul meu, Arhimede, poți să-ți închipui?” ”. Ricardo este foarte mâhnit de cele auzite, de viața pe care o dusese în copilărie iubita lui, femeia pe care a dorit-o și o va dori, întruchiparea vieții lui dintotdeauna. Să-și mai imagineze promiscuitatea și jegul cocioabelor strâmbe de pe malurile râului Rimak, unde locuințele se confundau cu „grămezile de gunoi”? „Îmi închipuiam tertipurile, alintările, drăgălășeniile Otilitei, copilă dotată cu un instinct excepțional de dezvoltat pentru supraviețuire și adaptare – folosite spre a-i cuceri pe stăpânii casei.”. Lucrurile se clarifică dintr-odată. De ce evita Lily să facă invitații acasă la ea, pe strada Esperanza, de ce refuza să aibă un iubit, de ce s-a dat drept chiliană pentru a fi acceptată în Miraflores. Se simte înduioșat, ar vrea să-i satisfacă orice dorință care poate compensa acele lipsuri grave din copilăria ei. Se bucură pentru faptul că a fost îndrăgită de familia aceea, viața ei ar fi fost cu mult mai dură alături de părinți și de mulții ei frați. Acum cunoaște motivele pentru care Otilita a vrut cu orice preț să scape din capcana, din carcera și blestemul care era pentru ea Peru și de ce nu mai voia să se întoarcă niciodată aici. Acum înțelege goana ei după bogăție și comportamentul ei rece. „Incapabilă să iubească, calculată și crudă.”. Oricum, plătise totul foarte scump. Cu atâtea semne pe trup și pe suflet. Iar sufletul ei se risipise în atâtea escapade periculoase... și-o amintește stând pe closet și ținându-l de mână. Mai că nu plânge! „Ai făcut foarte bine că nu ai venit în călătoria asta, dragostea mea.”. O să uite totul despre Arhimede, nu-i va povesti nimic din cele aflate acum, aici. Nici măcar faptul că știe că ea se numește Otilia. Otilita, „ce haios!”. Un nume cu care nu s-ar obișnui pentru nimic în lume. Pentru el, singurul nume dintre multele în care se metamorfozase, doar pentru a-și atinge scopul, este doamna Ricardo Somocurcio. I se face subit dor de ea, i-ar plăcea să o țină chiar acum în brațe, dar cum nu se poate, o sună. Măcar să-i audă vocea. Nu-i răspunde. O fi de vină diferența de fus orar, încearcă el să-i motiveze lipsa. Dacă ar fi acasă și ar dormi, ar fi imposibil să nu audă telefonul, fiindcă are somnul foarte ușor. Poate că este plecată în vreo delegație. Sau?! Nu, nu se poate... Gânduri de orice fel îl copleșesc. Toată noaptea nu închide un ochi. Gelos la cincizeci de ani?! Un alt joc de-al ei? O sună și în zilele următoare. Niciun răspuns. Nervos și obosit, ia avionul înapoi spre Paris. Pe timpul călătoriei nu mănâncă deloc, gândurile sunt cele care mușcă din el. Îi revine întruna în minte imaginea aceleiași scrisori lăsate pe patul din dormitor prin care fata nesăbuită își anunțase ultima oară „rătăcirea”. Dar ce soartă poate să aibă un bărbat care iubește la nebunie o aventurieră?! E greu de răspuns. Și poate cel mai greu de trăit!
O găsește în apartamentul de pe rue Joseph Granier, calmă, cu aerul ei de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Se îmbrăcase cu o rochie elegantă și foarte decoltată, lăsându-i umerii goi, “pentru tine, tontule, pentru cine altcineva?” – îi răspunde pe un ton egal atunci când o întreabă pentru cine se gătise așa. “Ai mai albit, mi se pare. Fiindcă ți-a fost dor de mine, presupun.” – încearcă ea să facă o glumă, în obișnuita manieră.
O găsește schimbată în bine: frumoasă, grijulie, ba chiar îi spune dulcegării, lucru incredibil și special pentru el care și-ar fi dorit să audă din gura ei chiar și cea mai mică dovadă de iubire. De data aceasta, îi mărturisește că i-a fost dor de el. “Odată, cu ani în urmă, m-ai întrebat chiar în camera asta ce însemna pentru mine fericirea, îți mai amintești, băiete bun? Și eu ți-am răspuns că banii, să găsesc un bărbat puternic și foarte bogat. Mă înșelam. Acum știu că pentru mine fericirea ești tu.”. Tocmai se pregătește să o cuprindă, într-atâta de fericit este, când, sună telefonul. “Oui, oui, monsieur, ça marche très bien maintenant.”, iar aceste cuvinte reprezintă lucrul care-l bucură cel mai mult de când s-a întors acasă, pentru că în fracțiune de secundă îi luminaseră toate gândurile sale negre cu privire la tăcerea din zilele trecute.
În seara aceea au fost foarte fericiți, au mers să ia cina la La Closerie des Lilas. Acolo, ea vede un clochard și îl întreabă pe Ricardo dacă nu cumva este cel care i-a salvat viața, el, deși nu e convins, spune da, la presiunea ei. Madame Somocurcio îi cere toți banii din portofel și îi dă vagabondului, lăsându-l fără replică: “Mulțumesc frumos, domnule clochard, că ai salvat viața iubirii mele.”. Fata nesăbuită a devenit siropoasă? Știe să spună dulcegării? Da, da,da.
