E greu, dacă nu imposibil, să vorbești de un artist fără să-l încadrezi în propria biografie. Cu atât mai mult în cazul lui Adrian Costea, despre care cunoaștem în mod direct, prin mass media, că a fost acuzat, în Franța, de „crimă împotriva umanității și complicitate la genocid” Ceea ce s-a dovedit a fi fals, numai că presa n-a mai găsit de cuviință să consemneze și acest detaliu. Nevinovăția n-are target... Mai știm, indirect, prin trimitere la sursă, că era, până la revenirea în țară, în 1992, un artist de mare cotă internațională (ceea ce poate fi încă adevărat).

Cleveteam, în P.S.-ul unui articol anterior despre Adrian Costea ("Colosalul"), publicat pe CERTITUDINEA, despre acea acuzație aberantă și nedovedită a tribunalului francez (după nouă ani de anchetă), că ea rămâne, totuși, în picioare, într-un sens mult mai adânc decât cel strict juridic. Pentru că, indiferent ce intenții sau ce planuri politice avea și oricât de binefăcătoare pentru țară ar fi fost acestea în finalitatea lor, Adrian Costea a hrănit un cancer (Ion Iliescu) care a făcut metastază prin Traian Băsescu. Fără primul, cel de-al doilea nu ar fi fost posibil. În această perspectivă, injustiția care i s-a făcut a fost un decont necesar. În termeni creștini se numește ispășire. Pe de altă parte, nici viziunea copleșitoare a noilor sale sculpturi în oțel (trei terminate, 16 în lucru, altele în faza de proiect) nu ar fi fost posibilă fără experiența suferinței cu care și-a plătit „crima”.

L-am întrebat pe Pavel Șușară dacă-l cunoaște pe Adrian Costea ca artist. Nu numai că-l cunoștea, dar chiar se oferise, încă în urmă cu cinci ani, să-i curatorieze acestuia o viitoare expoziție de sculptură. „Insul e formidabil, mi-a spus Pavel. Are o creativitate debordantă, indiferent pe ce pune mâna. Până și în politică a fost creativ, dincolo de urmările acestei creativități. A vrut să facă o carte despre România, a făcut-o, total neconvențional și cu implicare totală. Și, oricum, altfel decât se aștepta oricine: densă, sensibilă, tandră, monumentală. Are o paranoia și o incontinență a creației pe care nu le-am întâlnit la nimeni. Iar ca sculptor se situează dincolo de aprecierile comune care ascund de multe ori complezența: talentat, valoros, viguros, spirit novator etc. În cazul lui Adrian Costea mergem direct la viziune. Ei, bine, sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuși. Este, pur și simplu, precursorul lui Brâncuși, ăsta-i marele paradox!”...

Pavel Șușară este cea mai percutantă voce de critic de artă din România. Opiniile lui, chiar dacă nu constituie un verdict, sunt totuși puncte de referință în literatura de specialitate. Nu mi-a explicat, la momentul acelei discuții (la două zile după ce publicasem, în SÃPTÃMÂNA FINANCIARÃ și pe CERTITUDINEA, articolul „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”), ce a vrut să spună cu acest „precursoriat” care contrazice cronologia. Era însă o discuție en passant, la o intersecție de chestiuni cotidiene urgente, și pentru el, și pentru mine. Se referea, probabil, la saltul uriaș pe care l-a făcut sculptura universală de la „Balzacul” lui Rodin la „păsările” și „zborurile” lui Brâncuși, borne fundamentale între care nu există niciun liant, nicio intermediere a vreunui alt artist. Sau - mă gândesc eu, ca scriitor dependent de boala analogiilor – o fi vrut să spună că sculptura lui Costea e un fel de sferă care face legătura între cub și elipsă. Spun asta pentru că am observat în lucrările acestuia (atât cele recente, calde, cât și cele anterioare și demult vândute) prezența obsesivă a sferelor, ceea ce nu am prea văzut la Brâncuși...

Din câte-l cunosc pe Pavel Șușară, nu se prea joacă atunci când face aprecieri. Poate greși, dar nu vorbește gratuit. Va ieși, probabil, în spațiul public cu o analiză coerentă și completă, atunci când numărul lucrărilor lui Adrian Costea va justifica demersul.
În orice caz, inspirația de a semnala o realitate artistică valoroasă, înainte ca aceasta să devină de notorietate publică, reprezintă o oportunitate profesională cu care nu te întâlnești de multe ori în viață. Mai ales când aceasta prezintă semnalmentele unei explozii de mari dimensiuni. De aceea mă și grăbesc, ca jurnalist și scriitor, s-o iau înaintea altora...