Am cunoscut atmosfera Nordului maramureșean-sătmărean și printr-o interesantă conversație cu un adevărat hiperborean, George Vulturescu. În vara anului 2010 am fost plăcut impresionat de acea deschidere sufletească specifică doar câtorva scriitori sau artiști, el fiind dotat și cu un foarte dezvoltat simț al umorului, în afara echilibrului, profundei sensibilități ce-l determină nu doar să scrie, ci să-și cucerească auditoriul vorbind cu prietenie, să-i ajute pe tineri, să fie cel mai important animator cultural dintr-o întreagă parte a Ardealului. Cu un an mai înainte, în 2009, îi apăruse volumul de versuri "Orb prin Nord" [1] și mi l-a oferit cu următoarea dedicație:
"Pentru Dragoș Vișan,
Orb prin Nord (titlul cărții încercuit),
dar cu vedere (subliniat) spre prieteni!
Toate urările pentru o vară cu bucurii.

4 august 2010"
Poetica Nordului atinge perfecțiunea în ciclul poetic ultim, intitulat "Alte poeme din Nord” (2007).
În poemul „Numai piatra stă să aștepte fulgerul”, optzecistul George Vulturescu își imaginează redefinirea psalmului în postmodernitate, ca pe-o multiplicare la nesfârșit a luptei lui Iacov cu îngerul:
„Ca și cum ți-ai hrăni puterea din insolența altei puteri
urc și azi pe Pietrele Nordului.
Pașii mei se leagă de pasul dinainte
Precum se leagă o literă de altă literă.