S-ar fi zis că de acum încolo, Ricardo nu va mai trece prin perioade de panică. Dar aventura nu ia capăt aici. Un capitol nou din viață începe, de data aceasta în cartierul madrilen Lavapiés, odinioară enclavă de mauri și evrei, socotit cel mai autentic deoarece aici se aflau niște curiozități arheologige: „pișicherul și pișichera și celelalte personaje ale zarzuelei: tineri chipeși cu vestă, șapcă, basma în jurul gâtului și pantaloni mulați, dar și tinere madrilene în rochii strâmte cu buline, cercei mari, umbreluțe și baticuri acoperind părul strâns în cocuri monumentale.”. Cine știe dacă mai exista vreun spaniol sadea, erau mai mulți venetici precum el și Marcella, ori spanioli veniți din toate colțurile Spaniei. Pe strada Ave Maria, unde locuiau împreună la etajul trei, era o babilonie greu de imaginat: negustori chinezi și pachistanezi, spălătorii și prăvălii indiene, salonașe de ceai marocane, traficanți de droguri columbieni și africani, te loveai de români, iugoslavi, moldoveni, dominicani, ecuadorieni, ruși și asitici. O lume pestriță care nu tulbura obiceiurile spaniolilor de a sta la taifas de la un balcon la altul, de a întinde rufele la uscat de la o streașină la alta sau de la un geam la altul. Iar duminica, femeile îmbrăcate în negru și bărbații la cravată mergeau la slujbă.
În apartamentul lor mic se găseau multe machete din carton, hârtie și plută, scânduri, clei, gumă și creioane colorate de-ale Marcellei. Era ticsit de cărți și discuri.
El își făcea traducerile la Café Barbieri, o cafenea vecină, „un decor expresionist al Berlinului anilor douăzeci ori o gravură de Grosz sau Otto Dix, cu pereți scorojiți, cotloane întunecoase, medalioane uriașe cu nobile romane pe tavan și separeuri misterioase...”. Chelnerii și chelnerițele erau și ei de toate națiile. La o măsuță din fund făcuse traducerile din Doris Lessing, Paul Auster, Michel Tournier. Traducerile literare erau foarte prost plătite, dar nu mai era în stare să facă traduceri comerciale. Avansa foarte încet și obosea foarte repede. Dar chiar și cu asemenea câștig reușea să nu fie un întreținut. Prietenul Muchnik încercase să-i obțină o traducere din rusă, ceea ce-i plăcea mai mult, dar nu au reușit să determine un editor să publice Părinți și copii de Turgheniev sau Recviem al anei Ahmatova, pentru că pe spanioli și pe hispano-americani nu-i prea interesa să citească literatură rusă.
Pe Marcella o cunoscuse la Paris, cu ani în urmă, la clinica din Passy, unde el își făcuse niște analize iar ea vizitase pe cineva. Era o persoană care se dăruia vocației și vorbea cu mult entuziasm, așa a ajuns el la teatru, la Burghezul gentilom de Moliere. Era italiancă și avea douăzeci de ani mai puțin decât el. A studiat arhitectura la Roma – dar niciodată nu a practicat-o - ca să le facă pe plac părinților, ambii arhitecți, și a început încă din studenție să lucreze ca scenografă. Deși foarte harnică, primea comenzi puține, de la teatre mărginașe, prost plătite. Nu era cunoscută, dar avea speranța că odată și odată, talentul ei va fi recunoscut. Vorbea mult, gesticulând, ca o veritabilă italiancă, dar nu era plictisitoare. Voia să revoluționeze scenografia pentru Livada cu vișini, Așteptându-l pe Godot, Slugă la doi stăpâni ori Celestina. Datorită Marcellei, Ricardo a început să vadă teatrul nu numai ca pe o sumă de acțiuni și personaje, ci și ca spațiu, decoruri, lumini.
Era scundă, păr deschis, cu ochi verzi, se îmbrăca neglijent, mai mereu cu sandale, blugi și o scurtă demodată, iar pentru citit folosea niște ochelari minusculi care îi dădeau un aer caraghios. Dezinteresată, necalculată, generoasă. „Dacă exista vreo persoană căreia să-i convină să lucreze „de amorul artei”, aceea era Marcella.”. Niciodată nu negocia onorariile și refuza importante comenzi dacă regizorul ori producătorul erau niște farisei. Dar, la orice comandă acceptată lucra cu trup și suflet. Niciodată nu a înțeles de ce stătea Marcella cu el fiindcă nu putea să-i fie de niciun ajutor. Pe ea, diferența de vârstă nu era o îngrijorare, pentru el, da. Îi spunea că nu crede că va rămâne cu el, că după niște ani, își va căuta un bărbat de seama ei. Ea se opunea spuselor lui, ba chiar își dorea și un bambino, numai că Ricardo nu mai credea în stabilizarea unei relații în felul acesta, la cei cincizeci și ceva de ani. Fără îndoială că stătea cu el fiindcă îl iubea. „Cum de se putuse îndrăgosti de mine? Nu eram decât un babalâc nu prea arătos, fără vocație, cu intelectul atrofiat și al cărui singur scop în viață, încă din copilărie, fusese să trăiască la Paris. Marcella avea grijă de el să-și ia pstilele de tensiune, să se plimbe măcar o jumătate de oră, să nu consume mai mult de două-trei păhărele de vin pe zi. Își propuses să meargă împreună, când vor dipune de bani, să viziteze Peru. Nu Cuzco, nu Machu Picchu, în primul rând cartierul Miraflores din Lima.
