agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3535 .



Scrisorile “agapé” de alimentat sufletul
articol [ Carte ]
Nicolae Steinhardt și “vrednicia duhului românesc” Colecţia: texte si poezii religioase

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-03-01  |     | 



Necesitatea confesării către un prieten din Apus, Virgil Ierunca, uneori și către soția acestuia, Monica Lovinescu, transformă toată corespondența lui Nicolae Steinhardt [1] , ca de altfel și Scrisorile către Nicholas Catanoy ale lui Ion Caraion (apărute în 2003, la obscura editură Napoca Star din Cluj) în veritabile documente istorice și tuburi de oxigen pentru spiritualitatea românească. Steinhardt l-a vizitat pe Ierunca la Paris abia în anul 1978, pentru că n-a fost lăsat de către Securitate să plece timp de-un deceniu. Se poate demonstra, doar cu aceste epistole literare în față, că datorită schimbului lor de cărți – a celor mai bune din librăriile României cu cele nou apărute în Franța, Marea Britanie, S.U.A., Canada, Germania, Elveția (pe care alții le vor face să circule în țară și sub formă multiplicatată, prin samizdat) –, Steinhardt și Caraion au făcut un real serviciu de oxigenare culturii noastre postbelice. Concomitent ei au stimulat vigilența expectației anticomuniste din diaspora (mai ales a celor de la postul de radio “Europa Liberă” – a martorilor degringoladei culturale din Estul sovietizat, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca –, sau a altor buni prieteni ca Eugen și Marie-France Ionescu, Mircea Eliade, Virgil Nemoianu, Nicholas Catanoy, Virgil și Sanda Stolojan, George Tomaziu (“Gigi”), Paul Goma, Toma Pavel, Vahé Godel, reclamând periodic încălcările drepturile intelectualilor din țară.
Reproducem spre exemplificare, în întregime, scurta scrisoare nr. 242, adresată Monicăi Lovinescu, după ce aceasta, la emisiunea [2] de la postul de radio “Europa liberă” recenzase la mijlocul lunii iunie 1982, în pofida campaniei inchizitorului Eugen Barbu din “Săptămâna”, singurul volum pe care Ion Caraion îl publică în Occident, Insectele tovarășului Hitler:
“Iubito Monico,
Sincere, cele mai sincere și mai călduroase felicitări pentru emisiunea din 11 (iunie), ref. Ion Caraion.
Nobilă, mărinimoasă, creștină, superioară. Superbă. Am fost profund emoționat.
Și mai zici că nu ești creștină! Dar ai urmat pilda Domnului: nu numai că pe cel în cauză nu l-ai învinovățit ori osândit, dar l-ai apărat; domnul nu a pus în discuție vinovăția femeii păcătoase, ci curăția pârâșilor ei. Iar tu, minunată și nobilă prietenă, nu pe I.C. l-ai judecat, ci toate intențiile pârâșilor și delatorilor lui le-ai pus în discuție. Ca și pe Domnul, nu te-a interesat autenticitatea faptelor incriminate, ci îndreptățirea acuzatorilor.
Și cu ce ton nobil, vibrant, cald, ai știut să vorbești, dând glas mărinimiei tale.
Cu adânc și admirativ respect și solzer Freundschaft,
Nicu.” [3]
Urmărind la București un spectacol simfonic dirijat de Sergiu Celibidache – având în program Maurice Ravel, Igor Stravinski, Iohannes Brahms și “Rapsodia I” de George Enescu – la care “maestrus gregi” lăsa orchestra și încingea o horă cu ansamblul de dans, Nicolae Steinhardt îi exprima imediat lui Virgil Ierunca, într-o scrisoare mult mai amplă, bucuria (“ăsta e Sesamul!”) că a putut să vadă și să audă “vrednicia duhului românesc”. Fin cunoscător al oricăror arte – sculptură, muzică pop-rock ori clasică, dans, pictură, film, teatru –, Steinhardt apreciase această interpretare a “Rapsodiei I”, comparând-o cu altele mai vechi: “Am auzit-o și eu cu George Georgescu, Enescu și Ormandy. Cunosc discul, faimos, al lui Ormandy și am auzit Rapsodia executată sub bagheta lui chiar aici, când ne-a vizitat cu Orchestra din Philadelphia – e mult de atunci.
Care Ormandy, ce orchestră! N-am auzit Rapsodia până acum.
E imaginabil ce-a făcut S.C. din bucata asta. A transformat-o, a înduhovnicit-o, a recreat-o. Mai întâi a descompus-o în note și măsuri; în jumătăți și sferturi de ton, eleatic; apoi, heraclitean, a reansamblat unitățile în ritmuri de foc, vrajă și esențe.
Cum să încerc a-ți spune ce-a făcut? A dirijat și rece-structuralist, și nițel ironic-cinic, din tinda conacului boieresc, pentru ca, apoi, surâsului nițel superior să-i urmeze brusc, total, înflăcărarea: a coborât în tindă, s-a prins în horă și a început a juca nebunește, dionisiac – dar, a! aici e secretul – nepărăsindu-și, totuși, inteligența. Și nesolemn – aici e superioritatea [...]” [4] (Scrisoarea nr. 191).
Robustețea morală și spiritul dezinteresat, pe care Nicolae Steinhardt le-a pus fără nicio prejudecată sau teamă în serviciul prieteniei nemărginite, pentru a se menține procesul de europenizare a culturii noastre, nu pot fi puse la îndoială de către niciun exeget al operei sale eseistice, epice și mistico-religioase. În argumentarea celor afirmate aducem câteva rânduri din scrisoarea nr. 65 către Virgil Ierunca, de pe data de 2 aprilie 1971:
“Doar scrisorile pe care le primesc de la tine, de la Gigi, Toma și Virgil Nemoianu, doar calda afecțiune a unor minunați prieteni ca Dinu, Sergiu Al-George și alți câțiva mă întăresc și-mi aduc mângâiere.
Din îndemnul lui Alecu [5] am fost să-l văd pe directorul [6] editurii lui – aceluia căruia mi-ai spus că i-aș putea cere cărți –, scopul fiind, tot după binevoitorul gând al lui Alecu, retipărirea unor lucruri vechi, gând pe care l-a avut și o minunată prietenă [7] de departe. [...] Multe salutări din partea lui Belu (Zilber, nota îngrijitorului ediției, Monica Manu)” [8].
Date fiind circumstanțele controlăriii drastice a corespondenței, în acest volum epistolar Dumnezeu în care spui că nu crezi... se folosește și limbajul codat. Din scrisorile cu nr. 90 și 186 Monica Manu descifrează faptul că a doua variantă, dactilografiată în 750 de pagini, a Jurnalului fericirii, a fost trimis de către Steinhardt lui Virgil Ierunca încă din anul 1972, în speranța că va fi publicat de-o editură prestigioasă din Occident, iar pe data de 12 august 1977 sunt expediate și vreo patru mici corecturi, pe care le dorea inserate în textul publicabil. Verișoara lui Nicolae Steinhardt, Ella Goldstein, întreba încă din 1972 dacă prima parte a “amintirilor” din “provincie” (detenția politică din Jurnalul fericirii) ajunsese grație pictorului George Tomaziu la destinație și dacă Virgil Ierunca considera aceste scrieri autentice demne de-a fi publicate în străinătate.