Chiar acum iese un înger din bolgiile creierului
meu în bolgiile Miezului de zi și urcă înaintea mea.
Apoi mai iese unul și încă unul.
Eu devin tot mai ușor pe cărare în sus și
încep să cânt:
« Cum să devin o oglindă a întâlnirii cu Tine, Doamne?
Cât real este în frumusețea unui copac pârjolit
de trăznete? »”
Definirea artistului ca simplă oglindă, în care Dumnezeu se oglindește, ne trimite cu gândul la fântâna lui Iacov. Această comparație are temei adânc filocalic, însă se bazează pe ultimele descoperiri din teoria imaginii. Iar metafora „cărării în sus” ne face să medităm asupra alegoriei creștine a scării raiului [2].
Litera care se așază înaintea literelor este lupul din fruntea haitei, este un Aleph, un înger supus dimitizării programatice, pentru că în arta modernă el scapă nedescifrat, se sparge precum o oglindă privită cu intenție distructivă, se ridică precum „roiul de albine”, devenind alegoric „nor interpus între Moise și D-zeu”. Celestul sau perspectiva de pe munte nu este altceva decât o imagine modificată a banalei existențe cu picioarele pe pământ, sau găsirea motivației spirituale de-a trăi și a te bucura că trăiești: „privesc norii, îmbibați de culoarea lucrurilor”. Ultimele două versuri devin adagii, apoftegme: „Omul nu trebuie să agraveze și mai mult această relație// Numai piatra stă să aștepte fulgerul.”
Un alt poem, „Pietrele lupilor”, poate fi socotit nucleul alcătuit din mitologeme de la care se revendică toate “poemele din Nord” sau chiar poetica Nordului, suportul ideatic și imaginarul din creația lirică a lui George Vulturescu. Poetul afirmă, printr-o sentință rezumată la un epitet legat de simțul vizual: „Lângă pietre ochiul meu devine/ străvechi”. O caracteristică principală a pietrei este însușirea sa de-a fi mată, de-a opri cunoașterea de dincolo de acest material, spre deosebire de ochi, un organ ce permite străbaterea luminii, a imaginilor receptate. Exteriorul lumii se află la Vulturescu într-o zbatere, într-o nedefinire a sa, până în clipa interiorizării artistice, adâncirea sensurilor realității ținând cont de un tip de cunoaștere mai mult apofatică decât catafatică, precum în poetica filosofului Lucian Blaga:
„Stâncile cele mai sălbatice nu sunt sus
pe Munte, ci în străfundul tău
*
Ce nu știu mulți
e că deasupra pietrelor aride din Nord
curg ceruri de ape
*
A sta în fața unei pietre
e o « ucenicie a morții »:
ea nu întreabă
ci forează, intră adânc în tine
înoată în sângele tău
*
Cu ochiul-păstor
veghez perfecțiunea pietrelor
*
Văd pietre hipnotice cum se desprind din lut,
rebele, și o pornesc la vale. « Ce e cu voi, zic,
pietrele nu pot lăsa de izbeliște muntele…»
« Nu suntem ale Muntelui, spun, suntem
pulberea vântului…»
*
Piatra nu se dezvoltă,
ea n-are fii
e un recipient al timpului
*
Dacă te-aș putea întreba, Heraclit,
aș spune că Pietrele Nordului, precum zeii
din Delphi, nu spun și nu ascund,
ele indică”.
Am citat numai un sfert din poemul „Pietrele lupilor” pentru a semnala faptul că George Vulturescu ar dori să aprofundeze cunoașterea artistică a universului prin reducții fenomenologice, dat fiind faptul că orice reprezentare a obiectelor, a materialității se reduce în primă instanță la elementul mineral, la o încremenire pe care anticii o considerau matricea vieții. Obsedantele gânduri la moarte, la boală, la stagnarea activității unui om sunt pietrele de moară, piedici în fața cunoașterii. De aceea poetul spune despre piatră că nu are fii, ci e recipientul de unde curge sau zboară, oximoronic față de spațiu însuși timpul.
Un vers antologic este de un stoicism sau de-o revoltă asemănătoare cu acelea eminesciene din „Rugăciunea unui dac”:
„Ce li se întâmplă pietrelor,
Întâmplene-mi-se și mie”.
Poetul se confesează că este din „neamul pietrelor”, neexplicând imediat de ce „Dumnezeu a pus în om/ dorul după minerale”. Depinde cum gândesc unii și alții: „mineral” e și „aurul”, „goana după aur” – expresii încetățenite, ultima ajunsă și clișeu internațional – care poate fi înțeleasă ca „partea Martei”, un efort necesar dar de fapt zadarnic, inutil. Dorul după „minerale” poate fi înțeles, într-o limită a interpretării dorită de însuși autorul, ca „dorul de moarte”, acel clișeu folcloric din finalul basmului atipic despre care a scris și Constantin Noica, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Înțelepțirea treptată vine pentru mulți oameni și din traume, din eșecuri, din calvar, din refulări și defulări incontrolabile. Iată că mesajul cuprins în „Pietrele lupilor” este încriptat prin apariția runelor, a căror urme „din Nord” incizate pe deasupra pietrelor – cum se spusese încă din a doua strofă – seamănă cu organul reproducător, cu originea animalică a oricărei vietăți: „ca un sex violat/ ce nu se va mai naște”.
În finalul acestui poem, autorul amintește de cosmogonia din pietre a aștrilor, de mitul lui Orfeu care generează prin cântec vibrația lucrurilor sau de cel al lui Odin și-al runelor în care se-adunau toate eresurile și basmele Nordului:
„Uneori cred că stelele au ieșit
direct din creierul pietrelor
atât sunt de ignorate pe
smârcul cerului
*
Neliniștitoare,
această straneitate a pietrelor
de-a ne supraveghea
nașterea și moartea
*
Pietrele par a te urma
precum niște discipoli.
Cred că primele religii s-au
născut pe pietre.”
