În memorie tronează: "Și-am zis pară de un măr,/Minciună de adevăr", "...și-aș mânca zăpadă friptă", celebrul "Poem în leopardă" al lui Virgil Teodorescu, precum și acea ediție a operelor complete ale Ninei Cassian (în coperți albe, elegante) care n-a apărut niciodată, ca să nu-l mai menționez pe Salvador Dalí...
Dacă mai înfingem în pieptul acestei pagini și trandafirul neposedat de nimeni al lui Paul Celan (cu tot cu memorie și mac), reușim să conturăm o oglindă a liricii Iuliei Pană din doar câteva semințe de memorie. Dar oglinzile sunt, până la urmă, mincinoase. Spargeți-le. Atingeți cioburile de lirică direct, brutal, fără mănuși.
Disperările și tristețile Iuliei Pană sunt, ce-i drept, servite cu o pleiadă de focuri de artificii ce amintesc de Celan. Și mai bine amintește însă stilul ei de Geo Bogza: prin mijloace estetizante se ajunge la un gust amar (nu are loc aici o eventuală comparație cu Emil Brumaru), cititorul încearcă poate senzația că poemele îi explodează în față, împrăștind "un sânge negru peste manuscrise/și fotografii". ("O picătură de apă era dimineața")
Nu lipsesc din peisaj nici imaginile (mai mult sau mai puțin) nichitastănesciene precum "o noapte leneșă ce se întinde pe canapea", "bărbatul meu timp", "omul-luni", etc. Avem aici și influența certă a suprarealismului, dar, lucru admirabil, nu vorbim nicidecum de "manierism în gol".
Abordând în pictură un stil colorat ce amintește de expresionismul abstract și având înclinații către jazz (sunt evocate în carte nume precum "norah jones", "Nina Simon", "james blunt" sau "fat boy slim" (desigur, nu toate afiliate jazz-ului), iar, de asemenea, câmpul lexical al muzicii este foarte frecvent: "muzica", "sunetul", "orchestre", "ritm de dixiland" ș.a.m.d.), Iulia Pană reușește totuși să evite drumețiile în ținuturi atât de abstracte încât să devină o pastă fără consistență. Fiecare poem are emoție și nu lipsesc nici imaginile memorabile - deci nu se poate spune că este o poetă care n-are nimic de spus, ba are chiar suficientă economie încât să închege placheta de față într-un mod mai mult decât satisfăcător, coerent.
Dincolo de aceste observații critice pertinente, să ne avântăm pe domeniul adevărat al poeziei - căci, în mare măsură, a mai citi azi poezia cuiva înseamnă a te pune în postura de prieten căruia i se mărturisește poetul. Nu e vorba, în fond, de exerciții de stil, e vorba de emoții împărtășite, cândva inhibate - pentru că, neîndoielnic, mai toți am ajunge, eventual, nebuni cu acte fără un mijloc de exprimare într-o societate care ne cere imperios să nu fim noi înșine și, fără să realizăm, tot perpetuăm varii mistificări...
Eu nu am citit aceste poeme pentru a găsi idei sau imagini cu care să fiu de acord, ci am luat ca atare tot bagajul de sentimente care îl implică. Ar fi o dovadă de nesinceritate din partea mea, chiar de m-aș afla realmente în fața poetei (de nu cumva aceste hârtii sunt chiar mai de carne!?!...), să spun că toate poemele mi-au făcut o extrem de mare plăcere, deși e o poetă de un calibru mai mare deât pare. Nu e vorba de poezie mare sau mică (sau XXL, pentru a face aluzie la o altă carte a poetei, "Statuia zilei de mâine XXLove"), la urma urmei, este pur și simplu o poezie care-și atinge scopul. Poeta exprimă fără compromisuri firea ei de a fi, sentimentele ei de disperare în fața timpului și pentru asta merită apreciată. Această carte nu va porni nicio nouă mișcare literară. Mai important însă este faptul că va fi cineva să rezoneze cu ea.
Pentru că, dacă ar avea o mediatizare mai intensă, Iulia Pană ar avea toate șansele să fie la fel de apreciată precum, să zicem, Ruxandra Cesereanu, Nichita Danilov sau chiar Ion Mureșan, de ce nu? Știu, poate că exagerez, dar...
În loc să închei cu gargare despre neoexpresionism și alte vrăjeli, vă invit să priviți cum, totuși, lacrimile de azi sunt boabele de cafea de mâine (ceea ce îmi aduce aminte de Paul Păun) și cum, pe lângă tot oceanul de uitare, se strecoară unele raze de speranță, unele aluzii ștrengare la "patria mea fermecată" cu "mai multe vieți" și mai multe "curcubee" și "senine ore divine"...

P.S. După ce am scris aceste rânduri, am găsit pe Internet următoarele spuse: "A cunoaște un autor înainte de a face cunoștință cu opera lui, este un act ce se aseamănă cu mersul de la dreapta la stânga al unui ceasornic.
Iulia [Pană] vorbea ieri la întâlnirea “Schimb de cărți”, despre modul în care ar trebui să ne rezumăm la a citi poeziile și atât, deoarece atâția ani de comentarii nu au făcut altceva decât să ne rătăcească “simțul” poeziei.
Îi dau dreptate. E timpul să ne lăsăm de exercițiul analizei, să uităm cuvintele și să activăm simțurile.
Să lăsăm poezia să-și rostească propriile cuvinte."
Cumplit de adevărat. Totul ar fi mult mai puțin catastrofal dacă, pe lângă scăderea numărului de ore, s-ar implementa o astfel de metodologie, ca măcar poeziile să fie cruțate de analize laborioase și enervante la culme cu limbajul lor de lemn. Da, mai multe și mai diverse texte (care să nu se oprească doar la Cărtărescu, de parcă literatura s-a sfârșit cu el!) și minime comentarii ce urmăresc mai degrabă emoțiile exprimate prin poem sau, cel mult, niște considerații formale acolo unde-și au locul. Fără abureli gen "ontologic", "hermeneutică" și "axis mundi". De fapt, aș fi de acord să se scoată și bacalaureatul, și sistemul de notare... Prea s-a dezvoltat școala ca și competiție și se pierde aspectul important, și anume învățarea propriu-zisă, nu mecanică. Dar destul cu revolta pe ziua de azi.


Iulia Pană, "Contrasecunde", Colecția "Poeți români contemporani", Editura Brumar, Timișoara, 2008, 68 p.