Vocabula sprințară, adâncită, meditativă devine, vrând, nevrând, la scriitorul ardelean Ovidiu Mica, o marcă a oralității citadine și a exprimării sale de zi cu zi: „Când nu mai ieși în lume și nici nu mai intri în glume (Anonimat)”. Corespondentul lexical al ei este zicala sătească. Într-o epocă a ștergerii tot mai accentuate a originalității lumii rurale, sau a migrării amprentei vorbirii populare de la sat înspre oraș (târg) și invers, din cetate (burg) înspre mediul rural, vocabula literară poate fi receptată drept punctul de răscruce a celor două mentalități complementare: cea a săteanului cu aceea a orășeanului. De la descoperirea și crearea ingenioasă de vocabule până la întocmirea de vocabulare nu era de făcut decât un pas. În 2010, Ovidiu Mica se abate, aparent fortuit, însă obligatoriu pentru devenirea sa artistică, de la consacratul tabiet mic burghez al calamburului ori de la clasica, juvenala satiră, către un drum strâmt al luptei crâncene și fantastice cu noile resurse oferite de limba și logica românilor. De formație inginer, cu activitate publicistică și documentară, chiar în televiziune, mai ales în partea de nord a țării, Ovidiu Mica este un nouăzecist în descendența directă a lui Cristian Popescu, un admirator constant al literaturii optzeciștilor, debutând editorial în anul 1998 cu volumul de teatru și proză scurtă Un pic de mov, primit cu încredere de către importanți critici literari, precum Ștefan Cazimir și Constantin Cubleșan.

În limbaj colocvial, familiar, expresii tipic laconice, de exemplu „pe scurt”, „din scurt”, „scurt pe doi” înseamnă a spune esențialul, a te raporta exact la gândirea, vorbirea celorlalți, a lucra gospodărind îndelung asupra propriei limbi și propriului limbaj, până la distilarea urmelor scrisului în gânduri șoptite din inimă, direct la urechea unei alte inimi:

„N-am niciun chef să vorbesc la pereți… Deși, s-ar putea ca ei să fie mai atenți și să rețină mai mult din ceea ce spun. Mai știi, s-ar putea să mă rețină și pe mine.

Necazul nu e că până și pereții ar avea urechi. Necazul e că nu au urechi de auzit, au doar urechi de șoptit…