Citind volumul epistolar din anul 2000 al lui Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983) întâlnim cu bucurie cel mai eficient mod al comunicării emoțiilor: prin scrisori de alimentat sufletul. Scrisoarea nr. 161 este cea de la care provine și titlul întregului volum:
“Mi-ai scris în repetate rânduri – cinstit, obiectiv, grijuliu de adevăr ce te afli, fair (corect) în toate, scrupulos – că nu crezi în Dumnezeu. Aida de! Asta spune-o franțujilor, te-or crede poate. Aici la noi, unde se mai citește Patericul, se știe că omul, poate, se leapădă de Hristos ori susține că nu-l cunoaște, dar se mai știe că nu-i de-ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca și Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. « S-o fi lepădat el de Mine, Eu de el însă nu! »
Felul în care ai vorbit de A. S. (Alexandr Soljenițân) îmi dovedește – clar ca lumina zilei, comme l’eau de roche – că Dumnezeu, în care tot spui că nu crezi, crede, El, în tine și te știe ca pe unul de-ai Lui.” [9]
Acest îndemn nu-i redundant în epistolele lui Nicolae Steinhardt, ci mereu stenic, formulat cu blândețe și ocrotitor. Scrisorile nu-și propun vreun scop mediatizant, să devină vreun lobby pentru încreștinare, ori pentru a fi lăudat monahismul ortodox (pentru că în Valea Lăpușului, la Rohia se retrăgea periodic autorul capodoperelor Jurnalul fericirii și Dăruind vei dobândi, alături de alți mari intelectuali). De Paști, în scrisoarea nr. 180, la o lună după marele cutremur, el nu se sfiește, când i se adresează pentru prima dată epistolar Monicăi Lovinescu, să o dojenească elegant, din “agapé” creștinească, pentru faptul că nici Virgil Ierunca nu credea încă în Dumnezeu :
“Iubito Monico,
Știu că numai cu de la mine putere mi-am luat dreptul de a-ți spune pe nume ; iartă-mă : mai mult decât o îndrăzneală, e o manifestare de cvasipărintească afecțiune ori, în orice caz, de very elderly (foarte veche) frăție.
Mulțumesc, adânc mișcat, pentru minunata emisiune din noaptea Învierii despre Bruckberger și comentarea Evangheliei. Cu atât mai mult mișcat cu cât din scrisorile lui Virgil rezultă că nu sunteți credincioși. Credincioși ori ba, sunteți ai lui Hristos! Și ce superbă se arată a fi cartea lui Bruckberger, pe care eu îl apreciez și-l iubesc.
M-am împărtășit în zorii zilei de 10 aprilie cu gândul – plin de dragoste, de recunoștință, de prietenie – la voi, dragii mei.
Al vostru, in stolzer Freundschaft (cu mândră prietenie),
Nicu.
« Mulți zic: “Cine ne va arăta nouă cele bune?” Dar însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne ! » (Psalmul 4, 6)” [10].
Tehnica “agapé” prin care Steinhardt împărtășește trăiri, idei, secrete riscante celui pe care-l numește “dragul meu”, dar mai ales “iubite Virgile”, nu-i o tehnică de adresare intimă ca în celebra antologie Epistolar (apărută tot la Humanitas, imediat după revoluția din ’89), adică una elitistă între doi ori mai mulți intelectuali români de marcă, ci o verificare a nealterării chipului hristic din om și societate, un legământ al onestității și sacrificării sinelui. Acest dialog în esență ontologic, pe teme artistice, filosofice și ecumenice, pe care Nicolae Steinhardt îl întreține la cote ridicate ori și-l asumă constant ca pe-o datorie paideică, frățească față de cel care a ales exilul combatant, nu are nimic artificial. Pentru că viitorul părinte de la Rohia realizează o adevărată cronică a vieții culturale românești din perioada de ușoară liberalizare (1968-1971) apoi și din aceea tot mai constrângătoare (1971-1983) din epoca postbelică, ceea ce va constitui un material de bază pentru rubricile de la “Europa liberă”, semnate în special de către soții V. Ierunca și M. Lovinescu:
“În « România literară » Dinu Noica a început publicarea, în nouă versiune, a cărții despre Fenomenologia spiritului de Hegel, carte socotită drept o prezentare a « peripețiilor cunoașterii ». [...] Iată că ne învrednicim să vedem atât de clara, de frumoasa, de calda expunere a filozofului român într-o revistă destinată marelui public, aceeași revistă care s-a bucurat de cinstea de a publica lunga serie de articole despre rostirea românească.
Sunt mai bine de cinci pătrare de veac de când cuviosul Eufrosin Poteca se străduia să demonstreze că și în limba română se pot exprima noțiunile filosofiei. Lui C. Noica i-a fost dat să dovedească din belșug nu numai aceasta, ci și altceva cu totul surprinzător.
Și Rostirea filozofică românească, și Povestirile din Hegel vădesc cum micul popor de păcurari, modest așezat la o răscruce bătută de vânturi a Europei, nu numai că poate duce în graiul său noțiunile filozofiei, dar că în acest grai, cunoscut mai ales ca savuros și hazos, el posedă cuvinte și împerecheri de cuvinte care dau o neașteptată adâncire a viziunilor metafizice: deopotrivă, de nu mai mult decât extraordinara putere combinatorie a germanei sau decât claritatea răpitoare a francezei, româna e capabilă să deschidă ferestre noi asupra lumii ideilor. Imensul merit al lui C. Noica – se cuvine să nu uităm în acest domeniu și aportul lui Mircea Vulcănescu – mi se pare a fi acesta: că în idiomul cronicarilor, al lui Creangă și (Ion) Barbu există resurse uriașe pentru a se spune tot ce poate trece mai subtil și mai rafinat prin gândire, că vorbele românești – așa simple, miezoase, dulci cum par să fie doar – sunt de fapt porți și portițe înspre cele mai cutremurătoare viziuni și înțelegeri ale cugetului. Încă o dovadă, zic eu, a vocației universaliste a poporului român.
La Blaga, aportul acesta mi se pare redus; Blaga e un mare creator de formule, dar terminologia și lexicul filozofic sunt la el mai neinteresante, mai oarecari. La Noica e cu totul altceva; a descoperit un filon; cu C.N., rostirea românească irupe în vârtejurile centrale ale gândirii. Cu vorbele lui Creangă și Mateiu Caragiale putem fora tot atât de adânc ca Heidegger sau ne înălța tot atât de amețitor ca S. Kierkegaard” [11] (Scrisoarea nr. 24).
