agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2974 .



Patosul lucrurilor
articol [ Creatie ]
interferențe lirice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2012-07-09  |     | 



Snow at the Ukimido, Katada
Snow at the Ukimido, Katada

Cu acest text aș vrea să încerc un fel de mediere între valorile existențiale și estetice ale culturilor care pentru unii par impermeabile. Nu vreau nici să echivalez pripit valorile a două culturi evident diferite, nici să declar că specificul cultural face imposibilă comunicarea interculturală. Există, cred, poeți care pot face acest serviciu prin chiar creația lor. Pentru mine, cîteva din valorile poeziei japoneze se pot regăsi într-un fel de gemeni imaginari în poezia lui Blaga. Încercarea mea e riscantă, dar poate fi un pod, e adevărat fragil și oscilant, peste o prăpastie care nu trebuie considerată de netrecut. (Taine și tîlcuri)

*


În perioada Heian, AWARE avea în Japonia sensul de sensibilitate față de lucruri, de întristare față de efemeritatea și perisabilitatea lor.

Prin MONO NO AWARE se înțelege astăzi specificul firii și culturii japoneze de a comunica direct (nemediat prin limbaj) - prin empatie sau simpatie - cu lumea lucrurilor. Japonezul se identifică cu lumea (lucrurilor) și poate exprima direct această legătură. Întîlnirea cu lucrurile este pentru el experiența vibrantă prin care este perceput în întregime, sintetic, simultan cu inima și spiritul (kokoro), înțelesul lumii și al vieții.

Ca patos al lucrurilor, MONO NO AWARE nu este însă cu totul străin culturii occidentale și poate fi apropiat de compasiunea pentru fragilitatea și vremelnicia tuturor lucrurilor, de tandrețea cu care le înțelegem soarta neîndurătoare și le resimțim suferința - lacrimae rerum (Virgiliu).

Ca și în Taine și tîlcuri, încerc să regăsesc în poezia lui Blaga atitudini și mărturisiri, experiențe lirice apropiate de cele pe care le presupune valoarea estetică amintită anterior. Poetul nostru nu cred să fi cunoscut poezia și cultura japoneză, deși, în Trilogia valorilor, s-a ocupat de culturile extrem orientale. Există însă în poezia sa destăinuiri care se suprapun, poate ușor stîngaci, aidoma unor desene defazate, peste contururile și culorile valorilor nipone. Defazarea este însă doar o interferență, o vibrație care poate fi resimțită ca o promisiune a gustului comun.

*


De rerum natura (cochetînd cu denumirea epopeii lucrețiene) deschide o perspectivă empatică asupra lumii lucrurilor:

A căzut pe lucruri rouă
sau e numai o părere?
Poate că le plânge fața
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au și ele gânduri, patimi?


Întrebările retorice din versurile de mai sus țin să confirme că lumea lucrurilor ne este asemenea, că lucrurile ne solicită, fără de grai, compasiunea și, mai mult decît atît, participă decisiv la lărgirea orizontului ființei noastre spirituale:

Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri,
născătoarele de lacrimi.


*


Comuniunea cu lucrurile, mărturisește autorul interlocutorului său (care cel mai adesea este o ființă incertă între discipol și partener erotic), este o continuă provocare din partea lor:

Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc
despre lucruri. Cît țin hotarele
ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc.
Sîntem împrejmuiți de atotștiutoarele.


Și nicidecum o provocare oarecare, ci una fără de care nu ne putem cunoaște pe deplin, cu adîncimile care ne întemeiază și aspirațiile care ne înaripează:

Ne sînt acoperite viața și patima.
Lucrurile însă, ele ne știu. Ia aminte:
drumul ne știe secretele ținte,
vîntul cunoaște cît de sărată e lacrima.


Dar mai ales nu ne putem cunoaște și n-avem cum să resimțim întreaga amploare a împlinirilor:

Prin suferinți, dintr-un loc într-altul, prin arderi
ne purtăm îndoielnică firea.
Noi ne cunoaștem doar golul, aleanul.
Lucrurile ne ghicesc împlinirea.


Lucrurile sînt, de fapt, conștiința noastră superlativă, oglinda esenței noastre de ființe iubitoare:

Înaintarăm - pînă-n zăpezi, prin amară
vreme, și încă nu știm că iubim.
Dar apa, dar apa în care de sus
de pe pod ne-oglindim, o știe de astă-vară.

(Atoștiutoarele)


Este în această ultimă strofă un tulburător apel la imaginea (grăitoare) care ne comunică miraculos și instantaneu, aproape ca într-un haiku, misterul propriei noastre vieți.

*


Într-un anume fel, Blaga resimte că, urmîndu-și, în manieră individualist-occidentală, destinul de individualitate creatoare, trădează menirea sa originar-umană. O spune, lamentîndu-se, într-unul din poemele din tinerețe:

Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea
ca un mușchi strămoșesc.
O, de ce am tălmăcit vremea și zodiile
altfel decât baba ce-și topește cânepa în balță ?
De ce am dorit alt zâmbet decât al pietrarului
ce scapără scântei în margine de drum ?
De ce am râvnit altă menire
în lumea celor șapte zile
decât clopotarul ce petrece morții la cer ?

(Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea)


*


Ideea și aspirația secretă a pierderii de sine nu-l părăsește însă. El simte, asemenea țăranului zugrav care «era prieten cu toate minunile», că există o poezie mai curajoasă și mai consistentă, mai simplă și mai candidă, în comuniunea firescă și anonimă cu toate ale firii.

Dacă m-aș pierde în toate
și-aș rămânea fără nume
așa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei,
n-aș mai fi singur pe lume.

Dacă de-un glas, de-un singur, de unul
ce-și culcă ardoarea-n urechea și-n inima mea,
cu adevărat m-aș pătrunde,
marginea mea s-ar curma.

Dac-aș uita cine sunt, trădându-mă pentru o altă lumină,
în trupul meu osul s-ar face aur.
Privighetoarea în noapte
de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină.

(Dacă m-aș pierde)


*


Într-un poem tîrziu, aspirația la comuniunea fără rezerve cu lucrurile izbîndește totuși într-o înscenare de excepție. Dialogul mut dintre autor și nor, și, prin intermediul lor, între înalt și terestru, între umbră și gravitate, ecourile și corespondențele neașteptate și revelatoare ivite pe parcurs fac ca cele două ființe să se apropie pînă la contopire întru spirit.

Umbra unui nor aleargă.
Goana ține spre-un străfund.
Văi de aur mă îndeamnă
cum mi-e felul să-i răspund.

Umbra m-a cuprins deodată.
Cîte gînduri mă pătrund!
Înțelesuri – nențelesuri
mi se-arată, mi se-ascund.

Călătoare și răzleață –
umbra e de nor rotund.
Dar ce grea e! Colo-n ape
ea căzu pînă la prund.

Ca un freamăt mi-e aleanul
unde merg și unde sunt.
Din înalt îmi ține norul
lung, ah, lung, ison profund.

În cutreierul prin spații
cari în altele răspund,
cînte el ce în neștire
mie însumi eu mi-ascund.

(Alean)


E evident că Blaga nu descrie starea haiku, dar dispoziția lirică pe care o marchează în acest poem este involuntar poate mai mult decît tangentă la cea dintîi.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!