Un alt poem, alcătuit din cinci părți, se revendică de la un model prozodic antic, de la o retorică explicită, pentru că este intitulat „Ditirambi. Pe pietrele Nordului”. Titlul este înșelător, pentru că George Vulturescu nu intenționează să facă un exercițiu de admirație, făcând eul liric să se contemple în actul poetic precum neomoderniștii Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Ana Blandiana. Acea etapă este deja depășită, iar limbajul în optzecism a căpătat în primul rând capacitatea autoreflexivității, care aici transpare din motivul „oglinzilor”. Retorica există în orice act literar, mai mult sau mai puțin camuflată de abilitatea poetului care se ascunde după o cortină a reprezentației cuvintelor. Oglinzi nu sunt numai apele Nordului, o Tisă, ori un Șomeș, ci alcătuiesc un teritoriu opus celui septentrional, „Isarlâkului” imaginat de Ion Barbu ca o cetate sau un tărâm la granița cu Orientul. Dacă la Ion Barbu „Isarlâkul” conturează latura balcanică, mai mult contemplativă și bonomă, nastratinească a individului, la George Vulturescu „Nordul” este un strigăt neoexpresionist, un fel de vid în care se sparg, se carbonizează toate imaginile lumii cunoscute:
„Acolo unde oglinzile încetează să ne
mai multilice chipul și iau foc
acolo unde nu apare decât strigătul meu
cu degete înghețate pipăindu-ți fața
(de partea « iraționalului » nu de « partea blestemată »)
e strigătul
el trece din literă
legând morții de vii
poemul e un cuib
unde trupul meu cu amintiri și cu febre
e un ou cald de care se apropie copita”.
Această artă poetică începe așadar cu un itinerar filosofic în Nordul ființei, adică pe un tărâm unde totul devine relativ, orice trufie a civilizației actuale este invitată să se întoarcă și să se golească pe interior, iar „strigătul”, afirmarea sinelui prin gesturi ultimative („cu degete înghețate pipăindu-ți fața”) are loc la proxima înfățișare sau interogare a „Dasein”-ului heideggerian, sub forma actului poetic. Observăm cum cel dintâi pas ar fi mitizarea unei referiri filosofice, din secolul al XX-lea. Urmează și pasul secund: negarea mitizării conceptului „Dasein”, care se află și prin negarea puterii de cunoaștere și stăpânire a rezultatului artistic, care devine sau „e un ou cald de care se apropie copita”, pentru că fragilitatea creației este dată chiar de tot ce ține de convenție, artificial, retorică, ditirambic.
Urmează o parte a doua în care eul liric se va complace în negarea relației personale cu propriul limbaj poetic, pentru că acesta e simțit ca insuficient, ca vâltoare, mlaștină, obturare a articulării ideii inițiale:
„Cu mâl mi-e umplută gura. Cu mâlul
scrâșnetelor, rugăciunilor.
O bulboană mi-e gura prin care
îmi curge mâlul creierului până rămâne
o albie goală
pe fundul ei ochii ca niște pești scoși
din apă se îneacă privindu-Te”.
„Dasein”-ul poate fi Însuși Dumnezeu, iar incantația pare să fie o parodizare în postmodernitate a psalmilor regelui David. Comparația gurii cu o „bulboană” și metafora „curge mâlul creierului” provin în primă instanță de la autodafeurile lui Eminescu și ale lui Arghezi, dar e plină de forță discursivă proprie, pentru că terifiantul imaginării ca pe o „albie goală” a capului din care se irosește cuvântul îl apropie mai mult de Rilke și Esenin pe George Vulturescu, acest poet oscilând între misticul discurs ale lui Reiner Maria Rilke și tăgada atee-visătoare a lui Serghei Esenin.
În partea a treia a poemului „Ditirambi. Pe pietrele Nordului” închipuirea lui Dumnezeu ca un depozitar al adevărului absolut nu se poate încă sedimenta îndeajuns în liberatea de credință a omului modern, de aceea și pentru eul liric instanța supremă rămâne un izvor care trebuie căutat în mod repetat tocmai pentru că presupune o adâncire în subteranele subconșientului, o încercare a lumii iraționalului încredințării:
„Nici nu vii spre mine, Doamne, nici nu te
îndepărtezi. Te scufunzi în Tine cu fiecare strigăt
al meu ca și cum aș săpa cu strigătul în
trupul Tău și nu dau de nici un fir de apă
în care să-mi înec memoria în memoria Ta”.
Sunt de remarcat aici: metafora sinestezică a „săpării cu strigătul în trupul Tău”, repetiția cuvântului „memorie” care e de fapt anamneză, sau simbolurile poetice „fir de apă” (pentru cale gnoseologică, îndreptar existențial) și „înecare” (pentru extaz, contemplație, înălțare spirituală).
Partea a patra este construită din perspectiva închipuirii lui Dumnezeu care nu se arată decât ca o „baltă bâhlită creierului din care tocmai a ieșit”, pe când celui asiduu în cercetarea semnelor ascunse i se arată sub chip de Prunc:
„Și pe unde trec mă depun în oglinzi ca un mâl
pe maluri de albii
oglinzile ochilor Tăi care ne deosebesc de lucruri
și în cărți se depune doar mâlul literelor
pentru că gura Ta nu le cheamă-n Cuvânt
e o baltă bâhlită creierul din care tocmai ai ieșit
din care nu poți ieși
pe luciul ei nu vin lebede și nici pescăruși
numai gheața privirii Tale
numai pe gheața febrei mele aluneci Tu
ca un copil pe râu
înecat sub sloiurile spaimei mele”.
Din ultimul gest reiese evident faptul că eul liric nu este dispus încă să-și definească raporturile sale cu divinitatea, dintr-o frică ancestrală că și-ar pierde „febra” creatoare ce I se aseamănă cu una demiurgică. Privirea iscoditoare a lui Dumnezeu este și ocrotitoare, pentru că-l „deosebește” pe om dintre „lucruri”. Există două simboluri poetice, „lebede”, și „pescăruși”, care ne trimit cu gândul la viziuni religioase și extaz artistic. Negarea venirii sau a reapariției lor este o deplângere a instabilității umanului comparativ cu universul divin invocat ca o persoană știută dar totuși neacceptată cu tot dinadinsul.
Cea din urmă parte a „Ditirambilor” lui George Vulturescu mai aduce în prim plan o neliniște: cultura scrisă („Biblii”), arta, filosofia nu sunt niciodată suficiente pentru a da idee despre adevărul lumii, Cuvântul originar:
„Nici în Biblii nu mai e nicio literă
precum un câmp înnămolit în care au putrezit
toți bulbii semințelor
sub litere nu mai e decât cenușă
cu pielea arsă trecem
cu pielea arsă
cu care nu te putem striga

