agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3896 .



Interdisciplinaritatea, o provocare a timpului nostru
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2011-09-25  |     | 



Diac. Sorin Mihalache: Domnule Florin Caragiu, prin activitatea dvs. susținută în plan cultural sunteți un promotor al interdisciplinarității. Dovadă în acest sens stă și revista pe care o editați, „Sinapsa”, apărută sub semnul „conexiunilor, interferențelor, joncțiunilor, intersecțiilor” între „artă, filosofie, știință, teologie”, după cum arată acești indicatori de lectură înscriși pe copertă. Din punctul de vedere al teologului ce sens și ce menire s-ar putea atribui interdisciplinarității astăzi?

Florin Caragiu: Îmi permit să încep prin a cita concluziile unui psiholog, Doru Simion Ogodescu, la rândul său intens preocupat de problema interdisciplinarității. Pe acest temei, el e autor al unui model triadic al cunoașterii și totodată promotor al ideii de transformare a fenomenului uman într-o problemă centrală a câmpului științific actual. A afirmat că interdisciplinaritatea ne încurajează să abordăm pe dinăuntru obiectul cunoașterii și să pătrundem, chiar parțial, în inima realității, acolo unde fenomenele apar intercorelate, unitare, în desfășurare concomitentă. În același sens, André Malraux arăta, la vremea sa, că punându-și probleme despre lume, despre varietatea aspectelor și despre adâncimea enigmelor ei, omul își evidențiază astfel propriile adâncimi. Om și lume alcătuiesc o unitate de devenire, o unitate de reacție, și nu pot fi concepuți separat, fapt pe care, de altfel, teologia creștină l-a afirmat substanțial, când a raportat ambii termeni la actul creator dumnezeiesc, la creația subîntinsă de Logos, ce conferea originara armonie lăuntrică a existenței.

– Ce reprezintă fenomenul uman pentru știința contemporană? Poate fi el abordat prin mijloace propriu-zis științifice?

– „Este real ceea ce poate fi măsurat”, arăta până nu demult un criteriu care stabilea caracterul științific – precis, pozitiv – al unei concluzii. Studiul fenomenului uman nu se reduce la astfel de abordări, oricum am privi lucrurile. Mai mult decât atât, imaginea materiei însăși a început să se sustragă măsurătorilor deterministe în sens „tare”, o dată cu avansul cercetării în profunzime. Cât de important este omul? Vedem aceasta și din faptul că în fizica cuantică, în contextul aranjamentului experimental, luat ca un tot, fizicianul însuși trăiește situația când, s-a spus, el nu mai poate fi numai spectator al dramei cunoașterii, ci și actor al acestei drame. Intervenția omului în fenomenului studiat e de natură să influențeze rezultatele. În acest punct, ne confruntăm inevitabil cu o problemă de filosofie, mai precis de gnoseologie, de teoria cunoașterii, care apreciază că în orice moment noi nu putem cunoaște, de fapt, fenomene izolate, ci interacțiuni între nivelul obiectiv și cel subiectiv al realității.

Filosofia – valorificarea recursului la subiect

– Ați atins acum problema rolului filosofiei în cunoașterea interdisciplinară. Ce ne puteți spune?

– Rolul filosofiei e de a valoriza recursul la subiect, acea calitate a cunoașterii constând în circularitatea ei, prin reflexivitate, prin întoarcere în punctul de pornire care e subiectul, ce nu trebuie să fie exclus din raport. În acest sens, chiar și o cunoaștere emprirică poate nutri precauții filosofice în exercitarea ei. Sorin Vieru a făcut deosebirea între o cunoaștere empirică și spiritul empiric, posibil prezent în orice tip de cunoaștere, chiar una pretins religioasă fiind, dacă ajunge să se raporteze la Dumnezeu ca la un obiect livrat în discursuri obiectivante și chiar reificante. O bună parte din metafizica istorică e impregnată de astfel de referiri. Fapt pentru care, în devenirea filosofiei, s-au adus critici metafizicii. Existențialismul a fost o astfel de reacție. Important este să conștientizăm că, dincolo de tema pe care o abordăm (științifică sau umanistă), există un spirit în care ne exercităm gândirea și care, asemeni unui diapazon, poate da tonul corect al înțelegerii, dar, mai înainte de toate, al punerii problemei.