Lăsați copoii să vină la mine!” (Monitorizare) [1].
Iată ce reprezintă dezideratul estetic pentru Ovidiu Mica, autorul volumelor Mov impact (Lamura, 1998), Încă un puțin de mov (Someșul Satu Mare, 2002) și Vocabular de vocabule rare (Samtel Editura, 2010), care își asumă responsabil calitatea de interlocutor (raisoneur) al cititorului, mai mult decât orice pretenție egolatră a dramaturgilor și prozatorilor de-a privi c-un aer superior viața oamenilor obișnuiți, istoria contemporană. Prima copertă a volumului din 2010 ascunde și în același timp descoperă Vocabularul, caiețel școlar doar întrezărit, prin însemnarea numelui deținătorului, din buzunarul drept de la spatele unor blue-jeans. Pe ultima copertă, buzunarul stâng rămas gol parcă așteaptă însemnările după lecturări, din partea prietenului cititor. Din felul în care Ovidiu Mica dă ultimei sale cărți aspectul banalului vocabular, ca să-și noteze modest și extrem de scurt trăirile cele mai intense, pe câte două coloane la fiecare pagină de Vocabular și în ordinea paginată alfabetic de repertoriu, ne putem da seama că există o anumită intenționalitate și-o finalitate estetico-formală aparte în Vocabularul de vocabule rare, intitulat mai ștrengărește, în româna de messenger a adolescenților de azi Vokbular de vokbul rar.
Această intenționalitate a lui Ovidiu Mica ține în primă instanță de comic și dramă, sau de aflarea unei moderări la dirijat, a strunelor sublimului proiectat în sfera politică, prin campanii electorale, ori în viața culturală, cu nestrunirea de către nimeni a abjectului cotidian care rezultă contrapunctic din stridențele aplicării „sublime” a sublimului la modul individual, nu obștesc. Firul Ariadnei, preceptul cel mai îndrăgit la care autorul meditează în Vokbular de vokbul rar nu-i deloc amenințat de vreo încurcare inutilă: cel al pragmatismului și totodată stoicismului latinești, „Est modus in rebus”. Mânuirea precisă a vacabularului se bazează pe filtrarea vorbirii comune a românilor de toate impuritățile pe care le dorim evitate. Ca autor de scurte impresii de viață, vokbularistul și caricaturistul Ovidiu Mica întrezărește la modul înregistrării foarte lucide și ușor sarcastice o revenire spectaculoasă în destinul fiecărui concetățean, amenințat chiar de propria istorie. Iar pentru că revenirea ne poartă rapid gândirea către mirosirea a reavăn a pământului, către un revenit de după ploaie sau cu rouă a brazdelor și ierburilor, am preconiza că în sigla-moto a unui vocabular școlar cu (s)temă socialistă “Se cere și ciocanul!” (p. 9) – titlul caricaturii din 1990, semnată OM [2]. În acest foarte reușit antet al Vocabularului de vocabule rare, care urmează imediat “Foarte sumarului” sumar (dintre paginile 5-8), este reprezentat blazonul musculoasei mâini/mânii politice stângi: pumnul mânuitor nevăzut, instrumentul dictatorial și contondenta armă (contendința lovirii bruște), ciocanul. Acestea ne apar grafico-simbolic retezate de-o abilă seceră. Medităm la faptul dacă “se cere” o seceră a cuvântului, un autocontrol, o vigilență sporită și în descifrarea unor sensuri ascunse ale ezotericiei realități postcomuniste.
Ordonarea după alfabet a cuvintelor-cheie din textul vast al realului îl va determina pe autorul Vocabularului să instituie și să permanentizeze un discurs de-o concizie aproape lirică.
Jocul lexico-semantic, calamburul și genul paremiologic nu reprezintă în scrierile lui Ovidiu Mica ceva mărunt și de-o gratuitate pur ludică. De exemplu, pentru cititori, omonimiile și paronimiile instituie, prin ironie, sarcasm, ba chiar printr-o tensiune dramatică o așteptare urmată de uimire. Putem să fim captivați numai la simpla ascultare a unei vorbe de duh, a unei impresii despre politicienii, afaceriștii, impostorii, intriganții perioadei postcomuniste. Ovidiu Mica adoptă constant o tactică a calamburului, ca și cum am asista în permanență la un quiproquo, la o intervertire a adevărului cu minciuna, a identității reale cu cea de ochii lumii, a corespunzătorului cu neavenitul ș.a.m.d. Tactica glumei se îmbină totuși cu îndurerarea, cu dezamăgirea, cu protestul. Uneori găsim și adagii, impresii de viață de-un tragism care ne pune pe gânduri dacă autorul nu ar intenționa de fapt să întocmească un nou tratat de decompunere cioranian, plecând de la exemplul strălucit al calambururilor și maximelor lui Tudor Mușatescu.
„Vocabularul” este un cuvânt care intră în componența expresiei “are un vocabular bogat (sărac)”. Iar celălalt cuvânt din titlul volumului scris de Ovidiu Mica, “vocabula”, ne anunță deja că la nivelul formei ne putem aștepta la orice, incendieri și viituri ale construcțiilor și fluxului obișnuit de elemente fonetice, seme, sememe, părți de cuvinte.
Unele vocabule sprințare, ori învolburări de „vokbule” – altfel spus folcbule papale și cardinale –, pentru întemeierea unui fel de gen atipic literar-teatral-paramiologic, se bazează pe anihilarea unei gândiri dogmatico-cazone:

„Þintele militare terestre au fost urmărite de bombardiere invizibile, bombardierele invizibile au fost urmărite de avioane de vânătoare supersonice, iar avioanele de vânătoare supersonice au fost urmărite de ghinion…

Cel mai frumos a fost atunci când trupele au bătut pasul de fofilare.

Deloc repaus!

