poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4585 .



Tangerine tango ori cea care mă simt(e) o altă lume
articol [ Recenzie ]
recenzie: Tangerine Tango de Camelia Iuliana Radu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2014-01-13  |     | 



Anul se termină cu mine. Anul începe cu mine. Cum aș spune... Regele a murit, trăiască regele!
E o zi de muncă nouă și oamenii par noi, deși îi cunosc de mult. Cred că au o nouă atitudine. Mai relaxați, cu zâmbet înnoit, voluntar și cu tradiționalul... știm cu toții care este acela. Mă salută ca și când aș fi așezată pe un scaun important. Cu un aer degajat, convinși că numai în felul acesta poate începe o lume mai bună. Este un fel de ritual în care preferăm tăcerea, cea care vine din adâncul ființei și se manifestă în simple gesturi, în curajul ori sfiala din priviri. Eu afirm și confirm naturalețea lor, dintr-o mișcare subtilă.
Trecuți prin filtrul începutului, cunoscuții mei își iau soarta în serios. Adică, se apucă de lucrurile încă neterminate. Nu pot începe altceva atâta vreme cât sunt ciuntite înseși faptele lor.
În aroma necunoscutului, ceva trebuie adulmecat.
Ordonez gânduri. Curăț ultimele tare ale trecutului. Sorb o gură-două din lichidul acesta al zilei. Când eram copil, ieșeam în curtea abia ninsă, luam în căuș zăpada din fulgi nelipiți care scrâșneau și mușcam din ea ca dintr-un codru de pâine. Gustul ei inițiatic nu aveam să-l mai simt niciodată.
Mi-amintesc, aseară eram prea singură. L-am căutat. Nu mi-a răspuns. M-am îngrijorat, dar până să aflu amănunte, i-am înlocuit lipsa cu câteva minute bune de lectură.
Am intrat în mica bibliotecă și am luat o carte la întâmplare. A Cameliei. O primisem cadou anul trecut. O răsfoisem și atunci, dar acum simțeam nevoia să o citesc. Așa cum aș sta față în față cu iubitul, la o cafea altfel. Mută.
Tangerine tango.
O culoare? O atitudine? O semnificație? O dispoziție? Aveam să aflu: o altă lume în trend. O alta!
Totul începe cu o „Dragoste târzie”, dar niciodată nu spune niciodată! Căci niciodată nu e târziu pentru dragoste:
„Apus de soare –
o portocală arzând
pervazul nopții”, motto al poeziei tangerine tango, un motto al vieții la culoarea zilei!
Tendințe(le) tangerine tango reliefează un teren al senzațiilor, o combinație de portocaliu, roșu, corai, ca și predominantă a poeziilor incluse în acest capitol. Și iată-le: „vânt”ul „oranj-roșiatic”, „pajiștea de foc”/ „Invocație”; „jetul portocaliu”, „argila roșie”, „cărămizile sângelui”, „coji de fructe roșii”/ „Argument”; „șalul oranj”, „cutia cu pantofi roșii”/ „Visul”, „un fulg roșu de soare uitat”, „grădinile cu mandarini”, „pigment de oxid de fier”/ „Remediu 2012” – mărturisesc faptul că mi-a plăcut această abundență de expresii vii, în ton cu orientările actuale. Poeta alege culori pasionale, cochetează cu ele și le îmbracă, le poartă cu o anume eleganță, pășește atent pe covorul roșu de cuvinte sau chiar aleargă, cu ținută de atlet, în întâmpinarea cititorului. Tot ce o înconjoară, tot ce percepe, tot ce simte, ce trăiește este tangerine tango. Până și iubirea capătă această nuanță ispititoare.
Există o „Definiție” pentru „fructele pasiunii”: „... dacă vei mușca din carnea lor/, vei simți o răcoare stranie, ascunsă în miezul de foc, / iar ea te va regenera.”.
Urme de tangerine tango aflu și în „soarele mărțișor” din „Context” - o imagine care conferă, pe lângă feminitate, și un aer de speranță, de tradițional românesc. O trimitere către mitic și simbolic.