– Într-unul dintre eseurile scrise de dumneavoastră ați afirmat despre filosofie că întreprinde o critică a gândirii. De la critica gândirii la critica credinței nu mai e decât un pas. Cum putem evita, în acest punct, confuziile și răstălmăcirile?

– Filosofia, prin critica gândirii la care recurge, e în măsură să tempereze abuzul de încredere în sine al științei, manifestat printr-un soi de exclusivism, ce este, de fapt, apanajul scientismului, ca ofensivă a metodei. În acest punct, fixat în premize reducționiste, evident de tip materialist, subiectul și lumea lui sunt făcute să absenteze. Esențial în credință este, însă, tocmai universul subiectului. Pornim de aici, activând simțul tainei și pe cel al posibilului, pentru a întâmpina cum se cuvine cuvântul lui Dumnezeu. Propriu-zis o critică filosofică a credinței sună ca o contradicție în termeni, pentru că inima nu poate fi învinsă cu argumentele unei rațiuni reci. Cum poți contrazice iubirea, când ea însăși naște simțul realității, al unei alte realități, pe deplin posibile, și chiar trăite la modul virtual sau pregustate, efectiv ca și cum ar fi aici? În fața acestui puternic fenomen sufletesc, care este credința cu deschiderea ochiului ei lăuntric, filosofia nu a ezitat să se smerească, în multe cazuri. De pildă, atunci când și-a pus mănușile fine ale fenomenologiei, pentru a atinge ceva extrem de delicat. Oricum, filosofia are în centrul ei omul și nu trebuie să uite niciodată asta. De altfel, știința însăși – mă refer la una din tendințele ei aproape de noi în timp – reconsideră traseul gândirii asupra fundamentelor, încercând să-l refacă de la complex la simplu și nu invers. Simplul se cere să fie judecat în funcție de sistemul mai complex la care participă și nu invers. Acuzând reducționismul fizicalist, în acest sens, Patrick Suppes afirma despre psihologie că e o știință tot atât de fundamentală ca și fizica.

„Descoperirea adevărului are nevoie de susținere participativă”

– Ce rol au motivațiile, valorile, credința în edificarea unei cunoașteri complexe, în sensul în care, de pildă, sfântul Maxim a vorbit de o integrare a cunoașterilor parțiale, spre descoperirea unor rațiuni dumnezeiești prezente deopotrivă în lucruri și în suflete?

– Sfântul Grigorie de Nyssa a arătat că descoperirea adevărului are nevoie de o puternică susținere participativă. Motivația lăuntrică e cea care propulsează mintea în salturi de idei și asociații psihice, uneori ca într-un proces de creație, menit să producă noutate printr-o descătușare a intuiției și a receptivității profunde. Nu-i nevoie să ne întoarcem la Pascal și la adevărurile inimii, de el amintite, pentru a înțelege ceea ce Einstein însuși spunea când se referea la geneza adevărurilor științifice, în mod similar cu cea a creației poetice, ambele procese fiind propulsate inițial de motivația unei „fuziuni mistice cu obiectele experienței”, descoperind astfel un fel de putere constituantă a spiritului, cel ce înglobează în sine universul, fiind concomitent parte a lumii și cuprinzător al ei. Actualizând, prin purificare, iluminare și dumnezeiasca împărtășire potențele creației sale după chipul lui Dumnezeu, omul își poate activa, în cel mai înalt grad, capacitatea sa de participare, în împreună-lucrare cu Dumnezeu, la transfigurarea lumii.

– Geneza adevărurilor matematice cu siguranță la așa ceva trimite, ați afirmat, având în vedere statutul special al matematicilor printre științe. Vă rugăm să ne faceți mai pe înțeles această afirmație.