Război și place! (Militarism)

Sunt un copywriter foarte bun. Atât de bun, cât și foarte prudent. Într-asemenea măsură încât, până în prezent, nu am dat peste unul mai bun ca mine. Deoarece, fiind foarte prudent, l-am observat din timp, izbutind să-l evit la vreme… (Autoevaluare)” [3].
Având o pregătire filologică de invidiat, fiind un vorbitor de trei limbi străine atent la toate subtilitățile de limbaj, developând sau surprizând maniile lingvistice și grafice ale internauților, în afară de cele pe care le capătă și vorbirea mileniului al treilea, Ovidiu Mica nu se pronunță cu multă vigilență și camaraderie decât asupra libertății omului contemporan de-a vorbi, vorba lui Shakespeare, “Cum vă place”:
„Europa de Est, Europa de Vest și Europa the Best.

După unii au(di)tori, în Europa ar fi state orientale, state occidentale și state accidentale.

Ar mai fi și un alt criteriu de divizare a Europei: Europa Orientală și Europa Orientată.

România s-a aflat – în… treabă, dacă nu crezi! – dintotdeauna în Europa. Însă, în privința prezenței României în Europa ar mai fi de discutat…

Și Europa s-a regățit întotdeauna în România. În schimb, în privința prezenței sale în România, de asemenea, ar mai fi de discutat…

Există europeni… și europenny… (Europa unită)

Sunt un fan al diacriticelor și al unor cauze românești. Bunăoară decât mania din Romania, prefer mânia din România!

Aș fi inginer. Adică, un tip care mai și măsoară înainte de a tăia, a o tăia și a te tăia. (Autoevaluare) ” [4].

La nivel lexical, uneori prin sfidarea logicii obișnuite și a convențiilor de vorbire, Ovidiu Mica cataloghează ori taxează într-o adevărată „inginerie semantică” anumite clișee internaționale:
„Lemnengleză = limba noastră de lemn asezonată cu împrumuturile nerambursabile ale englezei de (peste) baltă.

Norodul gordian = un popor atât de încâlcit încât, pentru a fi dezlegat, trebuie să se recurgă la sabie. (Inginerie semantică)” [5].