Ricardo știa că nu se va mai întoarce niciodată în Peru. Nu-l mai lega nimic de el de când murise unchiul Ataúlfo. De la ultima călătorie în Peru, la sfârșitul lui 1984, își scriseseră în fiecare lună și „din scrisul lui tremurat, ce trebuia descifrat de un paleograf, urmărisem pas cu pas dezastrele economice pe care le provocase politica lui Alan García în Peru: inflația, naționalizările, ruptura de instituțiile de credit, controlul prețurilor și al schimburilor, scăderea locurilor de muncă și a nivelului de trai”. Acestea au fost, practic, ultimele știri despre Peru. La Madrid se întâmpla foarte rar să afle ceva prin ziarele madrilene. Nu i-a scris niciodată despre eșecul căsniciei sale și unchiul îi trimitea mereu salutări „nepoatei”, iar el îi transmitea înapoi pe ale ei.
Despărțirea băiatului bun de fata rea a fost neașteptată și brutală. De această dată nu a fost o fugă, ci o despărțire civilizată și discutată. De aceea, probabil, și definitivă. La întoarcerea lui de la Lima, a găsit-o foarte tandră. Câteva luni au fost de miere. După care, starea ei de spirit și felul ei de-a fi s-au schimbat. O schimbare discretă, disimulată. Atitudinea ei caldă a devenit distantă. Era distrată, cădea pe gânduri, veșnic încruntată. Într-o seară când se întorcea de la fostul birou al domnului Charnés și a găsit-o în sufragerie, în costumul cafeniu și cu geanta de voiaj în mână, descompusă la față, și-a dat seama că se întâmpla ceva grav. „N-am vrut să plec fără să vorbesc cu tine, ca să nu crezi că fug” – a spus-o dintr-o suflate, cu vocea tăioasă, de execuție sentimentală. Îl roagă să nu-i spună că se va sinucide, pentru că niciunul dintre ei nu mai era la acea vârstă. L-a cuprins o nesfârșită oboseală și s-a lăsat pe fotoliu. Îi mai spune că a încercat din răsputeri să se adapteze la stilul ăsta de viață ca să-i facă pe plac și să se revanșeze pentru faptul că a ajutat-o să se însănătoșească atunci când a avut probleme, dar dacă va rămâne cu el doar din milă, o să ajungă să-l urască, iar acesta era ultimul lucru pe care-l dorea. „Mă sufoc aici...”. „Mă omoară rutina asta, mediocritatea asta.”. „Cine e el?” o întreabă. „Eu sunt o femeie liberă, Ricardito. Ne-am căsătorit doar pentru acte. Așa că nu-mi mai cere mie socoteală!”. „Apropo, n-o să-ți cer nimic din ce mi s-ar cuveni ca nevastă. Niciun ban.”. „Adevărul e că exista un anumit lucru în persoana ei pe care era imposibil să nu-l admiri, așa cum apreciem lucrurile bine făcute, fie ele și perverse.”. Trebuia să o uite repede dacă voia să nu înnebunească! Fiindcă despărțirea aceasta era definitivă, era sfârșitul acelei povești de dragoste, dacă poate fi numită poveste de dragoste „mascarada asta care a durat treizeci și ceva de ani.”. Urma să se spetească de muncă, doar așa putea să uite. Luni la rând a găsit doar traduceri prost plătite. Nu prea dormea și avea mereu nevralgii pe care le trata cu analgezice prescrise de farmacistul din colț. Suferă un mic atac cerebral căruia îi datorează neîncetatele nevralgii și amețeli. De acum trebuia să aibă mare grijă: exerciții, diete echilibrate, controlul tensiunii, puțin alcool și o viață liniștită. De pensionar, a prescris medicul. „Deci suferința în dragoste provoacă atacuri cerebrale?” a întrebat Simon care venise cu familia pentru o lună chiar în perioada în care era atât de deprimat. Elena Gravoski îi spune că nu o va ierta niciodată pentru că din cauza ei era să moară. „Și sper că tu, Ricardo, n-o să fii așa pămpălău să te guduri după ea ca un cățeluș când o să te cheme s-o scoți dintr-o nouă încurcătură.”. cei doi Gravoski îl îndeamnă să-și facă investigații amănunțite pentru că nu este de glumă cu un atac cerebral. Așa ajunge pe mâna doctorului Joudret, unde o cunoaște pe Marcella. După reprezentația cu Burghezul gentilom se duc să bea un pahar de vin într-un bistrot și așa ajunge să afle entuziasmul cu care vorbea despre munca ei, despre certurile și împăcările cu părinții, despre primele scenografii pe care le făcea în Franța și cele concepute pentru micile teatre din Italia și Spania. Era minunat să afli cum găsea pentru fiecare colț de stradă, colț al naturii câte-o scenografie pentru multele piese de teatru: terenul nisipos cu curmali, de la Samaritaine, ar servi foarte bine pentru Ce zile frumoase! de Beckett, copertina în roșu-aprins a unui restaurant arab din Montparnasse ar putea fi fundalul pentru Orfeu în infern, iar vitrina unei cizmării populare din preajma bisericii Saint Paul din Marais, putea fi casa lui Gepetto, într-o dramatizare a lui Pinocchio. Tot ce spunea era ingenios, neașteptat, plin de entuziasm.