Limbajul apropierii – în sensul transmiterii afinităților intelectului ori inimii (dinspre Steinhardt la Ierunca), dar și a decelării unei perihoreze care îmbracă “românismul” lui Constantin Rădulescu-Motru în mantie sacerdotală, sau cu patrafir ce absolvă de păcate firea creată ca să fie bună foarte – îl face pe expeditorul acestor 250 de scrisori un neîntrecut psihanalist, foarte abil și-n a recunoaște rana adâncă din sufletul prietenului său. Mihai Pelin – cel admirat cam excesiv de către Nicolae Manolescu – a observat pertinent rana pe cord deschis a lui Virgil Ierunca: el fusese prieten până în 1945 cu intelectuali bucureșteni criterioniști sau din generația sa “Albatros” pe care i-a suspectat mai apoi, din Franța, în mod deseori nejustificat, că ar fi reprezentat deșănțat dreapta românească. “Salvarea” acestora – termen folosit în dizidența franceză de către Nicoale Breban [12] – o constituie chiar rechizitoriul anticomunist făcut și-n ziarul țărănist “Dreptatea” (cu care a și colaborat după 1944 Virgil Ierunca), dar mai ales de către adevărații dizidenți “criziști” – provocați chiar de el la o polemică ce-i va costa ani grei de pușcărie – ce-au publicat în “Jurnalul de dimineață” al lui Teodorescu-Braniște. Împotrivirea până la moarte a acestora (mai ales a lui Ion Caraion) a fost în anii 1946-1947 față de Moscova, comisarii ei ce se instalaseră în buricul Bucureștiului și rețeaua de fapt mafiotă a “democrației populare”, instalată la noi cu forța. Repulsia pe care a avut-o Virgil Ierunca față de toți țărăniștii, liberarii, legionarii români l-a făcut în Franța să aleagă convertirea spre stânga marxistă a lui Sartre și Merleau-Ponty, care era la modă, încă de la sfârșitul anului 1947, când el a prins ultimul val de refugiere pentru a nu fi închis de comuniști. A fost doar un semn de adaptare la exigențele epurărării culturale de la Paris. Mereu îi amintește Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca și despre grupul “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim (Benedict Ghiuș, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae etc.). Fără a părea vreodată că vorbește cu ton de superioritate, Nicolae Steinhardt, se simte ofensat o singură dată, la sfârșitul scrisorii nr. 9 din anul 1969, chiar de către Virgil Ierunca, tocmai în legătură cu mai vechiul “incident” personal al Monicăi Lovinescu, sau litigiul bănesc față de primejdiosul romancier Const.-Virgil Gheorghiu – despre care prietenul lor comun Ion Caraion nu-i putuse comunica la timp nimic din ceea ce avea să relateze în notele informative către Securitate, apărute după doisprezece ani și în “Săptămâna” lui E. Barbu: “Înainte de a încheia, dă-mi voie să te întreb cum de te-a lăsat inima să fii atât de crud încât să-mi vorbești mie de puritate. Orice, poate că nu-s cu totul și cu totul nevrednic, dar pur! Poate, totuși, că bine ai făcut. Nu spune marele Brice Parain că toate cuvintele nu-s decât făgăduințe pe care urmează să le îndeplinim prin fapte? [...] Cu mare, vie, caldă, fermecată și adânc recunoscătoare afecțiune, al tău Nicu. Sărutări de mână duduii Monica.” [13] Posibilitatea întreruperii corespondării lor, din cauza marii ezitări a lui Virgil Ierunca de a-l crede și pe Nicolae Steinhardt pătat (adică informator al Securității, cum îl bănuia deja pe Ion Caraion) apare în scrisoarea următoare, mult mai scurtă, a zecea, după o întrerupere nefirească a mesajelor, de aproape două luni: “Iubite Virgile,/ Îngăduie-mi să vă spun, din toată inima, duduii Monica și ție, fericit și de a le putea rosti și de a vi le putea adresa, însoțindu-le cu cele mai sincere urări, minunatele cuvinte tradiționale:/ Hristos a înviat!
Am avut în ultimul timp prilejul de a mă gândi mult la tine, mult – și te rog să crezi că au fost gânduri curate, calde, avântate, deși, ce-i drept, și frământare.
Sărbători fericite, dragul meu!
Cu statornică afecțiune, cu dor și aleasă admirație,/ Nicu Steinhardt” [14] (subl. n.).
Dacă toate celelalte 249 de scrisori sunt semnate afectuos “Nicu”, adăugarea aici a numelui său de familie – cu inconfundabila terminație consonantică “-rdt”, ca un zid al Berlinului – sugerează în mod clar duelul tacit avut la începutul anului 1969 cu prietenul său Virgil Ierunca, jenanta neîncredere de care trebuia să fie absolvit imediat în ochii acestuia, pentru a putea fi continuat dialogul dinamic, sau agapa lor de cuvinte și cărți.
Suspectarea și drasticul control moral, de care Virgil Ierunca (sfătuit de Monica Lovinescu) nu l-a scutit nici măcar pe sensibilul lor prieten Nicu Steinhardt, sunt regreatabile și aproape inexplicabie. Despre acest tratament dur vorbește și Ion Caraion când prezintă grupul parizian al lui Leonida Mămăligă sau al latifundiarului Coja. Sau când arată ce făcea un șef al redacției românești de la “Europa Liberă”, când era vorba să-i purice pe românii exilați recenți. Și Nicolae Breban, care finalizează cu datarea “Paris, 31 Mai 1989” scrierea cărții sale Spiritul românesc în fața unei dictaturi afirmă într-un fel de epilog sau de concluzie generală a raportului său către Occidentul democrat că și în diaspora românească a existat o adevărată și nocivă vendetă, o “nouă” “poliție secretă” și un “spirit de suspiciune”, aidoma “închisorii perfecte” sau atmosferii concentraționale din România postbelică. Am crede că spiritul vendetei occidentale s-a prelungit și după 1990, fiind agravat de-o mândrie nejustificată (simularea nedreptățirii în jurnalele Monicăi Lovinescu, că nu i s-ar recunoaște meritele în România postdecembristă, că Eugen Simion și alții ar persecuta-o – parcă ea ar fi fost regina nedeclarată a exilului, de care toți trebuiau să asculte și să tremure):
“Asistăm încă o dată la intonarea ariei răzbunării sociale, justificate, ne grăbim să adăugăm, dar care, prin automatizare și îngustarea orizontului, prin excludere și inadecvare la mișcătoarea scenă politică europeană, a devenit nu de puține ori o frână în constituirea unei adevărate opoziții la sistemul centralist și arbitrar din țară. Au fost, însă, și binevenite excepții: în jurul postului de radio Europa Liberă s-au grupat comentatori inteligenți ai fenomenului literar și sociologic românesc și putem cita aici, cu satisfacție, pe regretatul jurnalist Nöel Bernard sau pe Monica Lovinescu, fiica marelui critic și filozof al culturii române Eugen Lovinescu, ce a sprijinit, pe parcursul a mai bine de două decenii, meritul literar și curajul opiniei culturale, adeseori înăbușite sau marginalizate de forurile plătite pentru asta. De câteva decenii funcționează la Paris cenaclul condus de L. Arcade-Mămăligă, în incinta căruia au citit scriitori din emigrație dar și din țară, aflați în trecere prin Paris, unde vorbesc personalități ca Mircea Eliade, Vintilă Horia, Jean Parvulesco, Stephan Lupasco și alții și unde se încearcă numai pe jumătate izbutita unificare a spiritului românesc dincolo de granițe și ideologii. Una din tarele emigrației române – suntem obligați s-o spunem! – este nu numai politizarea uneori excesivă a oricărui domeniu specific dar și întârzierea nepermisă asupra unor răfuieli cu trecutul politic: constatăm prezența masivă a spiritului mișcării legionare, înfrânte în țară după o conducere de șase luni, și o rebeliune ce încununează paroxistic o dominare a vieții politice românești făcute cu armele terorii de grup și ale crimei de drept comun, caricaturizând (oarecum împreună cu propăvăduitorii « mesianismului » de azi al Președintelui Ceaușescu – vezi cenaclul Păunescu) elanul legitim spre identitate națională, corupând tinerii și purtând o gravă vină în confuzionarea conștiințelor și în fapt a slăbirii rezistenței românești [...]. Diviziunea emigrației noastre, ca și mediocritatea nivelului ei intelectual – cu unele, strălucite excepții, se înțelege! –, sunt datorate pătrunderii elementelor acestei mișcări care, departe de a regreta asasinatele sălbatice politice sau culturale perpetuate în țară, se erijează în reprezentanți ai ideii de răzbunare socială și politică, creând încă o dată confuzie în rândurile unei opoziții posibile și conferind arme retorice administrației politice din țară. [...]
