agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4426 .



cît mai sînt greieri
articol [ Creatie ]
laconismul expresiei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2011-04-17  |     | 



Un poet bun nu scapă prilejul de a remarca și promova expresia concentrată. Drept care, într-o vreme, era la modă să alegi ca titlu al poemului versul său cel mai bun. Dincolo de modă, ne place să vedem aici o anume exigență nu lipsită de modestie: activitatea poetică rămîne inegală și nedeplin conștientă de valoarea ei de moment, nerămînîndu-i decît șansa de a se mulțumi cu posibilitatea, deloc de disprețuit, de a selecta și promova ulterior realizările sale superlative.

Un vers bun, eliberat de constrîngerile unui poem, poate căpăta semnificații nebănuite și, dincolo de a fi doar titlul unui poem, poate deveni titlul unui volum și o sintagmă memorabilă – un crez, o deviză, o schiță de program, sîmburele unui cult. O ilustrare emblematică a unei astfel de alegeri fericite ca titlu pentru un volum de poezie este cea a lui Eugenio Montale: Oase de sepia. Versul ni se impune nu doar ca un titlu de noblețe al întregii sale prestații poetice, ci și ca o definiție de supremă concizie a oricărei arte poetice.

Un prim contact cu expresia ne relevă relieful ei negativ: sepia este o moluscă, o vietate lipsită de schelet. Avem în față o crasă lipsă de realitate. Nu ne rămîne decît să urmărim, dacă vrem să ne lămurim, sensul figurat al cuvintelor. Sepia – omologată în grafică – este cerneala (cu care de fapt animalul în legitimă apărare tulbură limpezimea, ce pe moment îi pune în pericol viața). Oasele, împăcare a regnurilor, confuzie a viului cu mineralul, simbol al durității și al duratei – acum cerneală zvîntată pe foaia scrisă –, se dovedesc astfel doar fragile și inconsistente arabescuri maculînd hîrtia. (Și ele însă o salvare în fața perisabilității și a uitării.)

Nu numai că materialitatea obiectului surprins sau recreat astfel s-a redus la minimum, dar chiar și acesta, atît cît este, nu mai este decît un simplu semn pentru o irealitate semnificativă. Demersul constituirii sensului pare a fi descris ca o veritabilă cascadă a derealizării și a dematerializării.

Litera – singur și ultim reazem material al spiritului – se constituie în pildă a puterilor sufletești, revelează structura de fantasmă a duhului, devine însemn al unei noi și înfricoșătoare demnități. Fragilă și vulnerabilă, ea trădează densitatea de colaps a materiei, comprimarea de resort, puterea explozivă gata să propulseze lumea întru spirit. În acest regim, sîntem lansați în plin miracol: fragilitatea coincide cu trăinicia, suavitatea cu consistența, gingășia cu puterea. Coincidentia oppositorum – ele concordă vibrînd la unison.

Neîndoielnic, această expresie modestă, dăruită de înțelepciunea întîmplării, putea fi uitată într-un ungher de poezie. Este meritul poetului că a salvat-o, redînd-o destinului său, făcînd din ea un titlu de glorie al creației spirituale, silite din decență să se manifeste superlativ printr-o ascetică economie de materie.

*

Poezia, fie ea occidentală sau orientală, este guvernată fără doar și poate de o exigență a concentrării. Dovadă stă și faptul că găsim adesea, la poeți care n-au știut de și nici n-au cochetat vreodată cu haiku-ul, sintagme de o remarcabilă forță și concizie care ar face cinste oricărui haiku scris în țara lui de baștină. Grîu păzit de maci este o astfel de sintagmă și, spre surprinderea celor care n-o cunosc, aparține unui poet cunoscut mai degrabă pentru sarcasmul lui și pentru atitudinea sa zeflemitoare. Poet de marcă, Mircea Dinescu i-a simțit valoarea și a știut să o promoveze ca titlu al unui volum antologic.

Holda rănită cu maci vorbește de la sine inimii ce-și întețește bătăile tînjind să-ngîne ritmul sfînt. Imaginea este surprinzătoare nu prin ciudățenia ei bizară și epatantă, ci prin ciudatul legămînt la care ne constrînge, prin minunata exigență căreia ne făgăduiește. În imagine, cele ce se apropie nu rezultă dintr-o asociere mecanică uzînd de trucurile iluzionismului, ci învederează o legătură organică abuzînd de vraja magiei. Noutatea nu se legitimează ca recență de ultima oră, ca originalitate cu orice preț, ci drept prospețime firească a izvoarelor minunii, perpetuă recrudescență a sacrului în spațiul sufletesc.