În timpul cinei în La Petite Périgourdine, un restaurant de pe rue d’Écoles, i-a spus că o place și a sărutat-o. Au făcut dragoste în micul apartament de pe rue Joseph Granier. „Era mărunțică la trup, cu sâni delicați, și era tandră, pasională și fără complicații.”. „Avea un zâmbet larg, care-i cuprindea parcă nu doar ochii și gura, ci și fruntea, nasul și urechile.”.
Marcella a intrat foarte repede în viața lui fără să se mai întrebe dacă este înțelept și nu ar trebui să reflecte mai mult asupra unei relații în care ea era o copilă, iar el ar fi putut să-i fie tată. Nu o iubea, sau nu așa cum o iubise pe fata nesăbuită, dar ținea la ea. Și dacă relația lor funcționa, se datora firii ei: adaptabilă, simplă în gusturi, dispusă să înfrunte orice obstacol cu seninătate. Îl întinerea și-l făcea să uite. Pentru că nu-și prea găsea de lucru, veniturile lui Ricardo tindeau spre zero. I se sugerează să-și vândă apartamentul și chiar asta face. În ziua în care încheie contractul de vânzare, la ieșirea din notariat, o doamnă se oprește și îl țintuiește cu privirea. Deși nu o cunoaște, o salută înclinând capul. „Sunt Martine.”. Era o femeie înaltă și uscățivă, cu părul grizonat. Lehamitea îi înăcrea chipul. O întreabă dacă a avut probleme de serviciu cu soția lui, de care se despărțise. „Cu cine credeți c-a întins-o mironosița aia? Nu știți că a plecat cu bărbatul meu?” „Și nu fiindcă s-ar fi amorezat de el, ci din lăcomie. Numai și numai din interes. Nu i-a păsat câtuși de puțin că distrugea întreaga familie” „Copiii mei au dat-o deja în judecată și o să ajungă la închisoare.”. „M-am simțit neghiob, o lighioană rară.”.
Vasăzică, noua cucerire a fetei nesăbuite era un boșorog. De care nu se poate pune problema că se îndrăgostise. Ea nu se îndrăgostise de nimeni, niciodată, poate doar de Fukuda. O făcuse ca să scape de plictiseala și mediocritatea din micul apartament pe care-l împărțeau împreună și mai ales pentru a căuta ceea ce fusese prima ei prioritate de mică, „de când descoperise viața de câine a săracilor și huzurul avuților: acea siguranță pe care doar banii o garantau.”. „Îi purtam pică, dar acum, imaginându-mi-o cu acel babalâc, simțeam și o oarecare milă.”.
Cu Marcella a mai stat câteva luni într-un hotel până au plecat în Spania. Duceau un trai modest, el nemaigăsindu-și de lucru, avea noroc totuși că putea scoate lunar dobânda din contul deschis în urma vânzării apartamentului. Au renunțat la restaurantele scumpe, la concerte. Mergeau o dată pe săptămână la film și la spectacolele la care Marcella putea obține invitații.
Ideea mutării în Spania s-a înfiripat după ce o trupă italiană de dans modern, din Bari, cu care lucrase Marcella și care fusese invitată să dea un spectacol la un festival din Granada, i-a cerut să facă luminile și decorurile. S-a dus cu ei acolo și a venit încântată. Spectacolul reușise, cunoscuse câțiva oameni de teatru și primise câteva oferte de lucru. Zicea că în Spania este o „efervescență culturală” nemaiîntâlnită. Acolo era mai mult loc pentru tineri, spre deosebire de Franța unde piața era suprasaturată. În plus, la Madrid, viața era mult mai ieftină decât la Paris.
„N-am regretat orașul pe care îl asociam din copilărie cu ideea de paradis.”. Atâtea experiențe minunate legate de fata nesăbuită pentru care nu mai simțea nicio revoltă, nicio ură, nicio amărăciune, poate doar duioșie, știind că necazurile sentimentale i se datorau lui, nu ei, fiindcă o iubise într-un fel în care ea nu l-ar fi putut iubi vreodată, cu toate că încercase de câteva ori. Presupunând că rămânerea în Paris i-ar pricinui mai degrabă rău, se hotărăște să o urmeze pe cara Marcella pe drumul ei.
La un an și jumătate după instalarea lor în Lavapiés, Marcella dădea prima mare lovitură cu Metamorfoza. Un balet modern inspirat de A Bao A Qu, unul dintre textele strânse de Borges în Cartea ființelor imaginare, o legendă culeasă de unul dintre traducătorii englezi ai cărții O mie și una de nopți.
Îl întâlnise pe tânărul balerin-coregraf din Alicante care studiase în Germania și începuse imediat colaborarea cu acesta. Alicantinul adunase un grup de cinci femei și cinci bărbați, balerini, și crease coregrafia pentru Metamorfoza. În povestea tradusă și poate îmbogățită de Borges, se vorbește despre o lighioană miraculoasă ducându-și zilele într-o infinită letargie, în partea superioară a unui turn, trezindu-se doar atunci când cineva urca pe scară. Ea avea capacitatea să se metamorfozeze când cineva urca sau cobora, schimbându-și forma și culoarea, strălucind. Víctor Almeda concepuse de o astfel de manieră spectacolul încât balerinii, reprezentând miracolul, urcau și coborau scările magice pregătite de Marcella, speculând efectele luminoase create tot de ea, schimbându-și treptat gesturile, expresiile, personalitatea. Scena devenea un univers în care fiecare balerin se multiplica în mai mulți dansatori, fiecare femeie și fiecare bărbat îngloba ființe nenumărate. Spectacolul era susținut la sala Olimpia din piața Lavapiés. Parcă niciodată Marcella nu fusese mai entuziastă, mai fericită, mai plină de idei.