Un moto așezat de Ovidiu Mica la loc de cinste și de luare aminte la începutul unuia dintre volumele sale, publicat în acest prim deceniu al mileniului al treilea este pilduitor pentru descendența directă a amalgamului comediografic-autobiografic și paramiologic, abordat cu măiestrie, de la frământatul, jovialul și mereu actuala gândire aproape oximoronică a lui I.L. Caragiale: „Nene Iancule, să ne ierți, dar noi, de o vreme, am intrat în mileniul trade” [6]. Contemporani din nou cu nenea Iancu, ne rugăm de el să ne ierte că e la modă la începutul mileniului al treilea trădarea. „Iubesc trădarea, dar îl urăsc pe trădător!” – vocabula infamilor Farfuridi și Brânzovenescu – atinge, iată, abia între 2001-2010, culmea dezmățului și a cinismului, în multe dintre domeniile de activitate, pe tărâm politic în special, dar și ca o ultimă cutumă încetățenită. Ambiția spiritului treaz este de-a trage un semnal de alarmă pentru o întreagă comunitate, ce se-arată ca semitrează și chiar robotizată, fără posibilitatea de-a reacționa măcar negativ la schimbarea din rău în mai rău – sulemenirea la față a României, de dată recentă. Caragiale a micșorat la noi, din ce în ce mai mult, lungimea textelor sale comice, de la comedii de trei-patru acte la piese într-un singur act (Conu Leonida față cu Reacțiunea) și apoi la mandala dramaturgică a „momentului” ori „telegramei”, ca specii hibrid, epico-teatrale. Puțini critici s-au întrebat dacă nu cumva nenea Iancu a intenționat prin întreaga sa activitate să-i deschidă drum scenei teatrale în vederea atingerii unei accentuate literaturizări, ori unei viziuni cinematografice mult mai moderne decât cea de pe vremea fraților Lumière. Lecturând cartea lui Ovidiu Mica, Vocabular de vocabule rare, cel dintâi gând care viziteză mintea cititorilor ar fi că autorul ar avea ca principal obiectiv să tragă câte o linie roșie verticală imaginară pe fiecare pagină – existând în acest sens două coloane, exact ca în reviste și ziare, iar fiecare cuvânt ori articol de dicționar-vocabular având în contrapondere negativul său fotografic: „Cât de ușor îi e frumosului să țină de urât!” (Flirt), „Cu curaj! Înainte! Că doar ați fost cineva și înainte…” (Fost) [7]. Însuși titlul ar suna, la origine, „vocabular de vocabular”, fiind un fel de vocabular al vocabularului majorității oamenilor din România actuală. Nu se dorește prin intitularea aceasta să fie instituit vreun canon special de vorbire artistică, în condițiile în care Vocabularul de vocabular sau cel de „vocabule rare” dobândește variante grafiate intenționat greșit și argotic, conform jocului euristic de litere și sensuri, câteodată și românei de messenger a foarte tinerilor cititori, după cum observăm chiar din titlul de pe coperta volumului: Vokbular de vokbul rar. Originalitatea și avantajul lui Ovidiu Mica față de I.L. Caragiale, A. Bacalbașa, T. Arghezi, Al.O. Teodoreanu (Păstorel), T. Mușatescu ar fi că istoria ultimelor două decenii, 1990-2010 nu mai prezintă caracteristicile unei ordini estetice și a unei conștiințe ordonatoare-centralizatoare de snoave și maxime, din cauză că nici măcar cuvintele și părțile lor componente (vocabule = vocale, sunete amestecate babilonian) ascultă numai de flerul și competența scriitorului de-a transgresa limitele timpului în care e nevoit să viețuiască. Optzecișilor, atât în proza, cât și în poezia lor, le-a reușit în primul rând debarasarea de tot balastul expresiei, curățarea de poncifele exprimării cotidiene și artistice din perioada comunistă. Ovidiu Mica se ambiționează să ia la puricat și exprimarea „pontificată” prin anii ’90 după tipicul retorismului neponderat al vreunui universitar Mircea Cărtărescu ori Alexandru Mușina, ce se pretind și astăzi teoreticieni, istorici și critici literari ai postmodernismului românesc, deși așa ceva, un curent cu filiație filozofică occidentală postbelică nu există în literatura noastră. Relativizarea și deșablonizările suportate de limba română în ultimele două decenii, n-au constituit numai îndepărtarea ei benefică din fața tăvălugului incendiar al limbii de lemn comuniste, ci și prilejul trecerii gândirii comune și a literaturii prin proba de foc, pe care am denumi-o, nu doar la Ovidiu Mica, Cristian Popescu, Adrian Alui Gheorghe, ci și la eseiștii Luca Pițu, Octavian Paler, Cristian Tudor Popescu o evadare din convenționalitatea prea uzitată a limbajului cotidian, beletristic și a celui jurnalistic, înspre ancorarea exprimării laconic potențate la țărmurile altor continente imaginare, ceanunță o nouă paradigmă discursivă. Întocmirea acestui vocabular și totodată familiarizarea treptată a întregului public ascultător cu receptarea cât mai fidelă a unei alte limbi (neștiută, cu adevărat străină, sau dimpotrivă, aparent străină chiar din prisma imaginarului artistic al autorului, ca un idiom aparte față de specificul limbii), ajunge să fie înregistrată ca ansamblu al deliberatei răsturnări lexicale și logice, de-o mare savoare în vocabularul întortochelilor ei semantice și morfo-sintactice. Conduita formei vokbularistice rămâne cea a eleganței, deși uneori se frizează invectiva, grotescul, autocritica, scatologicul, macabrul și carnavalescul.
De exemplu, pentru invectivă, punerea la punct a prostului: „- N-ai vrea să te dai un pic mai spre bibliotecă? Nu de alta, dar te văd cam prost…”, „- Facem un pocheraș? – Nici nu mă gândesc! – Atunci, hai să facem un șah!” (Fair play); „- Ehe, c-un astfel de om se putea construi chiar și socialismul! – Aiurea, c-un astfel de om numai socialismul se putea construi…”, „Fost-ai, lene, cât ai fost…” (Fost), „Oligofreneticule! = apelativ menit a-l tempera pe unul care, fără vreun motiv serios, se ambalează prea tare.” (Inginerie semantică) [8].
Pentru nota de grotesc, putem întâlni sonorizarea adâncii dureri, abia amortizată de enunțarea persiflantă: „Oribilibidinos = oribil de ibidinos”, „Bășicanat = după ce este șicanat, se manifestă prin bășicare”, „Mocofandosit = mocofanul care se mai și fandosește.”, „Scamatorism = prestidigitație străvezie, făcută de un amator”, „Sărăntroc = schimb în natură, promovat mai cu seamă de cel care nu prea mai are ce vinde” (Inginerie semantică), „Purta un tricou mulatru pe corp.”, „…vagabondează, vag abordează și abandonează.”, „…o scenă obsecenă…”, „După chipul și asimilarea sa”, “Boi…cotați ar fi pluralul unui bou cotat?” (Joc de cuvinte) [9].
Autocritica se cere generalizată, paideic, și la cei din jur, către toți ascultătorii vocabulelor, în ultimă instanță: „Era vorba să ne descrețim frunțile, nu și ceea ce mai avem pe după ele…” (Inteligență), „Ce-i greu se lasă la fund. Și invers: ce-i fund se lasă la greu.”„Nu cred că avem nevoie de o schimbare a mentalității, ar fi suficientă o mentalitate a schimbării.” (Inversă), „E vorba să se cânte în cor: Nasole mio!” (Încălzirea globală), „ Am fost în Ungaria, la niște rude. Abia au așteptat să plec! Am fost și în Austria. La ceva neamuri. Abia au așteptat să plec… Am fost și-n Israel. La prieteni! Abia au așteptat să plec. Am fost prin Orient. La niște străini… Abia au așteptat să mă întorc!” (pentru a evita buzunăritul pe stradă, transferul de bani, se-nțelege!), „M-am regățit! Ce dor mi-a fost de mine… de șantiere și uzine… de vile și limuzine…” (Întoarcere) [10].
Scatologicul apare și el, legat de societatea actuală, de moravurile din ce în ce mai ignobile, după cum semnalează rubrici din Vocabularul lui Ovidiu Mica, intitulate și pentru efectul trompe d’oeil : (Kaki) „Culoare pentru evoluția a două’j-dă milioane de români”, (Justiție) „Asta-i mai mult decât o încălcare a legii, este o încălecare a ei”, (Lingvistică) „De-ale vocalelor: unii au noroc cu carul, alții cu cerul, ba cu cirul, eventual cu corul, chiar cu curul… a, e, i, o, u…”, (Minte) „Avea o minte brici, bună de tăiat limbrici”, (Pâine) „Panem et circenses în versiune dâmbovițeană: merdeneaua și maneaua” [11].
Macabrul și caranavalescul alcătuiesc nota dominantă a vremurilor pe care le trăim. Lor li se face un minitratat sociologic, economic și politic în Vocabularul de vocabule rare:
„Regulă – Spre direcția cea bună e bine să te îndrepți, spre cea rea e bine să te… strâmbi!
Cheia succesului rămâne șperaclul.
Ce-i anost e pus de-o parte. (a nostru, n.n.)
Repartiție – Omul cuvenit, la locul cu… venit!
Ritm & rimă – Iapa e cam brează. Iaca, se cabrează.
Când socotesc cum s-o cotesc…
Fumează canabis și se simte ca-n abis!
Să spargi nuca cu bazooka!
‘România 1990’ – Na-vă din flota României, fără zbaturi, dar cu zbateri și dezbateri.
Românește – La noi, unde oamenii se mănâncă de vii, te mănâncă de duci, te iartă doar dacă aduci și te termină dacă deduci…
Veșnicia s-a născut la țară. Da, dar s-a născut dintr-o țărăncuță nurlie și suficient de inspirată ca să se lase… ispitită de boierul cel tânăr, care, între Paris, unde își făcea studiile, și București, unde toca banii bătrânului, mai poposea, când și când, pe la conac.
Mai mare decât prețul utilităților noastre nu e decât prețul inutilităților. Tot ale noastre…
Arta dansului la români? Lăsarea greutății ba pe un picior de plai, ba pe cel de plecare.
Capul înduplecat sabia nu-l taie; capul dus – cu atât mai puțin. Ce se-ntâmplă cu cel dedus? Nu știe nici Cel de sus…” [12]