Ca și intelectualitatea română, emigrația noastră culturală e într-o stare demisionară deoarece este incapabilă să se organizeze eficient contra dictaturii, să creeze o opoziție organizată și largă contra răului din țară. [...]
Nu, poate mai radical decât acasă, cei din exil se simt încă o dată înfrânți atunci când constată că bolile morale, de care fugiseră « de acolo », li s-au agățat de pielea aceea intimă, a unei conștiințe nevăzute și tiranic prezente, că, după euforia primelor luni de împărtășire a bunurilor și privilegiilor unei societăți bogate, civilizate, se reinstalează o amărăciune confuză și obsesivă, se arată primele semne ale retragerii într-un ghetou, acolo unde se fabrică mâncărurile de acasă și unde se colportează, în voie, glumele numeroase și colorate politic sau multiplele zvonuri politice și economice și, ceea ce e mai ciudat, în absența poliției secrete din țară se inventează una nouă; spiritul de suspiciune este susținut și întreținut cu o fervoare atât de mare, de parcă, ieșiți brusc dintr-o închisoare perfectă, îi refacem aerul și instrumentele, de teamă că ne-am înăbuși într-o libertate sau demnitate a spiritului prea brutală!” [15]
În multe scrisori din volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi... (apărut în 2000) este vorba de amintirile lui N. Steinhardt “din provincie”, adică din perioada detenției sale, 1959-1964. Cei mai buni prieteni ai săi, de-atunci numiți la fel “Dinu” – Const. Noica și Dinu Pillat – precum și “Alecu” (Alexandru Paleologu) ori “Ion” (Ion Caraion) pot fi considerați în acest volum epistolar un fel de Matei, Marcu, Luca și Ioan. Steinhardt nu ne spune lucrul acesta, spre a nu cădea în patetism. Dar paralelismul există: Alecu – Luca; Ioan – Ion; Dinu Pillat și Dinu Noica – Matei și Marcu. Îmbolnăvirea bruscă a lui Dinu Pillat (autorul Morții cotidiene – romanul care face aluzie la sordidul existențial și drama intelectualității sub comunism), ultimele trei luni de agonic trăite, îngrijit de soția Cornelia Pillat (Nelly) până pe data de 5 decembrie 1975 când a murit, îi provoacă o suferință atât de mare lui Nicolae Steinhardt, încât numai gândul că Virgil Ierunca ar putea să întregească careul de ași – al prietenilor săi de încredere – îl face să reziste. Cu greu își cenzurează marea tentație de-a protesta direct împotriva cenzurării de către “redactorii” editurii Cartea Românească a ultimului volum scris de fiul lui Ion Pillat, Dostoievski în conștiința literară românească (apărut postum, în 1976, după ce fusese respins în anul anterior):
“Dinu P. – care a murit ieri – n-a fost pentru mine numai un bun, un foarte bun prieten. A fost și a însemnat mult mai mult. A fost pentru mine un adevărat Înger Păzitor. [...] E, cred, inutil să-ți mai spun și cât de nespus de mult vă iubea, vă admira și vă respecta, pe Monica și pe tine. Vă pomeneam împreună atât de des: la Văratec, aici în București, la mare, în excursii, oriunde și oricând eram (deseori) împreună. Ne încălzeam sufletele și ne alinam micile tristeți și dezamăgiri (trecătoare), și ne întăream viziunea noastră optimistă a lumii gândindu-ne la voi. Sunt sigur că dacă am fi izbutit să venim la Paris, din primele clipe ai fi înțeles că ești în fața unui om pur și adevărat și ai fi rămas la fel de uluit și de fermecat ca mine.
Studiul lui despre Dostoievski în conștiința românească e aproape gata. La mare, în septembrie, unde am locuit câtva timp în aceeași cameră, făcuse punerile la punct finale. Sper că editura C.R. (Cartea Românească), după ce mai întâi a scos cartea din plan, o va repune și că se va putea tipări. Ar fi un mic act de dreptate postumă pentru un om atât de nedreptățit în cursul vieții lui și mai ales – într-un mod absurd, absurd, absurd, monstruos – în ultimele luni ale vieții.
[...] Copleșit de senzația aceasta a pierderii unui Înger Păzitor, a pieirii persoanei în care, ca în Portretul lui Dorian Gray [16], mă reflectam, nu cum sunt, ci cum ar trebui să fiu, cum s-ar cuveni să fiu, lovit, azvârlit în apele negre ale luării directe, imediate, viscerale la cunoștință – o dată mai mult – a nimicniciei noastre, te rog să mă ierți că ți-am scris atât de lung și de nestăpânit, și de confuz, și de nici eu nu știu cum, și mai ales atât de egoist, raportând totul mai ales la durerea mea” [17].