Într-o seară, Ricardo a băut o cafea împreună cu acest interesant Víctor Almeda, „un tânăr brunet cu păr lung, prins într-o coadă de cal, și cu un trup atletic ce trăda multe ore de sport și repetiții”, „nu era nici exuberant, nici extrovertit, ci mai degrabă rezervat, dar știa foarte bine ce voia să facă în viață.”. „Avea cultură literară și era pasionat de Borges”. Pe tema metamorfozei studiase îndeajuns, începând cu Ovidiu. „Ceea ce spunea era inteligent.”.
Succesul Metamorfozei a fost deplin și meritat, sala plină ochi, erau spectatori chiar și în picioare, cei mai mulți fiind tineri. Scările, balerinii, luminile erau cu toții protagoniștii Metamorfozei. Nu exista muzică, ritmul era marcat de dansatori cu mâinile și picioarele, „scoțând sunete ascuțite, guturale, răgușite sau șuierătoare, în funcție de schimbarea identității. Aceiași balerini puneau, pe rând, în fața reflectoarelor niște ecrane care modificau intensitatea și culoarea luminii, personajele dând astfel efectiv impresia că se metamorfozau, schimbându-și pielea.”. Era un spectacol de o oră, foarte inventiv și surprinzător pe care publicul îl urmărea neclintit, într-o tăcere desăvârșită. S-au dat zece reprezentații. S-au scris articole excepționale în presă, în care se menționa, elogios, scenografia Marcellei. A fost și televiziunea să filmeze spectacolul, pentru a putea reda câteva fragmente într-o emisiune dedicată artelor. Ricardo a fost de trei ori să vadă spectacolul, și de fiecare dată sala era arhiplină, iar entuziasmul, ca în seara premierei. După cel de-al treilea spectacol, Ricardo coboară spre a o căuta pe Marcella la cabină, dar o găsește în brațele „chipeșului și nădușitului” Víctor Almeda. „Se sărutau cu un fel de furie oarbă”. El se face că nu a observat nimic și îi felicită. Chiar dacă Marcella încearcă să se disculpe, ea este o femeie liberă. Ricardo la fel. Se înțeleg bine și vor depăși momentul acesta. Adevărul este că Ricardo nu-și făcuse iluzii privind durata relației lor. Mai ales că dragostea aceasta pentru ea era de fapt ceva superficial. Din momentul acesta, Ricardo se întreabă dacă nu cumva trebuie să se întoarcă la Paris.
Două-trei săptămâni mai târziu, Marcella îl anunță că Víctor Almeda a fost invitat să prezinte Metamorfoza la Frankfurt, în cadrul unui festival de dans modern și era o ocazie deosebită pentru ea de a se face cunoscută în Germania. Așa că îl roagă pe Ricardo s-o însoțească. Numai că acesta refuză cu delicatețe, spunându-i că rămâne pentru traducerea lui, că are încredere în ea, că se întrevede un nou drum pentru ea pe care nu trebuie să-l rateze. Chiar în ziua în care o conduce la gară pe Marcella, Víctor Almeda, care urma să plece peste două zile, îi bate la ușă. Venise să-i spună că el și Marcella se iubesc și că era de datoria lui să-i aducă la cunoștință acest lucru. Drept pentru care, Ricardo îi mulțumește, mai ales pentru sinceritate, și întreabă dacă se așteaptă să rezolve el această problemă. Desigur. El era cel care trebuia să aibă inițiativa, Marcella n-ar face-o niciodată. Iar sacrificiul ei nu numai că o făcea nefericită, dar îi prejudicia și cariera. „Și de ce aș lua eu inițiativa să o rup cu o fată pe care o îndrăgesc așa de mult?”, întreabă Ricardo. „Din generozitate, din altruism” îi răspunde cu o solemnitate teatrală care-l face pe Ricardo să râdă. „Fiindcă dumneavoastră sunteți un cavaler. Și fiindcă acum știți deja că ea mă iubește pe mine.”. Dacă înainte se tutuiseră, oare acum, tânărul balerin voia să-i sugereze diferența de douăzeci de ani? Totuși, Ricardo nu poate să nu se întrebe, dacă vizita asta nu a fost pusă la cale împreună cu Marcella. Desigur, hotărâseră de comun acord. Ea nu voia să-l facă să sufere. Ricardo îi spune că va reflecta, de fapt el se hotărâse deja să o lase pe Marcella cu balerinul ei, iar el să se întoarcă la Paris, năzuința lui din copilărie.