Deosebit de captivant este și talentul caricatural al deținătorului de Vocabular școlar. Douăzeci și unu de caricaturi, pentru al douăzeci și unulea secol în care trăim!
„Luciditate” [13] – colivia-creier din care au zburat ideile obsedante;
„Antiterra” [14] – Terra, reprezentată ca un pește sau un balon umflat, gata să prindă lacom cât mai mult CO2, drept momeală a undițării postindustriale spre stele și era postumă.
„Nepotrivism” [15] – Lanțul nesfîrșit al oamenilor „potriviți” pe locurile (fotoliile) de răspundere nepotrivite. Numai că fiecare protejat stă sprijinit de piciorul peste picior al șefului său, care l-a propulsat tocmai pentru a nu se rupe lanțul slăbiciunii generalizate birocratic.
„Lacheu la cheie” (tot din 1990, apărută în „GAG”) – Servilismul duce la deformarea coloanei vertebrale. Un funcționar are complexul ori stigmatul gaurii cheii în dreptul inimii sale dacă ține un dosar și se prosternează pe placul șefilor.
„Inteligența forței” (1990, „GAG”) – profilul unui chip muncit de muncitor ori de intelectual, oprimat de pumnul invizibil care îi înlocuiește de la un moment dat creierul, circumvoluțiunile liberului său arbitru.
„Viteză de reacție” [16] – Melcul, cu antenele ciulite-n sus, își poartă creierul spre... descoperirile îndelungi ale sensului mersului stagnant.
„Șperțjuristu’ ” (1990, „GAG”) – Avocatul mirosind clienți pe care să-i jecmănească. O adiere îi zboară din buzunarul sacoului „scrisori pierdute”, acte compromițătoare, ori comisioanele, șperțurile grase.
„Design” (Lucrare refuzată la Bienala umorului C. Tănase – Vaslui, 1986 – Salonul caricaturii, n.a.) – o angajată birocrată, bănuim noi secretară, care își bea nonșalant cafeaua, fumează, stă picior peste picior, tolănită într-un fotoliu încropit chiar pe receptorul așezat oblic, la care nu vrea să răspundă.
Vokbularul de vokbul rar (Vocabularul de vocabule rare) din 2010 al lui Ovidiu Mica este o formă a ideilor autorului și concomitent un depozitar al imaginilor caricate pe care realitatea socială o capătă indiscret în mintea fiecărui cetățean al României, după douăzeci de ani postcomuniști, postcomatoși. El se citește și se autoprezintă grafic precum cărțile editurii franțuzești La Cachette, pentru că și vocabularul micist ar putea fi un prim volum dintr-o serie ce merită continuată. Vocabular cu vocabule rare – carte pentru bibliofili dezinhibați, c-un tiraj confidențial, prin care literatura aspiră din nou la dezideratul coborârii obiectului ei estetic și a colimatorului direct în stradă, ori în intimitatea fiecărui om martor al istoriei contemporane.