Punerea pe scenă la Naționalul bucureștean a dramei istorice Danton a lui Camil Petrescu, a teatrului lui Marin Sorescu (volumul Muntele de sare va fi expediat către Virgil Ierunca imediat) ori jucarea anterioară la noi a pieselor lui Eugen Ionescu au fost aștepate de către Nicolae Steinhardt cu sufletul la gură. Are unele rezerve privitoare la scăpările actoricești, despre care spune că publicul românesc de-atunci le sesiza instantaneu, fiind foarte receptiv la tot ce era nou. Spectacolul teatral cu Visul unei nopți de vară după Shakespeare, în viziunea regizorală “absurdă” (criticată de unii pentru obscenitate, “pornografie”) a lui Peter Brook, precum și filmul La Dolce Vita, în regia lui Frederico Fellini, ca de altfel și opera-rock Jesus Christ Superstar, nu i se par deloc scandaloase viitorului părinte de la Rohia, pentru că au ceva din autenticul duh adamic sau creștin:
“Dar și Fellini, și Brook sunt doi mari artiști creștini morali. Fellini, cel puțin, este un predicator creștin, un zelos al creștinismului, pe care mereu mă întreb de ce papa nu-l face cardinal; dar ți-ai găsit să priceapă ceva Montini (papa Paul al VI-lea)! Adevărul nu poate fi decât acesta: oamenii nu știu ce este creștinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare – livre édifiant –, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creștinismul tot drept o vagă învățătură din care se alcătuiesc programele școlilor de lașitate, de nerozie și de fariseism. Domnul se întreba dacă venind în lume va mai găsi credință. Rămâne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii.
S-ar putea, dragul meu, ca având prilejul să te întâlnesc (!), să te scandalizez cu părerile mele, eu care văd în Fellini un Sf. Vasile al veacului nostru, eu care imbecilitatea lașă o văd de la diavol, iar stilul cuvios refuz să-l iau condiție sine qua non a creștinismului.
Ei, măcar de-aș ajunge să te scandalizez! Ne vom împăca noi, numai de s-ar ivi prilejul. Acum am hébergement-ul, vorba ceea: am o potcoavă, ce-mi mai lipsește? Trei potcoave și un cal.
Dar dacă nu cred în cuvioșia mieroasă și-n prostia biruitoare, în minuni cred, ca și în frumusețe și în adevăr.” [18]
Foarte interesant este și faptul că persoana poetului Ioan Alexandru îl va diziluziona la un moment dat pe Nicolae Steinhardt după 1973-1974. Mergând deseori cu acesta în Maramureș, la Rohia, trimițându-i lui Ierunca toate volumele de versuri, Virgil și-a permis să-i arate, de la Paris, cum să-l sfătuiască de bine pe tânărul poet, aflat tocmai pe val, idolatrizat de toți tinerii pe la mijlocul deceniului al optulea. Zis și făcut. Fiind la munte, luându-l de-o parte pe cărăre și pe ocolite pe fratele “Ioan”, Nicolae Steinhardt nu l-a determinat să renunțe la relațiile obscure cu anumite grupuri literare oficiale (poate și cu Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor), care-l îndemnau să insiste monocord în Imne pe linia lirică patriotardă. Indiferența față de compromiterea pentru posteritate a poeziei lui Ioan Alexandru nu-l făcuse pe Nicolae Steinhardt să oscileze în întreținerea vechii prietenii cu Ion Caraion – cel despre care se spunea calomnios că dezlănțuise scandalul cu Ioan Alexandru, iar din orgoliu i-ar fi atacat și pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Al. Piru, Eugen Barbu și alții. Adevărul este că Eugen Barbu începuse de timpuriu campania de compromitere și ostracizare a lui Leonid Dimov, Nicolae Breban, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Ion Caraion și a multora în afară de aceștia, neștiind cum să-și mai umple imunda fițuică a municipialității sau analele “Săptămânii” cu tot felul de dejecții. Nicolae Breban i-a făcut eminenței cenușii E. Barbu cel mai caricatural și veridic portret (cu pretenții de microbiografie) în Spiritul românesc în fața unei dictaturi. De când fusese dat în 1968 jos din conducerea U.S.R. și alungat de la șefia “Luceafărului”, Eugen Barbu a atacat furibund, până la moarte pe toți scriitorii adeversari.
Nicolae Steinhardt se arată derutat ori simulează uneori neștiința, pentru că-i totuși capabil să înțeleagă ce se petrecea în lumea scriitorilor și criticilor români. Realinierea multora după tezele maoiste din iulie 1971 – ca să fie mereu la cheremul dictatorului Ceaușescu – bineînțeles că transpare și din corespondența cu Virgil Ierunca, pe care o ține lunar și săptămânal Nicolae Steinhardt. Gravele sale probleme cu sănătatea (picioare în ghips, scleroza ochilor ce-l face să-i ceară lui Virgil mai puține cărți, viroze repetate) ascund câteodată și semnele înăspririi cenzurii ceaușiste – care i se par între anii 1972-1975 încă trecătoare. După pierderea prietenului Dinu Pillat, Steinhardt hotărăște în 1979 să se opereze și, în timpul convalescenței sale îl va aprecia ca prieten și pe Emil Cioran:
“Þintuit mai întâi pe un pat de spital (m-a operat admirabilul și nespus de amabilul chirurg Dan Rădulescu, fratele bietului nostru Mihai), în prezent reținut în casă de o convalescență care, următor unei prea scârbavnice operații, se anunță a fi lungă și de gerul sosit și aici, am răgazul să citesc; m-am cufundat în Eliade, ajuns a fi – în sfârșit! –recunoscut și la noi. [...]
Primirea pe care mi-ați făcut-o voi, dedicația lui Eliade și o scrisoare copleșitoare a lui Emil Cioran constituie pentru mine surse nesecate de apă vie, cum stă scris la Carte, și mângâiere, și fericire. Câtă dreptate are Cioran: viața e discontinuă, ne-o « justifică », o susțin și iluminează doar câteva – fie ele foarte scurte – clipe de intensă legătură cu virtuțile kalokagathonice, cu oamenii adevărați, cu cei care ne ajută a crede – după cum a spus Aleksandr Isaevici – că lumea aceasta subzistă doar grație prezenței în cuprinsul ei a câtorva drepți” [19] (Scrisoarea nr. 195).
Împăciuitor, Nicolae Steinhardt îl sfătuiește pe Virgil Ierunca încă din prima scrisoare, apoi în cea de-a nouăsprezecea și a douăzeci și una să-l reaccepte ca prieten pe Ion Caraion. Aflăm că pe data de 15 octombrie 1969, împreună cu soția Valentina, Ion Caraion pleca din București și întreprindea prima călătorie spre Paris, unde a fost primit, cu destule rezerve, de către vechii săi colegi de facultate, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (Scrisoarea nr. 19). Iată cum îl portretizează Nicolae Steinhardt, recomandându-i foarte convingător lui Virgil Ierunca să discute cu el, fie și polemic, dar numai să nu-l ocolească de parcă ar fi avut de-a face cu leproșii (fiind plauzibil pentru ei zvonul că lui Ion Caraion i se înlesneau lungile deplasări în străinătate de către Securitate):
“Acum va pleca și Ion și poate că va găsi și el prilejul de a-ți transmite nițeluș din dragul și dorul meu.
N-aș vrea să mă bag unde nu-mi fierbe oala și lungul nasului, îmi fac iluzia că mi-l cunosc; totuși, îmi îngădui a-ți cere creștinește să-i vorbești omului acestuia cu gândul la adevărul că pentru orice suflet românesc înțelegerea, mila și bunătatea trec peste și o iau mult înaintea dreptății, care-ntotdeauna, în istoria și-n cultura noastră, s-a dat – modestă – înapoi din fața blândeții. Eu știu că pentru el tu însemni, cum e și firesc, nespus de mult, că un cuvânt al tău îl poate răni adânc sau îi poate fi izvor de mângâiere – și nu i-ar strica.