Două zile mai târziu, în timp ce lucra seara la Café Barbieri, locul lui preferat, o siluetă feminină se așază la masă, în fața lui: „N-o să te întreb dacă mai ești îndrăgostit de mine fiindcă știu prea bine că nu” a zis fata nesăbuită. „Amator de puștoaice ce ești!”. Șocul e așa mare încât Ricardo scapă sticla de apă minerală pe jos, aceasta se face țăndări, stropește un băiat „cu părul sârmos”, chelnerița andaluză se agită adunând cioburile. Iar el o studiază „pe cucoana care își făcea brusc apariția după trei ani” chiar aici și chiar acum. Deși la sfârșit de mai, era îmbrăcată cu un sacou destul de gros, albastru pal și o bluză albă. Machiajul îngrijit nu ascudea paloarea feței, oasele proeminente ale pomeților și pungile mici din jurul ochilor. „Trecuseră doar trei ani, dar părea să fi îmbătrânit cu zece. Era bătrână.”. „N-aș fi crezut niciodată c-o să te-apuci să trăiești cu o mucoasă care ți-ar putea fi fiică!”. „Ce mult ai decăzut, Ricardo Somocurcio!” - îi face ea o scenă de gelozie de care lui îi vine să râdă. Totuși, ce înseamnă mascarada asta? Are loc o ceartă între ei, datorată acestei gelozii de neexplicat pentru Ricardo. Îl întreabă dacă o iubește pe „hipiota aia scârboasă”. „Pe tine nu cred să te fi iubit vreaodată” – o asigură el, „Tu erai pentru mine ceea ce era Fukuda pentru tine: o boală. Acum m-am lecuit, grație Marcellei.”. Dar dacă nu ar fi iubit-o, n-ar fi pălit dintr-odată și nici vocea nu i s-ar fi sugrumat. Numai ea putea avea „blestematul obicei” de-a apărea dintr-odată, „ca un coșmar”, în cele mai neașteptate momente.
În timp ce agita bucățica de zahăr în cana de ceai, Ricardo o observă cu atenție. Devenise foarte firavă. Gleznele ei erau ca două „bețișoare de bambus”. Doar în perioada clinicii din petit Clamart o mai văzuse așa. Află de la ea că se certase cu Elena Gravoski fiindcă îi reproșase ei toate nenorocirile care îl atinseseră pe Ricardo, tentativa de sinucidere și atacul cerebral fiind cele majore. Că îl căutase întruna, iar Elena nu vrusese să-i dea noua adresă. Că-i fusese dor de el și voise să-l revadă și să-i vorbească. „Tu reapari și mă cauți mereu între doi amanți”... „Þi-a dat papucii bărbatul Martinei? Vii să faci o pauză în brațele mele până îți cade în plasă următorul hodorog?”. Ea îi spune că toate aceste nebunii au luat sfârșit. O să-și petreacă ultimii ani cu soțul ei și o să fie o „nevastă model”. „Ai tu vreu soț? Tu? Se poate ști cine e?”. Îi venea să-i scoată ochii. Dar ea insistă că el îi este soț, că păstrează certificatele de la acea mairie din Cinquième. Dar aceea fusese o farsă ca să-i facă rost de acte în regulă, nu?! A stat cu el doar când avea probleme, până găsea ceva mai bun. Dar, de data asta n-o mai poate ajuta pentru că nu mai are bani și e împreună cu o fată pe care o iubește. „O hipiotă jegoasă care o să-ți dea papucii în orice clipă” – îi spune ea, supărându-se din nou. „Care nu se ocupă deloc de tine, judecând după felul în care ești îmbrăcat.”. Ea tocmai de asta venise. Ca să se ocupe douăzeci și patru din douăzeci și patru de el, ca o soție model. Dar joaca asta a ei reușește să-l irite pe Ricardo. Îi spune că regretă enorm faptul că în noaptea aceea când a strâns-o de gât, nu a făcut-o până la capăt. Îi venea să o scoată în șuturi din cafenea, să-i facă tot răul fizic și psihic pe care un om îl poate face altuia, dar în același timp – „mare imbecil!”, avea chef să o ia în brațe, s-o mângâie și să o sărute. „Mi se făcea părul măciucă imaginându-mi că ea mi-ar putea citi gândurile.”. Îi spune atunci că ar vrea ca ea să dispară definitiv din viața lui. „În sfârșit, o dulcegărie. Era și timpul, băiete bun.”. El îi subliniază că nu crede o iotă din cele spuse, motivul este că vrea să o scoată dintr-o nouă încurcătură acum că boșorogul i-a făcut vânt. Ea susține că dimpotrivă, ea este cea care i-a făcut vânt boșorogului și că l-a redat familiei „ca să-i șteargă mucii de la nas și să-i ia tensiunea de două ori pe zi.”. Incredibil cât poate să fie de perversă! „Un monstru de egoism și insensibilitate. În stare să lovești cu cea mai mare cruzime persoanele care s-au purtat cel mai bine cu tine.”. Fata nesăbuită recunoaște, într-un fel, ceea ce susține băiatul bun. Nu poate uita cât a suferit și ea în viață. Cu toate astea nu regretă nimic. Un singur lucru doar, faptul că l-a făcut pe el să sufere. Vrea cu orice preț să schimbe asta. „Cine nu te cunoaște, să se spele cu tine pe cap! Îți închipui cumva c-o să iau în serios farsa asta cu soția pocăită? Tu, fată nesăbuită?”. Atunci, îi răspunde că-l iubește, că are nevoie de el, că nu mai poate trăi cu nimeni altcineva. „De asta, chiar dac-ar fi să mor de foame și sete de-acum înainte și aș trăi ca o hipiotă, tot o să stau cu tine.”. A apucat-o tusea și a trebuit să iasă din cafenea. Abia la lumina zilei, Ricardo observă cât este de slabă. Dorește să-i vorbească neapărat și neavând de ales, Ricardo o invită în apartamentul său, regretând, chiar în acel moment, că o făcea. Urcarea celor patru etaje a fost un chin pentru ea, se oprea pe fiecare palier să se odihnească și nu-i dădea drumul de braț. Era plină de broboane de sudoare.