– De pildă, esteticianul Gyorgy Lukacs a arătat că, până la un punct, obiectul matematicii și al poeziei coincid ca intenționalitate. Nu se are în vedere prin ele doar universul obiectiv și material dat, ci și, mai ales, un univers sau universurile posibile. Criteriul de existență al acestor universuri este coerența internă, subîntinsă de firul roșu al intuiției. Deci, după unii gânditori, asemănarea fundamentală între poezie și matematică stă, în primul rând, în caracterul reflexiv al acestor căi de cunoaștere, în aparență, atât de diferite. Mai mult decât să dea informații despre lumea exterioară, ele scot la iveală imagini ale spiritului uman și ale uimitoarelor sale posibilități. Între acestea, în primul rând, se face trimitere la capacitatea omului de a media între inteligibil și sensibil, prin logosul său cuprinzător. Tocmai de aceea, în psihologia contemporană a fost introdus un concept precum acela de experiment mintal. El se referă la funcția matematicii de reconstrucție în spirit a realului. În această ipostază, matematica actualizează potențialul de noutate și de inovație al rațiunii umane.

„Obiectul este corelativ subiectului”

– Care este deosebirea între matematică și poezie? Ce-și propune să realizeze arta, ținând cont de diferența specifică a valorii estetice? În calitate de poet și de eseist literar, v-ați putut forma o opinie aprofundată din interiorul fenomenului.

– Spuneam într-unul din eseurile mele că dacă filosofia este critica gândirii, atunci arta realizează implicit o critică a participării. Realitatea vizată în artă se constituie la nivel de proiecție, în funcție de participare, prin care se creează realități virtuale sau posibile la nivel imaginar. Obiectul tinde să devină un corelativ al subiectului. S-a și vorbit, de altfel, despre importanța „corelativului obiectiv” în artă. Prin stările sale, subiectul dă naștere la realități de coșmar sau, dimpotrivă, la universuri paradisiace. Exteriorul radiografiază interiorul. Se sugerează, astfel, o comunitate de destin a omului cu natura, prin marile proiecțiuni simpatetice. Atitudinea poetică modifică în noi tot circuitul investițiilor afective, modifică raportul dintre inhibiție și excitație, dintre realitate și interpretare, dintre ceea ce este actualizat și ceea ce este pus între paranteze (după cum se modifică centrul de greutate al interesului și al valorizării) și astfel produce pe cale spontană noutate. Esteticienii au făcut și fac încă deosebire între eul psihologic și eul poetic. Noutatea nu constă doar în cunoaștere, ci în atitudinea față de adevăr, în calitatea reacției umane. Prin individualizări, particularizări, cazuistică, punerea în scenă a neobișnuitului, a atipicului, a comportamentului în situații limită, arta accede la ceea ce am putea numi adevăr participativ. Un simplu adevăr-idee poate exista în om ca un corp străin, dacă nu-i încălzit și înviat prin participare, prin asimilarea lui organică, personală, comunională.

„Libertatea ca dar Dumnezeiesc este opusul haosului”

– Care ar fi conotația teologică a creativității poetice? Ce înseamnă, de fapt, creativitate?