Nu-mi lua în nume de rău că îndrăznesc a formula ceea ce tu desigur știi și înțelegi mai bine decât mine. Cât de mult poate o vorbă bună! Ce mare putere au vorbele omului drept: « Căci ele sunt viață pentru cei ce le pun în faptă și doctorie pentru tot trupul omenesc » (Pilde 4, 22).
Am însă dreptul de-a vorbi? Cred că da, mai întâi pentru că l-am auzit pe Ion vorbind despre tine cu o FERVOARE în care am recunoscut-o pe a mea și apoi pentru că mie, unuia, mi se potrivesc spusele Psalmistului: « În zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi » (126, 2) și « Dimpotrivă, mi-am smerit și mi-am domolit sufletul meu » (130, 2)” [20].
Încă de la sfârșitul mileniului al treilea au apărut speculații ori simple aluzii, chiar în revista “România literară”, c-ar fi fost mai bine ca soții Virgil Ierunca și Monica Lovinescu să nu-l fi acceptat niciodată în anturajul lor din Paris, ori să-l introducă în cenaclul lui Leonida Mămăligă pe Ion Caraion. Mihai Pelin, în Cazul Ion Caraion și exilul românesc – falsă monografie, despre racolarea și menținerea dificilă a lui Ion Caraion ca agent al Securității, a cărei editare a fost înlesnită și anunțată ca un eveniment editorial de către Nicolae Manolescu –, îl consideră pe Caraion un fel de cal troian pus de Ceaușescu și Securitate ca să nimicească rezistența românească din diaspora. Această teorie nu poate sta deloc în picioare, fiind contrazisă de comportamentul poetului, care n-a cooperat decât în transmiterea de informații care-i scoteau treptat din sărite pe șefii Securității românești. Și din ceea ce a publicat Eugen Barbu în tot anul 1981, falsul “Jurnal Ion Caraion”, n-a reieșit nicidecum ura față de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, ci doar pamfletul și rechizitoriul legionarilor din Occident, îndreptat împotriva unora ca Leonida Mămăligă. Cât despre istorioara sa din notele informative că Monica n-ar fi fiica lui Eugen Lovinescu, invenție care a făcut-o să-l urască într-atât de mult, aceasta ține, indiscutabil, de domeniul cancanului eseistic, cultivat în semi-clandestinitate de către hirsutul Ion Caraion – care a mai făcut și din Mircea Zaciu un Don Juan bucureștean (vezi scrisoarea-pamflet din “Caiete critice”, 2000).
Ipoteza de la care puteau să plece Ierunca și Monica Lovinescu, în momentul revederii după douăzeci și doi – douăzeci și patru de ani, la Paris, a vechiului lor camarad a fost, desigur, bănuiala că el este trimis în recunoaștere de către Securitate, pentru că oricum știau exact că Ion Caraion îi fusese coleg de redacție lui Nicolae Ceaușescu la “Scânteia tineretului” și avea așadar “înlesnire” de la stăpânire să spioneze. Monica Lovinescu era nerăbdătoare să afle amănuntele ultimilor ani din viața mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, ce trăise singură după moartea lui Eugen Lovinescu și plecarea fiicei în Franța. Ion Caraion fusese din 1956 printre puținii prieteni de încredere ai bătrânei ei mame. Ca fiică a acesteia, Monica Lovinescu îi reproșase lui Ion Caraion că n-o ferise mai mult de urmărirea securiștilor, ci ar fi făcut-o să participe intens la activitățile conspirative. Adevărul îl aflăm însă din cartea lui Mihai Pelin – în care se prezintă cum s-a ajuns la găzduirea lui Ion Caraion în casa Ecaterinei Bălăcioiu, în paralel cu procesele verbale ținute încă din 1946 de către Securitate, care știa de corespondența aproape zilnică dintre mamă și fiică. Prin urmare, Ion Caraion a picat singur în plasa Securității, chiar din clipa când a revăzut-o pe bătrâna Ecaterina Bălacioiu (care de altfel îi putuse fi, înainte de moartea lui Eugen Lovinescu, chiar soacră, pentru că o pețise fără succes pe colega sa de la Litere, Monica, împreună cu Geo Dumitrescu [21]). Poeziile pamfletare la adresa regimului comunist, pe care Ion Caraion le-a trimis atunci, între anii 1956-1957, lui Virgil Ierunca au apărut prin presa occidentală. Tot Ion Caraion a fost primul intelectual din România cu care luase legătura cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu – prin intermediul Institutului Francez din București (care era însă de foarte mulți ani controlat de către cadrele viclene ale Securității). Arestarea din 1958 a lui Ion Caraion, precum și a întregului grup conspirativ, din lotul cărora mai făcea parte și Ecaterina Bălăcioiu, n-a fost nicidecum o “lovitură fatală” dată de către poet acestei văduve îndurerate – cum afirmă până astăzi, în 2010, îndeosebi Doina Jela, dar și Nicolae Manolescu – ci o operațiune pusă la cale încă de la începutul deceniului al cincilea de către ofițerii de Securitate. Aceasta este părerea lui Mihai Pelin. Ion Caraion fusese închis pe degeaba timp de cinci ani (1950-1955) iar în 1958 a primit maximum pedepsei : condamnarea la moarte. Un timp îndelungat a așteptat să fie executat, dimineață de dimineață. Doina Jela insinuează că Ion Caraion ar fi fost trimis în casa Ecaterinei Bălăcioiu ca s-o facă să-și piardă orice precauție, Securitatea neavând decât să culeagă apoi probe incriminatorii pentru a o întemnița (implicit ucide în lagărul comunist).
Numai că, în acest volum epistolar al lui Nicolae Steinhardt, există dovezi clare, începând cu scrisoarea nr. 24 (28 decembrie 1969) că întâlnirea peste două decenii și ceva a lui Ion Caraion cu soții Virgil Ierunca și Monica Lovinescu s-a desfășurat sub semnul destăinuirii totale a poetului ce făcuse unsprezece ani de temniță: “M-a bucurat că ai stat de vorbă cu Ion C.” Dacă în postura de fost deținut politic Ion Caraion le-ar fi reproșat celor doi prieteni parizieni lipsa de prevedere a ținerii corespondenței cu Ecaterina Bălăcioiu (despre siguranța căreia ei fuseseră convinși), atunci fiica îndoliată l-ar fi acuzat că vrea să-i adâncească rana sufletească. Așa că Ion Caraion a păstrat și cu ocazia altor vizite în Paris tăcerea. Din această atitudine Monica Lovinescu a dedus, eronat, – și nu din ianuarie 1981, când începe atacul lui E. Barbu în “Săptămâna”, cu tirul îndreptat mai întâi asupra ei și a “legionarului” ei soț poreclit “Ledunca”, ci după un an-doi – că “prietenul” lor comun ar fi avut de-ascuns mult mai multe și că ar fi fost el însuși autorul moral al uciderii Ecaterinei Bălăcioiu. Neconsultarea de către Monica Lovinescu a arhivelor Securității și tipărirea de către Doina Jela a două cărți – Cazul Nichita Dumitru (1995) și Această dragoste care ne leagă (1998) la editura Humanitas, cărți romanțate și calomnioase despre uciderea mamei sale – a făcut să se păstreze până astăzi, după mai bine de-un deceniu, suspiciunea unei vine de neiertat asupra lui Ion Caraion.