Interesant ca idee este că pe fundalul de portocaliu intens, aproape de roșu, Camelia Radu profilează adesea zăpezile, ca și când ele ar scoate petele întregii lumi pe care aproape că numai în vis reușește să o vadă undeva lângă perfecțiune: „mai bine rămâi în zăpadă,/ ca într-o minciună ușoară.”/ „Visul”. Obsesia pentru albul zăpezii contrastând cu roșiaticul oranj răzbește din mai multe poezii. Zăpada capătă valențe distincte și odată cu ea, poeta își salvează, pecetluiește, cumințește gândurile, ființa: zăpada care camuflează: „Între timp a venit iarna,/ acoperindu-i tatuajele și semnele satanice”/ „Visul”, zăpada care îngrădește: „Durerea mea are chip de rutină.../ Zăpada a întemnițat-o între garduri/ cu vecini adormiți, peste care crește iarba/ și urlă uitarea”/ „Lamentația”, zăpada care are propriile simțuri: „ce să mai spun despre gustul de zăpadă?/ Are sonor, pori fierbinți prin care ozonul/ mă năpustește albastru” sau zăpada informațional-culturală: „Fulgii de zăpadă sunt biblioteci/ de unicate, pe care le citești doar tu”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, zăpada care îndepărtează, înstrăinează: „zăpada uscată hârșâie sub tălpi străine, / mă dezlipesc de mama, de casă,/ mă apropii de o planetă nouă.”/ „Exoplaneta”, zăpada care adăpostește frumosul: „mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi/ au răsărit brândușe cu fruntea fierbinte,/”/ „Aproape oranj”.
Tangerine tango este o stare de stări denumite prin chiar titlurile poeziilor: „Invocație”, „Vis(ul)”, „Lamentația”, „Remediu (2012)”, ori un soi de comunicare în exterior, o modalitate de ieșire din sine: „Argument”, „Definiție”, „Context”, „Fereastra”, „Amurg în grădină” etc.
Camelia Radu trăiește cumva istoric, se transpune în personajele altor vremi, se „reîncarnează”. Este plăpândă în lumea actuală, un Babilon upgradat: „Durerea mea este vânăt-albastră,/ o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit... Durerea mea se mișcă în voie, într-o cușcă de stele,/ între sârme și vise universale,/ pentru că azi, Babilonul este o imagine, / nu poate fi dărâmat.” / „Lamentația”.
„Atelier pentru design interior” prelungește visul „undeva, între nimic și mâine”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, ca o încercare de a lucra la tencuirea sinelui și de a zugrăvi încă o dată, de a redecora interiorul cu tot ceea ce conține, cu lucruri de mult știute, după un stil nou, modern, captivant, cum, de exemplu, se sesizează în „Eva nouă”: „Un fruct rotund să îți mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei mușcături,/ momentul acela în care/ mișcarea gurii mă năștea” sau în „Exoplaneta”: „Rămâne doar strachina de lut în care/ un bărbat singuratic/ și-a pictat pasărea dimineții/ la Horezu”.
Deslușim schimbări, ornamente de suflet, „obiecte” care se regăsesc nu neapărat fizic, ci mai degrabă intrinsec poetei, un design personal și cu personalitate. Dar acestea au rădăcini adânci, mai către începuturile eului și suportă transformări tangerine tango, din care nu lipsește feminitatea și idolul masculin, desigur. Aceste transformări sunt stări, o serie de trăiri care se disting în metafore și sintagme caracteristice unei noi orientări, sunt, aș putea zice, micile alintări din viața văzută din perspectiva unei altfel de mode: „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”/ „Argument”, „dorințelor le dă semințe din plamă”/ „Întredeschis”, „țin minte doar cum stăteam împreună/ pe un covor de lână subțire, / prin care nisipul îmi înțepa coapsele”/ „Definiție”, „iau micul dejun în pat și răsfoiesc/ jurnalele lui Einstein/ (Ce minunat este Internetul/ fără ieri, fără mâine)”/ „Context”. Cum ar fi putut să uite tocmai de Internet - acest moderator al tuturor, al tuturor curiozităților, influențelor, cunoașterii, informării, apropierii din distanță a oamenilor! Și iată ce revelație: „Îți dai seama că zăpada este paradoxală/ și seamănă cu Internetul? Îi trebuie/ doar un fir material cât o celulă/ pentru a umfla lumea în peisaje noi, în realități/ implacabile.”/ „Visul”. Alte stări sunt descrise subtil: „Durerea mea are chip de rutină,/ de resemnare, o cutie goală, luată de vânt”/ „Lamentația”, „Eu îmi trăiesc oboseala de azi/ este o certitudine mai confortabilă/ decât orice scaun/ pe care mă inviți să stau”/ „Fără proptele”, și așa după cum spuneam, fiecărei trăiri, poeta îi găsește un obiect din viață drept corespondent.