Ajunși în apartamentul mic, s-a lăsat moale pe micul fotoliu din sufragerie și a respirat adânc. A început să examineze tot ce era în jur, cu o privire gravă. Când a ajuns la patul răvășit, s-a schimbat la față. „tu aveai mania ordinii și curățeniei” a îngăimat. „În schimb mizeria asta reflecta foarte bine ireversibila ta decadență, Ricardito.”. Fata nesăbuită îi cere să-i semneze niște hârtii. „Singura hârtie pe care o semnez e cea de divorț, în caz că mai e valabilă căsătoria asta” – îi răspunde. Se gândea că cine știe ce tâmpenie semnează și ar putea ajunge la închisoare din cauza ei. L-a făcut să creadă că-l iubește în timp ce seducea alți domni, cu bani mulți, și-l trimitea la plimbare fără niciun fel de scrupul, lăsându-l zdrobit, distrus, fără chef de nimic. „Adevărul este că ai ajuns o arătare, numai bună de expus la circ.”. Dar ea continuă să-i spună că mai vrea doar două lucruri de la el: să o lase pe jegoasă, să vină să stea cu ea și să semneze acele acte. „nu-i nicio capcană. Þi-am cedat tot ce am. O căsuță în sudul Franței, lângă Sète și niște acțiuni la Compania de Electricitate din Franța. Totul e pe numele tău.”. El refuză. Atunci, ea îi sare de gât, încercând să și-l apropie. Când îi simte mirosul de grădină înflorită, o sărută cu patos, o mângâie...
„... i-am simțit toate coastele și șira spinării, de parcă nici urmă de carne nu le-ar fi despărțit de degetele mele. Nu avea sâni; sfârcurile ei, micuțe, erau la nivelul pielii.”, „Părea unul dintre cadavrele alea ambulante pe care le vezi în fotografiile făcute în lagărele de concentrare.”. Nu poate să mai facă dragoste cu el. Au operat-o și i-au scos totul. „Am corpul plin de cicatrice. Nu vreau să-ți fie scârbă de mine.”.
Ricardo o dezmiardă, îi spune că o iubește și în același timp este din ce în ce mai convins că ea nu fusese grav bolnavă, că ea este grav bolnavă și că va muri curând. Va avea grijă de ea. De ce nu-l căutase la vreme? Ba da, îl căutase, dar nu găsise nicio cale să dea de el. Tumoarea din vagin fusese descoperită foarte târziu și în urma extirpării medicii au remarcat începutul metastazei. Chimioterapia putea întârzia inevitabilul, dar nu ar fi rezistat, în starea ei, foarte slăbită. Cu bărbatul Martinei trăise pe coasta mediteraneană, La Frontignan, lângă Sète. Se purtase foarte bine cu ea de când medicii i-au descoperit cancerul, fără a se arăta decepționat când îi scoseseră sânii. Din moment ce soarta îi fusese pecetluită, ea l-a trimis înapoi la familie, să se împace cu Martine și să nu se mai judece cu propriii copii, că numai avocații aveau de câștigat de pe urma procesului. Dar, bătrânul a fost generos până la capăt: i-a cumpărat căsuța din Sète și i-a pus în bancă niște acțiuni, ca să poată trăi în condiții umane până la sfârșitul vieții. Apoi, s-a întors la fosta lui soție și la copii.
L-a căutat printr-o agenție de detectivi, care „o costase ochii din cap”. Când i-au furnizat adresa lui Ricardo, ea deja făcea investigații la spitalul din Montpellier. Cum avusese dureri vaginale încă de când era cu Fukuda, nu le acordase atenție sporită. Au stat așa, o bună parte din noapte, întinși pe pat, ea cuibărindu-se la pieptul lui. I-a spus toată această poveste – adevărată, înflorită, falsă? Știe doar că dacă a spus-o, se simte ușurată, mulțumită și că poate să moară împăcată.
A mai trăit fix treizeci și șapte de zile, în care s-a purtat ca o soție model, așa cum jurase în Café Barbieri. S-au mutat într-un hotel cu apartamente din Los Jerónimos unde se cazase ea. El și-a luat o singură valiză cu câteva haine și cărți, lăsându-i Marcellei o scrisoare “foarte ipocrită și demnă” în care îi spunea că se hotărâse să plece, redându-i libertatea, că nu voia să fie obstacol în calea unei fericiri pe care o înțelegea, dar pe care nu i-o putea oferi el - datorită diferenței de vârrstă dar și nepotrivirii de vocații -, ci Víctor Almeda, fiind de seama ei și cu aceleași afinități.
După trei zile pleacă la căsuța de lângă Sète, situată pe un deal de unde se vedea marea superbă proslăvită de Valéry în Cimitir marin. “O căsuță austeră, drăguță, bine îngrijită, cu o mică grădină.”. Timp de două săptămâni s-a simțit așa de bine, era foarte mulțumită, încât Ricardo a sperat să-și revină, în pofida oricărei rațiuni.