– În înțelesul cel mai accesibil, înseamnă a crea – ca noutate – o imagine a lumii, nu doar a reproduce ceea ce-i deja dat, preexistent. Bineînțeles, nouă este mai ales calea pe care se obține o astfel de imagine. Ea nu e dată pur și simplu ca o fotografie, ci este „creată” și ea printr-o profundă înnoire a structurii receptive, ce începe să asocieze altfel decât în mod obișnuit lucrurile, înțelesurile și cuvintele, și chiar începe să accentueze altfel, în alte ritmuri subliminale. Poezia, s-a spus, arată spre o lume care nu poate exista cu adevărat decât într-o altă realitate (Baudelaire). Ea lucrează, de aceea, cu realități intuitive, prefigurative, făcute vizibile prin mijloace create, adică neexistente încă pentru organele de simț propriu-zise. E o vedere cu imaginația. Astfel, avem în față o lume cum ar putea fi ea în funcție de implicarea spirituală a poetului. Cu reperul atitudinii artistice putem lesne înțelege deosebirea între o trăire pur adaptativă, utilitară, și una creativă, care se sustrage determinismului rigid și necesității naturale, așa cum există ea după cădere. Adaptarea se raportează la o realitate preexistentă, pe când funcția creativității la o realitate schimbată, prezentând noutate. Conotația teologică a creativității poetice rezidă în descoperirea de către om a modului de a practica libertatea. Prin artă se vădesc modurile lui diferite de a reacționa. Dar mai ales se arată cum totul, în afară și înăuntru, se poate schimba prin participare, prin credință, prin imaginație, prin valoarea suferinței, a rugăciunii, prin calitatea și orientarea sensibilității umane. Sfântul Grigorie de Nyssa a întemeiat nu doar o ontologie, ci și o teorie estetică implicită, atunci când a așezat imaginea lumii într-o ecuație ale cărei variabile sunt participarea sau, dimpotrivă, înstrăinarea. Participarea are o funcție constituantă de realitate. Ea antrenează mutații în plan obiectiv. Este, acesta, și mesajul fundamental al ontologiei creștine, prin care existența este concepută ca un sistem cu doi vectori ce se mișcă simultan și unitar, omul și lumea. Când omul păcătuiește, lumea în ansamblul ei cade sub moarte. Imaginea ei se întunecă. Căderea sau resurecția subiectivă sunt inseparabile de o variație la nivel de corelativ obiectiv. Criticul Jean Burgos a caracterizat fenomenul artistic ca pe o bruscă și misterioasă mutație a imaginii. În concluzie, foarte pe larg, dacă există un mesaj teologic al artei, acesta vizează în primul rând raportul dintre libertate și ordine. Frumosul artistic, în chip ideal, trimite spre corelația lor armonioasă, arătând că libertatea „lăsată liberă” cu adevărat, ca dar dumnezeiesc, este opusul haosului, dezintegrării.

– Ce șanse acordați unui demers de popularizare a culturii și științei adresat credincioșilor practicanți?

– Această popularizare poate fi binevenită. De regulă, a face cultură la un nivel foarte specializat comportă riscul supunerii la convenție și pe cel al alinierii. Trebuie atins acel punct de receptivitate în care se declanșează nevoia intimă de informare, de cultură, semn de creștere a ființei, de asimilare organică a unor informații. Metabolismul ființei este complex, are nevoie de hrană diversă, are menirea de a metaboliza informația cosmică, transformând-o în hrană spirituală. Cu aceasta, revenim la ideea clasică de cunoaștere unită cu înțelepciunea. Platon spunea că orice înțelepciune care este separată de dreptate și de restul virtuților rămâne să fie abilitate, și nu înțelepciune. Fericitul Augustin, la rândul său, afirma că „sophia” vizează cunoașterea lucrurilor eterne și că numai din această perspectivă se poate întemeia orice altă cunoaștere. Cuvântul înțelepciunii în propovăduire este darul Duhului, arată sfântul Apostol Pavel, fiind descoperirea omului, dar numai ca dar al lui Dumnezeu. Există o creștere în înțelepciune. Omul trebuie să aibă spirit cercetător, să depună străduință – e unul din mesajele pauline, care prezintă înaintarea spre Dumnezeu ca pe o inițiativă a ambelor părți, ca pe o sinergie. Înțelepciunea teoretică (sophia) și cea practică (phronesis) se întrepătrund, astfel încât înțelegem mesajul apologetic creștin ca pe o chemare la a întinde punți de comunicare între diversele limbaje ale umanității constituite socio-istoric, pregătind primirea Cuvântului.


(interviu apărut în ziarul "Lumina de Duminică", 25 Septembrie 2011)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!