„Haute couture” este anunțat încă din primul capitol, în „Remediu 2012”: „Înainte de plecare mi-au spus: ia și bea,/ pentru haute couture trebuie să fii otrăvită/ până în adâncul lumii”. Intrăm deja în zona lucrăturilor fine, cele care ating, cele aproape intime: „Porți pe tine un convoi de atingeri necunoscute/ stau ca polenul prinse de gânduri”... „Călătorim împreună, unii în gândurile altora”/ „Aproape oranj”, într-o lume a dăruirii, a nevoii de desfătare mergând pe drumul cuvintelor ca pe drumul mătăsii. O redescoperire a unei lumi vechi aduse în prezent, prin adulmecare: „Nările mele erau năucite de mirosuri noi, din trecut:/ hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească, cerneală,/ mătase, levănțică, vin demisec, ceai chinezesc,/... / cobalt, acaju.”/ „Paznicul bibliotecii” – o dedicație de Ziua Mondială a poeziei, cum și în „Fereastra”, pentru Nichita: „Între asfalt și frunzele copacilor era o fereastră,/ puteai să o intitulezi „Peisaj cu bărbat blond fumând” ”.
Sigur, parte importantă a versurilor sale, centrul tangerine tango și fără de care nu-și poate explica mai bine sinele, nu-și poate evalua și nici etala stările, șiragul acela ca mătăniile: dorințe, plăceri, năzbâtii, calmul, tăcerea... se manifestă cu aprindere doar în prezența lui, a bărbatului, sprijinul acestei căutări și regăsiri în cuvinte tangerine tango: „aș vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută, / dar nu pot...”/ „Pe marginea apei”.
Uneori, poeta își comută rolul contrastelor. Acestea vorbesc, parcă, în locul ei, aduc expresivitate, nuanțare, clarificări: „Dârele bucuriilor m-au tatuat cu miresme/ încă mă înfășoară/... Locuiești în tăcere, acolo unde îmi țin urmele/... ești marginea unei lumi neliniștitoare”/ „Pe marginea apei”.
Starea de nostalgie apare frecvent în versurile Cameliei Radu, sparge granițele sinelui. Se simte chiar o nevoie de a lăsa amprenta acestui interior care se dorește reconstruit în linii moderne, la îndemâna celui care dorește să viziteze, să achiziționeze ori să locuiască în poezie, ca într-o casă de vacanță: „Nu te-am mai văzut/ fumam, când ne-am întâlnit ultima oară./ Între timp,/ pereții au sublimat în singurătate,/ au adus iarna pe care proiectez uneori,/ un film necunoscut”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, „Aș vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută,/ dar nu pot.../ atunci când clipesc, lăcrimezi tu și văd/ o imagine suprapusă, cu tine prin mine odihnă,/ iar literele se albesc,/ devin dinți de lapte în gura vieții”/ „Pe marginea apei”. Lipsa celui drag este înlocuită abundent de gânduri, imagini și amintiri savuroase, de dorința de înfruntare a distanței și înălțare la nivel de vis a acestora: „Þi-am visat degetele de argint/ modelau încet, tocindu-se cu fiecare gest./ Treceai cu mâinile peste mijlocul fiecărei zile,/ lăsai urme fine în fiecare rid,/ realitatea devenea apus oprit.”/ „Tango”, „A fost nevoie să plec la capătul lumii/ să ascult vântul străin/ foșnetul copacilor cu frunze necunoscute/... A fost nevoie să plec,/ să am distanța necesară vederii mele”/ „Urna cu vise”.
