agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4221 .



Suflu existențialist. "Târziu în labirint" de Marian Ruscu
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pasa ]

2013-01-09  |     | 



Târziu în labirint de Marian Ruscu (Fundația Culturală „Libra”, București, 2011) este o carte ieșită din canoanele de gen și specie literară, având, concomitent, și trăsături ale poemului în proză, și ale jurnalului liric de idei, și ale panseului, și ale poemului-eseu, fără putea fi încadrată în vreuna dintre aceste specii. Aici, Marian Ruscu nu se detașează total de ceea ce a scris până acum, fiindcă, prin tematică, motive, acutizare a simțurilor, pendularea între memorie și prezent, situarea eului în raport cu sinele, regăsim gânduri asemănătoare cu acelea de altădată, cel puțin din penultimul său volum de versuri.

Dacă în prima parte a volumului, Temporale (Dusul, acumul și nevenitul), ființa poetică este situată sub timp și timpuri, într-un proces al devenirii raportat la un „acum” dintr-un „atunci” și dintr-un „mâine” ce presupune o întoarcere a roții destinului, în cea de a doua, Atemporale , compusă din două secțiuni, Eu și minele meu, Agitație în gânduri, ființa se concentrează pe sine, legată prin fire invizibile de matricea satului natal, unde sufletul se regăsește în simplitatea celor trăitori în mijlocul naturii. Astfel, finalul cărții aduce și liniștea necesară, poate chiar ieșirea din labirint: „Am avut onoarea, eu, murdar la gând, să viețuiesc, din păcate câte puțin și rar, printre oameni curați la suflet și cuget. Câtă simplitate, câtă noblețe, câtă împăcare cu ei înșiși și cu Domnul! Chipul lor trăitor în natură e legat cu viețuirea simbioză între om, plantă și animal. Þărani cu ridurile adânci în sudoarea densă.” (p.99-100).

Temele și motivele dominante ale cărții sunt: timpul, menirea scriitorului în lume, singurătatea, raportul dintre eu și lume, amintirea, mântuirea prin scris, matricea existențială, martiriul, învinsul și învingătorul, lumina, raporturile dintre contrarii – spirit și materie, iubire și ură, prietenie și dezbinare, cădere și înălțare etc. Toate acestea ne spun multe lucruri despre un spirit neliniștit, care suferă că lumea nu (mai) este așa cum o dorește/o visează, dominată de spiritul unui rău imanent. Și, până la urmă, demersul scriiturii lui Marian Ruscu de aici poate fi și o tentativă de salvare a ființei din labirintul răului, altfel spus, o exorcizare a demonismului din sine și din lume.

Marian Ruscu, deși scrie despre sine, are în gândurile sale multe fraze de bun-simț, care țin, mai degrabă, de memoria colectivă a umanității, rod al experienței de viață și al lecturilor sistematice. Nici nu are, de fapt, pretenția să fie original prin ceea ce spune, fiindcă orice creație este doar o parte infimă din Creația dintâi. Începutul cărții este chiar o parafrază după „Facerea” din cartea sfântă: „La început a fost tăcerea – mută, surdă, oarbă, lineară și zadarnică. În jurul ei plutea nevinovăția, pe valuri de moarte nemăsurate în ere, între maluri de nimică.// Doar când a bătut clopotul a apărut Cuvântul. Primul rostit a fost DOR. Desigur, Dor de Înviere” (p. 7). Fără îndoială, sunt multe asemenea paragrafe de unde răzbate spiritul însetat de cunoaștere, dorința de a nu accepta, fără discernământ, frazele luate de-a gata, astfel încât, nu de puține ori, gândurile sale devin scurte comentarii eseistice. Iată un exemplu privitor la devenirea lumii: „Treptat, tacticos, meticulos, nimicul primordial, particulă inițială se întoarce la rădăcina din care s-a tras, la punctul de început, la universul minusculoid, acolo unde se va ascunde din nou lumina”.

Cartea dă, uneori, impresia de inconsistență, de amalgam ideatic, fiindcă „dezordinea” vine tocmai din această structurare labirintică a ideilor. Un „flux al memoriei”, întrerupt de pasaje diegetice sau de panseuri vag filosofice, îl conduce pe cititor printr-un labirint al îndoielilor, din care trebuie să izvorască, la final, și lumina. Și această lumină o găsim, nu de puține ori, în reflecțiile asupra binelui moral: „Măcar o dată, o singură și ultimă dată – dacă nu o să te trezești – mângâie un deznădăjduit, atât cât te lasă inima. // Și dacă chiar nu poți, știu eu, poate firea ta să fie de vină sau menirea?! Ocolește-l, nu-l îmbrânci, nu-l călca.” (p. 30); „Eu știu. Așa am învățat că un păcat făcut cuiva îl duci Acolo. Eu vreau să-mi car, Acolo, propria-mi povară, câtă mi-am dat. // Așa că nu mai judec pe nimeni”. (p. 32). Tot astfel, manifestarea împotriva răului moral, al cărui „adjuvant” principal pare a fi ura, constituie una dintre coordonatele majore ale discursului auctorial: „Hmm, vai de cei care urăsc! Câtă risipă, câtă pierdere, câtă pace irosită, câtă amărăciune în suflet! Fie la ei acolo! Să nu prietenești, ci să urăști? Vai!” (p. 73).

Nu sunt momente când mărturisirea se face până la capăt. De aceea, nici nu se poate spune că am avea de a face cu vreun simplu jurnal liric de idei. Nici nu se pune problema dacă există veun învins sau vreun învingător aici, chiar dacă volumul mărturisește despre înfrângeri. Nu există lamentații sau, dacă uneori se încearcă acest lucru, ele sunt stinse în acorduri satirice, nicidecum demolatoare, ci pline de înțelegere față de natura umană, totuși, cu îngrijorare față de soarta neamului românesc („Mă tem că sămânța seminției mele a fost modificată genetic.// Mă tem pentru soarta nepoților mei.// Dar cel mai mult mă tem că m-am născut să nu mor român”. – p. 99). Acest lucru e mai vizibil (dar nu numai) atunci când se vorbește despre „oameni din câlți”, „oameni cu gesturi gripate”, „zbiri scormonind prin gânduri”, în contrast cu „martirii putrezind în suferință”.

Desigur, s-ar putea găsi mai multe influențe în scriitura din acest volum, dar nu mi se pare a fi ceva relevant. Cert este că autorul vrea să rămână fidel sieși până la capăt, „păstrând distanța față de jungla în care au rămas colți fioroși scânteind, învinețiți, frisoane”. Fără a aduce vreun nou tip de scriitură, Marian Ruscu rămâne, și prin această carte, un scriitor interesant, despre care se va mai vorbi.


George Pașa
(articol publicat în revista „Repere literare”, Ploiești, nr. 2/2012)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!