Nicolae Steinhardt i-a trimis lui Virgil Ierunca, pe rând, multe dintre cărțile de indiscutabilă valoare estetică ale lui Ion Caraion (Necunoscutul ferestrelor, Cimitirul din stele – din care laudă ciclurile “Trib” și “Caiet vechi”, Frunzele în Galaad – volumul poeziei de dragoste) etc. Virgil Ierunca nu prea s-a ținut de cuvânt să răspândească, și-n traduceri în limbile de circulație, aceste poeme, lăudate de altfel încă din deceniul al șaselea de mulți scriitori străini. Ultima dată când Steinhardt îi oferă un volum, cel mai protestatar din câte scrisese vreodată Caraion, face pe față lobby ca acesta să apară și-n străinătate, pentru că autorulul său se pregătea deja în acel an să plece cu întreaga familie în Occident:
“Iubite Virgile,
Sper că vei fi primit Dragostea e pseudonimul morții de Ion Caraion și Serafim băiatul, placheta lui Dragoș Cojocaru, expediate mai demult.
Îndrăznesc să-ți atrag din nou atenția asupra volumașului lui Dragoș Cojocaru, premiat de C.R. la recomandarea lui I.C., și care mi se pare și mie merituos.
În volumul lui I.C., la pag. 176-78, se află niște versuri după a mea părere superbe, un fel de Heine + Hölderlin, de o simplicitate, o putere, un envoûtement (farmec) rar întâlnite. Citește-le! Răspândește-le! Nu cred să fi scris versuri mai frumoase – și-mi par a fi dintre cele mai splendide scrise în românește.
Dialogul se referă la camera 0 (adică la celulă, la carceră, n.n.). Asemenea dialog cu moartea – simplicitatea e de la Heine – poate sta alături de Iov, de Miorița, de Eminescu, de Novalis, de Hölderlin și e plin de « transferuri »… nu mai știu să mă exprim ! Citește, răspândește!
Voi fi probabil în București până pe la 1 martie.” (Scrisoarea nr. 228). [22]
Este vorba de poemul “Am pe nimeni”. Este la fel de valoros ca “Osmoze” și “Pretutindeni, somnule” din același volum din 1980, Dragostea e pseudonimul morții.
Nicolae Manolescu, și-n prezent șef al publicației “România literară”, alături de eseistul și “romancierul” Doina Jela ar trebui să-și ceară public iertare pentru nesocotitele acuzații pe care le-au adus, fără a putea consulta cu adevărat dosarul lui Ion Caraion (luându-se numai după vorbele lui Mihai Pelin). Implicit, toate reproșurile lui Paul Goma și Liviu Ioan Stoiciu aduse Uniunii Scriitorilor ar fi aplanate în sfârșit. Acum un deceniu, văduva din Elveția a lui Ion Caraion, Valentina, a fost contrazisă în direct, la postul național de televiziune și de alți detractori, când a intervenit cu argumente foarte clare, pentru a nu fi amenințată într-un mod atât de pueril (dacă nu prin bădăranie) memoria soțului ei, mare poet, publicist și eseist.

* * *

Nicolae Manolescu nu citise o filă în 1997 din dosarul lui Ion Caraion, dat mai târziu la iveală de CNSAS și publicat în 2006. N-a urmărit cu atenție și ochi critic nici zecile de articole ale lui E. Barbu din “Săptămâna”, care nu sunt numai “zece” la număr (în 1998 numără paisprezece, ca steagurile lui Ghiță Pristanda) – cum afirmă domnia sa. Tot Manolescu susține că știe de la Mihai Pelin că Ion Caraion devenise informator al Securității din anul 1963, ceea ce demonstrează clar că ei nu citiseră adevăratele note informative, să afle și data recrutării sale: aprilie 1964. Fusese obligat, prin schingiuiri și amenințări, să devină agent de către temutul șef al Aiudului, Gheorghe Crăciun – cel care nimicise în calitate de conducător al Securității komminterniste din Sibiu rezistența luptătorilor din Munții Făgăraș. În încheiere oferim și rechizitoriul (comentariul nostru) la articolele calomnioase, pe care Nicolae Manolescu, le-a scris în anii 1997 și 1998 împotriva vinovatului fără circumstanțe agravante Ion Caraion. Spre comparație oferim cititorilor și fragmente luate din două articole profesionist scrise și semnate de Gheorghe Grigurcu în 1998, unul din “Viața românească” (excelent), iar altul din “România literară” – pe care ne abținem să-l mai comentăm, pentru că s-a luat până la urmă și el după Nicolae Manolescu:

Nicolae Manolescu, articolul “« Jurnalul » poetului”, în România literară, an. XXX, nr. 47/ 1997, p. 1

Editorialul revistei România literară, scris de N. Manolescu, pare la început că infirmă ipoteza autenticității unui fals jurnal, care ar fi fost scris până în 1981 de către Ion Caraion : “Nu cred că a uitat cineva « serialul » din revista Săptămâna – zece numere la rând în 1981 – în care i se publica poetului, abia plecat din țară, un pretins jurnal intim. Cu toții ne-am întrebat atunci cum a fost posibil ca emigrantul să fi făcut imprudența de a lăsa în mâinile Securității un document atât de compromițător pentru sine și, vai, pentru toți acei confrați nominalizați în cele vreo patruzeci de pagini oferite lecturii publice de hebdomadarul condus de E. Barbu.” Este acum deplin știut că totul fusese regizat de către Securitate, notele informative ale scriitorului cu nume conspirativ Artur trebuind să apară în țară sub titlul de jurnal intim – ele formând de fapt un “roman” fără nicio valență literară.