Remarc faptul că, dintre momentele zilei, autoarea preferă amurgul, încadrându-se și el în tangerine tango, ca o „spuză roșie”, ca „neaua roșie de soare”/ „Amurg în grădină”. Dar, cu siguranță nu poate trece peste ziuă, amiază, dimineață și chiar peste noapte - văzută din „Lanuri de stele date în pârg” cum „se adâncea pe sub piele,/ o transfuzie mai puternică decât destinul,/ și-mi căra în spate orașul.”. Chiar și „Poetul a murit, vă spun de la început,/ se lipise de paginile unui amurg./ Fără pulsațiile recalcitrante, lumea s-a risipit,/ năucă./ Topite între migdali, răsar și azi nimfe de nisip/ numai cântecul a rămas/ înghițind portocala pe care ne plimbăm/ împărțind-o în meridiane.”/ „Nimfe”.
În „Prêt-à-Porter”, poeta agonisește, în primul rând, „umerașe pentru haine”, pe care așază în ordine „ipostazele vieții”, printre care și „Măștile singurătății”. Se îmbracă la întâmplare, adică își pune întâmplările pe ea și pleacă, „bezmetic”, prin viață: „pe bara șifonierului ipostazele vieții stau agățate/ le alegem în fugă, încercăm să le potrivim/... să fim în trend, să corespundem”/ „umerașe pentru haine”. Se pare că nu va putea fi vreodată în pas cu moda, timpul trece pe lângă ea prea repede și multe dintre haine rămân în șifonier, nepurtate, deși fiecare își așteaptă rândul și fiecare are dreptul să fie de folos în felul ei de haină, să îmbrace umanul, să-și trăiască propria viață, ca și omul. Poate că tocmai acest lucru îi dă de gândit poetei, să inverseze rolurile și să reconsidere situația, să organizeze un alt șifonier de prêt-à-porter în care oamenii sunt umerașele de pe care timpul își alege, de această dată, ipostazele: „pe altă bară/ din alt șifonier, mult mai mare și mai întunecos/ suntem umerașe pentru haine/ din care timpul își alege ipostazele”/ „umerașe pentru haine”.
Un alt prêt-à-porter de actualitate este singurătatea. Ea se ia lesne prin copy-paste. Și deține mai multe măști. Ar mai fi tricoul pentru flirt și cel pentru gelozie: „tricoul tău flirtează, al meu este gelos” și, bineînțeles, niște „detalii oranj” à la mode: „un soare alb pe un cer portocaliu”, „năzuințe/ răsucite în piatra de iacin a verii”, „ramurile unui fulg de nea”, „substanțe instabile, flăcările,/ doar o iluzie a timpului privit de prea aproape.” Se poate considera că uneori, însingurarea vine în favoarea poetei care detestă întâlnirile gălăgioase, aglomerate, unde ar fi silită să asculte alte povești de viață, uitând-o pe a sa, eul propriu, cu mult mai important./ „Cum să o refuz pe Carmen, de 8 martie”. În schimb, preferă desfătările, cum ar fi petrecerea doar cu sine a unei zile pe care o numește a sa și care ar putea fi chiar oricare dintre zilele cele mai frumoase din viață: „Nu fac nimic altfel, astăzi este una dintre zilele mele/ pe care le iubești./ Dacă te-ai hotărât să ai una anume,/ în care să îți fiu sărbătoare, voi ști/ că le vrei pe toate”/ „De ziua mea”.
În „Colecții de toamnă”, ne reîntâlnim cu decorațiuni, bijuterii, și accesorii tangerine tango care evidențiază libertatea simțurilor, evadarea din sine în conformitate cu „instinctele exprimate fugar”, o alunecare „în sensul de după sens”, o tornadă care nu mai poate fi oprită și din cauza căreia „vom răstălmăci lumea/ făcând-o Dumnezeul miresmelor”, „un consens alchimic”, „minerale ascete, apă și toleranță, decădere, / difuzând în aer arome amărui”, / „Tot ce aș vrea să văd” – poezie care încheie volumul și totodată închide cercul către primul capitol, „Tendințe”: „Se cască gura unei tendințe oranj”, lucru care chiar mi se pare că rotunjește, întregește și păstrează culoarea tangerine tango.
Poeta însăși afirmă că: „Nu sunt nici înăuntru și nici în afară/ - o interfață între două lumi, la fel de străine./ Locuiesc într-un gând de plecare, / un zvon al acestui loc atât de subțire.”/ „Exoplaneta”. Ea este doar un canal de comunicație. „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”!
Mă retrag și eu din paginile de iacin cu același sentiment tangerine tango.

(13 ian. 2014)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!