În volumul „Pavilioane cu ruj” (Princeps Edit, 2010), Paul Gorban desfășoară, de o manieră neoromantică (Daniel Corbu) un sul de imagerii, în a cărui rostogolire, pe alocuri cu tentă halucinantă, putem întrevedea firele unei continue pierderi și regăsiri de sine, o poveste de dragoste, în fond, la frontiera insesizabilă dintre viață și moarte.
Textul ne apare ca un imens colaj de fotografii cu reflexe abisale: „ne fotografiem și privim pe urmă ore întregi/ cearcănii și firele de păr care cad peste buze ca niște funii în fântâni” (fotograme din sâmbăta fântânilor). În derularea lui distingem elemente care se corespund și se suprapun, contribuind, astfel, la multistratificarea imaginii: „ruxandra aleargă cu un buchet de ghiocei/ în jurul gurii ca un bulgăre de zăpadă/ ce se rostogolește prin oraș (caii au ieșit din paturi).
Autorul mizează pe o evocare imaginară, în regim de libere asociații, pe metamorfoza generată de ciocnirea vieții cu textul, pe impactul lor dramatic ce eliberează energia unei geneze: „aspiratorul se aude în dimineața aceasta ca o goarnă și carnea mea a început să capete culori militărești a/ început să crească un tablou în oasele mele și se/ scurge pe toți pereții camerei și sparge geamul și/ zboară în piața cu grâu (...) își face loc în poemul meu/ ca un pacient lovit pe șosele” (aspiratorul cu stomacul plin). Dacă viața își face loc în poem, poezia, la rândul ei, își face loc în viață, într-un mod sinestezic: „poezia are o sirenă și-și face loc/ în tine așa cum își fac loc bucățile de/ soare pe care fiecare dimineață ți le zidește/ de ochi” (despre poezie). De aici, o remodelare de sine conectată la firele textuale: „ne vom spăla corpurile cu aluat și ne vom șterge din casa aceasta modelându-ne/ din nou așa cum am învățat de la educatoare/ că din plastilină copii pot face/ oameni mari care să semene cu mama/ cu tata cu cei care știu să sufle/ în felinarele păianjenilor de la pagina cinci” (chipuri mototolite la pagina cinci).
Peste tot, retrăirea creativă invocă imaginea conflictului îngropat, al tranșeelor dispuse, paradoxal, în structurile unei „geometrii a liniștii”. În imaginea „mormintelor”, la întretăierea dintre cădere și trezire, se inserează sugestia unei apartenențe ascunse, în orizontul, chiar, al unei răsturnări de perspectivă: „în geometria liniștii mă simt/ la fel de ciudat ca în cimitirul/ eroilor care-au adus în orașul nostru/ tranșeele triste adânci (…) doar/ pe mine mă ai în căderea lucrurilor tale” (într-o seară… căderea); „când a venit pământul peste el/ constantin a prins viață” (mălaiul îngerilor).
Este, în fond, un fel de a gravita în jurul dragostei și a memoriei ancestrale din care ea, învăluit, se trage: „port/ de la strămoșii mei/ patosul aprins al unei întemeieri// acum o ceață ca o cămașă îmi acoperă trupul” (altar de câmp). Această gravitare este, nu mai puțin, impusă de erosul unei conștiințe ce asumă istoria și umanitatea, cu „topirea” lor inexorabilă: „eu car în spinare tot veacul ce-și sapă/ un nou mormânt” (despre mântuire); „sunt un punct strâns/ lângă alte milioane de puncte/ sunt o umbră din omul ce se topește” (sărut pentru ultima dată).
De altfel, Paul Gorban plonjează în oceanul chipurilor cu voluptate: „peștii au adus în casă lacul argintiu/ noi i-am mâncat și am înotat/ toată noaptea prin esenin/ prin celan și prin rilke” (pe malul lacului de argint); „Alioșa cu ochii frumoși întinși în pământ/ aleargă ca Domnul K. după un castel ridicat/ în mijlocul minții” (înțeleptul Alioșa), totodată sub semnul unei judecăți celeste, „de a dansa cu nebunii care nu înțeleg/ că dintr-o gară poți pleca/ îndrăgostit de o lume legată în cămașă de forță” (înțeleptul Alioșa). Nebunia poate fi, pentru poet, semnul unei preschimbări a raportului între trup, cuvinte și lucruri, în efigialul „triunghi al lebedelor”: „scriu/ cu un sâmbure de prună rugăciunile/ și psalmii liniilor din palme pe zidurile ospiciului (…) nimeni nu pleacă fără să-și ia/ rămas bun de la ceva de la un om de la un obiect/ care-a umplut patul cu vise de la o haină care a/ ascuns venele și pasiunile ca într-un triunghi al/ lebedelor” (spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat).
Iradierea durerii, pe de altă parte, e semnul intensității prezenței, al acelui „a-fi-alături” indelebil al dragostei: „telefonul îmi suna ca un animal rătăcit în buzunar// aici și acum aici și în beznă aici și între tine/ sunt eu cel care ca o durere te ține de mână” (psalm).
În jocul de lumini și umbre al erosului, sub adierea divină, metafora e prinsă în rădăcinile ei organice, din care își trage seva: „rup din florile sălbatice/ biletul pentru trenul care duce-n oasele tale// tu singură nu vii/ aduci în carnea ta/ copilul meu prins în șuruburi/ cu părul pieptănat/ descoperit de dumnezeu/ și mi-l legeni până adorm” (descoperit de dumnezeu).
Iubirea, ea, conferă concretețea unei acoperiri poetice a lumii, nuanțele unei asimetrii specifice libertății și complexității armonice a vieții: „strălucește aripa stângă ca un soare care n-a înghițit/ eclipse strălucește aripa dreaptă ca zăpada/ ce-acoperă morminte” (aripa stângă și aripa dreaptă).
Zonele existențiale „degradate”, aparent „golite de sens”, participă și ele, convertite prin energia degajată de o diferență de potențial în raport cu auroralul poetic, la revitalizarea literei și conturarea unui sens ce le transcende: „pe bulevardul victoriei stâlpii sunt/ degete cu unghii fosforescente (…) voi scrie un poem/ despre noaptea cu muște/ despre sticlele goale ce stau la rând/ și așteaptă să răsară din canal/ soarele victorios pe bulevard” (pe bulevardul victoriei).
Se remarcă imagerii ale unui oniric, s-ar putea spune, de tip suprarealist: „din buzunar scot un bilet perforat/ de 27 de ori și-l ridic deasupra capului/ prin el văd un preot cu pieptul desfăcut/ văd o lume mai sigură/ văd un tramvai cu geamuri aburite/ care se apropie de groapa bunicului meu” (șoarec legat în coadă cu două funii).
De la cuvinte la umblet și tăcere, poezia trece, în final, cu discreția unui firesc cotidian, la florile, cuiele și figurile sfinte ce ornează pavilioanele de lemn, loc al somnului misterios ce sărută, ca un arc de boltă, „picurii/ raiului ce-au scăpat din buze și morminte” (trunchiul liniștii): „să adunăm toate cuvintele din lume/ să le punem în borcan așa cum ne-au învățat bunicii/ că se pun castraveții în oțet (...) străzile sunt aglomerate cu tălpi care/ formează un puzzle al tăcerii (...) să adormim în pavilioanele de lemn tapițate cu/ flori cuie și figuri sfinte” (pavilioane cu ruj).
„Rujul” e însuși „surplusul” de viață ce lasă, aici, chiar urma acestui sărut revigorator.

Florin Caragiu

(text apărut în revista "Conta", nr. 5/2011, pp. 240-242)