“Într-o seară, stând în grădină la apusul soarelui, mi-a spus că dacă intenționam vreodată să aștern în scris povestea noastră de iubire, să n-o prezint prea rău, altminteri stafia ei o să vină în fiecare noapte să mă tragă de picioare. Dar de unde până unde ideea asta? Fiindcă ai vrut mereu să devii scriitor, dar nu te încumetai. Acum c-o să rămâi singurel, poți profita, și în felul ăsta n-o să-ți mai lipsesc atât de mult. Cel puțin recunoaște că ți-am dat un subiect de roman. Nu-i așa, băiete bun ?”

Mario Vargas Llosa ne prezintă o poveste de dragoste altfel, cu un scenariu neașteptat, folosind metode neașteptate, dar sigure și originale. Este un narator fără pereche, de o finețe răscolitoare uneori, este un artist desăvârșit în arta descrierii și mai ales a reliefării detaliilor. Nu te conduce în vreun loc fără să ți-l prezinte sub aspect geografic, economic, politic și social; nu trece peste oamenii locului, importanți ori mai puțin, este un veritabil pictor/ ziditor de chipuri și suflete; fără să ne introducă în viața culturală a fiecărei țări prin care ajunge Ricardo; fără să pomenească și să descrie în mare parte instituții ori monumente ori străzi, clădiri, cafenele, librării și chiar feluri de mâncare specifice locurilor. Nu scapă nicio ocazie să ne prezinte tradiții, preocupări, modul de a gândi și de a vorbi ale oamenilor cu care personajele principale ale romanului se intersectează. Îi place să descrie spectacole, de teatru mai ales. Dovadă că atribuie o bună parte din ultimul capitol acestui aspect, desigur, neîndepărtându-se niciun moment de adevăratul scop al romanului.: dragostea care se simte, care se trăiește puternic, furios, neașteptat, periculos.
Subiectul romanului este abordat din poziția personjului principal, la pesoana I - Ricardo fiind naratorul poveștii sale de dragoste -, ceea ce-l face animat, atrăgător, fluent, adevărat.
Mario Vargas Llosa este de o perspicacitate uluitoare cum îmbină dialogul cu descrierile. Cum leagă planurile între ele. Cum întrețese ideile. Cum comută în timp și spațiu. Acum ești la Paris, acum la Londra, acum în Germania, ba chiar acum în Japonia... Istorisirea lui se încadrează într-o perioadă de aproximativ patruzeci de ani, de prin anii cincizeci și până în anii nouăzeci. Ne relevă suficiente informații despre situația politică din cele trei continente pe unde umblă protagoniștii, unele aflate din presa zilei, altele din scrisorile unchiului Ataúlfo, de la prietenii săi sau cunoștințele implicate în acele mișcări social-politice ale locurilor și vremurilor respective.
Mario Vargas Llosa reușește să creeze o atmosferă de roman din care niciun element nu iese din cadru. Aici este dragostea, aici politica, aici itinerariile geografice, oamenii cu chipurile lor obișnuite, vii, momentele artistice. El concepe aceste două personaje, băiatul bun și fata rea, ca un sistem din două părți, împlinind teoria contrariilor care se atrag. Dacă unul iubește, celălalt o ia în glumă. Toate celelalte femei din viața lui Ricardo încercaseră să facă o completare spontană de vid. Niciuna nu reușise ceea ce micuța chiliană reușișe atunci, în Miraflores, și toată viața lui. Îi slujise în momentele ei de disperare, de neputință, de boală. Alergase continuu după o dragoste care îi scăpa mereu printre degete. Iar ea, ce făcuse? Îl tratase mereu ca un pișpirică. Un bărbat care nu putea să-i ofere decât o viață mediocră și plictisitoare. Dar ea era o aventurieră. Îi plăcea să călătorească și mai ales să fie bogată. Ori asta nu se putea realiza decât alături de persoane cu bani mulți. Era o fată rătăcitoare, curajoasă și circumspectă, fără scrupule atunci când nu-i mai convenea viața pe care o duce, într-atât de ipocrită încât, de cele mai multe ori fugea cu economiile bărbaților cu care trăise, care avuseseră grijă să nu-i lipsească nimic din ceea ce și-ar fi dorit. Din viața lui Ricardo a evadat de atâtea ori, lăsându-l sfârșit, dezorientat, fără niciun rost.
Dar meritul lui Mario Vargas Llosa nu este neapărat cel al prezentării capitolului din viață numit dragoste cu atâta exces de mijloace stilistice și lingvistice, de scene erotice subtile etc., ci tocmai prezentarea acestei incomparabile povești amoroase în paralel cu alte iubiri, ale sale ori ale prietenilor, cunoscuților și care sunt inserate cu finețe în cadrul romanesc. Spre exemplu, nefericita iubire japoneză a lui Salomon Toledano. Sau iubirea fără dramatism a soților Gravoski, una obișnuită adică. Ba chiar „mediocră”, așa cum o numește însuși Simon.
Acestea și altele sunt puse față în față cu iubirea ce vine și pleacă, tulbură și înfioară, lipește și dezlipește perechea perfectă: sadica și masochistul. Loialul, docilul, fraierul. Pișpirică, găgăuță de serviciu. Pămpălăul. Și Lily, tovarășa Arlette, madame Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko, madame Ricardo Somocurcio, Otilita, fata cu ochii ca mierea arsă, fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, zăluda, fata care n-o să se îndrăgostească niciodată. Mantisa religiosa!


Ottilia Ardeleanu
22 martie 2014



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!