Asta am să-Þi spun
asta suntem: sub literele din Biblii sunt
mușunoaie de lut
un clopot de lut ne sunt literele,
de cenușă
vântul o împrăștie, o duce spre
ochiul tău gol
în care reaprinzi literă cu literă
numele cu care ne chemi”.
Animalicul simț al prăzii poate să se transforme, în cazul alegoriei din poemul „Sub lună eu și lupul” în căutarea semnelor Nordului, literele-copaci rămuroși (rune) printr-o altă stare de așteptare nocturnă decât la romantici. Poetul se adresează amical, prin vorbire directă chiar unui lup totemic al românilor, despre care și Vasko Popa, Ioan Flora, poeți din literatura sârbă având origine română, scriseseră versuri (de exemplu volumul „Sare de lup”):
„Rămâi în sihle, lupule bătrân,
rămâi și linge firele de păr ale lupoaicei
hrănește-le strălucirea cu
oloiul balelor tale

În Miez de Noapte literele
îmi par copaci rămuroși cu
scorburi tumefiate, hăuind

Puteți vedea singuri:
iarba nu se usucă niciodată în Nord,
piatra nu se macină,
vântul nu lâncezește,
fulgerele nu contenesc.

Sub lună eu și lupul
înaintăm
precum literele de la stânga la dreapta
scrise de mâna unui mag

Creierul meu e o sihlă unde
literele crapă precum pietrele sfărâmate de ger
și lupul știe
el are sângele celui sfâșiat ieri”.
În opera lui George Vulturescu motivul literar al orbului ori al ambliopului are o mare importanță, pentru că face să se coboare cortina peste scena iluzorică a acestei existențe și să se predefinească în sala universului său poetic o atmosferă tulburătoare, din cealaltă lune. Unul dintre poemele acestui volum publicat în 2007, „Alte poeme din Nord”, este intitulat foarte incitant „Un orb pictează fulgerul”, fiind un experiment aproape interactiv cu publicul cititor, pentru aflarea dintr-o spiritualitate orientală a meditației budiste, unei rostiri de dincolo de vederea obișnuită:
„Un orb pictează fulgerul.
Vai, din pânza sa încep să curgă cenuși
până la genunchi îi ajung
pe scaunul unde stă neclintit,
până la brâu.

« E deja acoperit de cenușă, strigă
cineva privindu-l. Vai, ochii lui
sunt o văgăună pe unde năvălesc
cenușile…» Dar orbul nu aude și
pictează mai departe fulgerul.

« O să-l vedeți și voi, zice, în curând,
trebuie doar să plantați smochinul
peste care să poată coborî…»”.
Smochinul, sicomorul este pomul cunoașterii în budism. Asceza presupune jertfă. Mândria luciferică a celor mai inteligenți dintre artiști care nu caută semnele și literele înțelepțirii nu are acces la cunoaștere. Adrian Alui Gheorghe, cât, Liviu Ioan Stoiciu și George Vulturescu rămân cei mai lucizi, contemplativi și inventivi din promoția literară a optzeciștilor.
George Vulturescu face parte din ultimii urmași din Hiperboreea, pentru că după imaginarea Isarlâkului de către Ion Barbu trebuia definit artistic, printr-un imaginar fascinant, și tărâmul Nordului extrem de care discută mulți istorici și scriitori greci antici. Mai la sud de Hiperboreea, poate în Dacia, sufla vântul de miazănoapte, Boreu, pentru greci această întinsă regiune europeană însemnând un fel de paradis îndepărtat, de sălaș al Preafericiților, țara viselor, a tuturor pruncilor și a vârstelor de aur. Hinerboreenii conduși de Olen ar fi fondat oracolul din Delphi. Apollo trăise acolo în tinerețe, tot acolo se născuse mama sa, Leto și acolo se întoarcea după fiecare ciclu astral de nouăsprezece ani. Se spune că Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean.




NOTE

[1] G. Vulturescu, „Orb prin Nord” (antologie de poezie 1996-2007), editura Paralela 45 (col. Biblioteca românească), Pitești, 2009;

[2] „Scara raiului”, pictată pe fresca exterioară a mănăstirii Voroneț, ca și în bisericile vechi maramureșene din lemn, este inspirată din cartea cu acest titlu a sfântului Ioan Scărarul, trăitor pe muntele Sinai. Raportarea poetului George Vulturescu la aceste coordonate spațiale meridionale ne face să presupunem că Sudul ar reprezenta în concepția sa obârșia, tinerețea, trecutul, iar Nordul este prezentul, viitorul, asumat de fiecare om în parte, ca o cuminecare zilnică din anticiparea morții lumii, a sfârșitului ce se poate transforma în marea și ultima revelație de ordin artistic.