Hierofanie – înfățișare a sacrului – imaginea vălurește platitudinea realității sub zvîcnetul pulsației lirice, transfigurează în vedenie vizibilul pătruns de liniile de forță ale bănuielii, speranței, credinței. Cui a dat Domnul în pază pîinea cea de toate zilele? Lujerului fraged, petalei somnolente fluturate în adieri de vis, capsulei plină de ispite opiacee. Mai poate fi aceasta o pază eficace? Nicidecum, și totuși numai astfel grîul e în siguranță – dobîndește acea demnitate ce nu mai poate fi compromisă, terfelită, înstrăinată. Nu este o reușită poate, dar rămine o ispravă, o îndreptare a pravilei, o răzbunare a soartei, o schimbare a zodiei: numai stropit cu sîngele de jertfă al închipuirii, grîul rămîne pîine și nu otravă, hrană și nu feroce moloh.

Abia acum ni se revelează că rostul de ultimă instanță al unei imagini deplin poetice este să ne constrîngă blînd să consimțim la un destin al Firii, alegîndu-ne o soartă pe măsura lui. Și să înțelegem astfel spusa lui Dumitru Caracostea: „O imagine este sau fața unui destin sau gunoi literar.”

*

Și într-un haiku putem găsi sintagme la fel de puternic ancorate în profunzimea unui destin. Ni s-a părut demnă de luat în considerație aceea care dă titlul unui volum al lui Dumitru Radu: Cît mai sînt greieri. Ea este prezentă într-unul din poemele volumului:

pe-o prispă-ntre-amintiri –
cît mai e vară
cît mai sînt greieri

Integrată poemului, ea capătă un aer nostalgic, mărturisind totodată o dispoziție tonic-reveriacă. Anotimpul interior pare mai mult unul al tomnaticelor amintiri, dar el este în consens cu tihna unui sfîrșit de vară petrecut pe prispa plină de recolta bogată a unei vieți intens trăite. Tîrziul vieții este oarecum încrezător în prelungirea acestui timp savuros al meditației. Mai ales că el este acompaniat de circumstanțe cum nu se poate mai prielnice – prispa, vara, greierii. Ce poate fi mai plăcut decît ca, retras pe prispă, să ai răgazul rememorării clipelor de altădată în țîrîitul alinător al greierilor. E una din fericirile mărturisite și poate un îndemn pentru cei împăcați oarecum cu soarta.

Eliberată din chingile poemului, sintagma își cîștigă însă autonomia. Ea nu mai depinde de alte cuvinte spuse înainte sau după ea și rămîne semnificativă prin chiar disponibilitatea și ambiguitatea sa:

...cît mai sînt greieri…

Ar putea fi luată ca o aluzie amenințător-ecologică, așa cum se întîmplă în poemul lui Șerban Codrin: “nopți fără greieri - / ceva i se întîmplă / universului”, care constată un simptom poate incert dar alarmant.

Cu acele puncte de suspensie înainte și după (chiar nemarcate explicit), sintagma își pierde posibilele accente care ar preciza o întrebare (poate doar retorică), o exclamație, o urgență, o amenințare, o păsuire, poate o speranță… și denotă neutru doar o posibilitate, o prelungire, o amînare, o îngăduire, un răgaz. E un destin al greierilor, dar el nu ne este indiferent pentru că împărtășim cu ei aceeași soartă. Și, fără panică, fără avântări militante, fără să vituperăm, cu un bemol la cheie, ne simțim angajați la o reflecție empatică legată de o soartă comună.

Reluînd poemul de la care am plecat, putem observa că există în el acea împăcare mioritică cu tragismul sorții. Dar și că, dincolo de voluptatea savurării amintirilor într-un cadru pe măsură, păsuirea cu încă o vară a omului este contrabalansată discret de grija pentru veșnicia, și ea parcă din ce în ce mai efemeră, a greierilor. Dacă și greierii…

Poate că nu toate îngrijorările au prelungiri în activism, poate că unele își sînt suficiente lor înseși.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!