NOTE:

1. O. Mica, Vokbular de vokbul rar(Vocabular de vocabule rare), Samtel Editura, Satu Mare, 2010, p. 49;

2. “Gag”, nr. 1/1990 – Revistă de umor și divertisment. Editor: Casa de cultură a municipiului Satu Mare;
3. Ibidem, p. 48, respectiv 12;

4. Ibidem, pp. 32-33, respectiv p. 13;

5. Ibidem p. 38;

6. O. Mica, Încă un puțin de mov, Editura Someșul Satu Mare, 2002, p. 3;

7. Idem, Vokbular de vokbul rar, p. 35;

8. Ibidem, pp. 34-35 și 38;

9. Ibidem, pp. 38, 43-44;

10. Ibidem, pp. 43-44;

11. Ibidem, pp. 45-46, respectiv p. 56;

12. Ibidem, pp. 60-62;

13. „Univers distractiv estival” nr. 1/ iulie 1991, Editor: Univpres S.R.L. Satu Mare;

14. Aport ilustrativ al conferinței „Socjologia relacji miedzy ludzmi, nie-ludzmi i hybrydami” (Sociologia relației dintre umani, nonumani și hibrizi) – Institutul de Filozofie, Sociologie și Jurnalistică al Universității din Gdansk (Polonia), 10-11 mai 2010;

15. „GAG” – revistă de umor și divertisment, nr. 1/ 1990;

16. „Culise” nr. 2/ 1990 – Supliment al caietului program al Teatrului de Nord Satu Mare;