Scopurile publicării “Jurnalului” au fost două. Manolescu îl știe numai pe primul : să se stârnească un scandal în lumea scriitorilor români, pentru că Ion Caraion făcuse o serie vizite în străinătate cu scop informativ, la invitația unor prieteni, ca de exemplu Noël Bernard, Nicholas Catanoy, soții V. Ierunca și M. Lovinescu ș. a. Acest obiectiv, dezbinarea relațiilor dintre scriitori a fost atins, prin publicarea în Săptămâna a falsului jurnal. Dar N. Manolescu exagerează consecințele acestor denunțuri făcute de Ion Caraion. Luându-se după o carte din 1995 a Doinei Jela, Cazul Nichita Dumitru, cei de la editura Humanitas, dar și N. Manolescu se prefac a descoperi în Ion Caraion figura înspăimântătoare, portretul robot al scriitorului turnător de pe timpul lui Ceaușescu. Al doilea scop ar fi fost să-l determine pe Ion Caraion să se întoarcă în România, în urma publicării denunțurilor sale sub formă de jurnal, pentru că i se mediatizau și peste hotare, printr-o lovitură sub centură, textele sale informative. Securiștii au plănuit să se trimită înainte și o scrisoare de amenințare, pentru a nu i se continua “Jurnalul”. Semnatara fictivă a acestei scrisori purta numele ”Artura”, ca poetul să priceapă de la început gravitatea campaniei de denigrare a numelui său, campanie începută furibund de către E. Barbu și acoliții săi de la revista Săptămâna. Dar acest plan machiavelic, care era mobilul publicării falsului jurnal, nu a fost atins de către Securitate. Ion Caraion știa foarte multe, chiar despre perechea dictatorilor Nicolae și Elena-“Codoi” Ceaușescu – întâmplări reale pe care le-a descris apoi foarte satiric în Jurnal III (Ultima bolgie) sau în Insectele tovarășului Hitler.
N. Manolescu nu vede câtă demnitate a putut să aibă Ion Caraion recunoscând, pe postul Europa Liberă, unde fusese aproape infiltrat până când s-a autoexilat, marea sa culpă de-a fi colaborat cu securiștii prin anii ’70. Nu degeaba Noël Bernard voia să-l angajeze redactor principal la Europa Liberă. Din păcate Noël Bernard a murit chiar când Ion Caraion a fost forțat să plece din România. Dacă poetul ar fi provocat vreun rău, pe de-o parte tuturor prietenilor săi din străinătate care-l invitau la ei, iar pe de alta rudelor, cunoscuților acestora rămași în țară, ar fi existat reacții imediate. N. Manolescu vrea să-i reproșeze lui Ion Caraion și faptul că și-a făcut mea culpa la un post de radio cu atâta audiență, dând exemplu altor personalități colaboraționiste să facă același lucru în viitor : “Autorul însuși s-a văzut nevoit să dea explicații. Le-am ascaultat într-o seară la « Europa Liberă ». În loc să ne liniștească, explicațiile ne-au pus pe gânduri. Caraion nu nega paternitatea jurnalului. Intervenția lui radiodifuzată a fost extrem de confuză. Și mai era un detaliu alarmant : paginile cu pricina nu păreau să aparțină unui jurnal. Decupajul stilistic al informațiilor, « adresa » lor, dacă vreți, ne îndemnau să credem că nu e vorba de însemnări personale, menite uzului personal, ci de denunțuri în toată regula.” Criticul derutează publicul “României lietrare” din 1997, vorbind de-o apartenență, apoi de-o totală excludere din genul memorialistic a “jurnalului” și iarăși despre apartenența speciei “denunțurilor” la acest gen paraliterar – prima dată considerând jurnalul adevărat, apoi fals. Sofismul lui Nicolae Manolescu poate fi lesne decoperit. Denunțurile, inaccesibile încă lumii literare din 1997, de prin dosarele arhivei fostei Securități, nu pot fi incluse în memorialistica vreunui scriitor, pentru că apar pure invenții. Și Ion Caraion reușise cu abilitate să deturneze de la pistele adevărate pe ofițerii de securitate. Ca scriitor, el se prefăcea mitoman exact ca Zaharia Fărâmă din nuvela eliadescă Pe strada Mântuleasa. Nu se poate ca acest erou al prietenului său M. Eliade să nu-i fi servit de model în tactica derutării Securității. I. Caraion este înfățișat de către N. Manolescu drept o sperietoare trimisă de Ceaușescu în Occident spre a-i persecuta, a le pune “căluș în gură”, a-i ucide sau goni în altă parte pe cei de la “Europa Liberă” : “Fiecare dintre cei menționați își aștepta cu spaimă rândul, ca să afle ce le pune în gură autorul, în discuții pe care ei le considerau private, despre viața literară, despre regim, despre Ceaușescu. […] De ce împroșca acum Ion Caraion cu noroi pe toți cei cu care fusese în bune raporturi ? Explicația dată de Doina Jela e simplă, plauzibilă și înspăimântătoare : ca să i se permită să emigreze. Ion Caraion n-a scris un jurnal care i-a fost confiscat după plecare : a lăsat, cu bună știință, un denunț. Până la proba contrarie, acesta pare să fie cumplitul adevăr.”

Nicolae Manolescu, articolul “Dosar Ion Caraion”, în România literară, an. XXXI, nr. 13-14/ 1998, p. 19

N. Manolescu îi ia apărarea Doinei Jela, în cazul controversat al prezentării lui Ion Caraion drept cel mai mare colaboraționist cu Securitatea : “Cartea d-nei Doina Jela Această dragoste care ne leagă (Humanitas, 1998) a pus, cum se zice, paie pe un foc care mocnea mai demult : ce a fost, în realitate, « jurnalul » lui Ion Caraion publicat de revista Săptămâna, în serial (numerele 585-598 din 1982), după emigrarea autorului lui, în Elveția, în 1981? În jarul cu pricina suflase și d-l Mihai Pelin, care a publicat în 1997 în Expres Magazin câteva documente care sugerau că Ion Caraion semnase în 1963 un pact cu Securitatea. Spiritele s-au aprins în mediile literare din țară și din afară. Cum era și firesc, unii au îmbrățișat opiniile d-nei Jela, alții au luat apărarea lui Caraion. Am publicat eu însumi un editorial pe această temă. O replică dură a primit d-na Jela din partea d-lui Paul Goma”.
În postura de avocat al acuzării, N. Manolescu aduce în acest articol mai mulți martori, prin apelativele neschimbate “d-na”, “d-nul”, care să se confrunte în “cazul Ion Caraion” : pe de-o parte D. Jela și M. Pelin, pe de cealalta (ținând partea acuzatului) Paul Goma și Monica Lovinescu: “Oricât de neconvingătoare a fost, justificarea lui Caraion a părut suficientă unora spre a-l absolvi de acuzație. D-na Monica Lovinescu a comentat pasajul din Insectele într-o emisiune de la Europa Liberă (text reluat în Unde scurte, III, Humanitas, 1994). Bănuiesc că mai mult din delicatețe decât din fermă încredințare, d-na Lovinescu a dat vina nu pe cel care a scris (jurnal apocrif, proces verbal silnic – acestea, d-na Lovinescu le intuia), ci pe cei care smulg și divulgă « secretul fiecăruia ». Mai radical, chiar și după ce d-na Jela a pus lucrurile cap la cap, d-l Goma a încercat să-l scoată basma curată pe Caraion, aruncând celor mai mult sau mai puțin îndoiți o privire urâtă. Din nefericire, d-l Mihai Pelin a descoperit în Arhivele SRI, fond X, dosar nr. 51631, două ample note informative ale lui Ion Caraion, una din februarie 1981, alta, nedatată, dar probabil tot de atunci, în care recunoaștem fără greutate pasaje din textele reproduse în Săptămâna. Așadar, nu jurnal, nici declarații de anchetă din perioada arestării (anii ’50), ci note scrise și semnate în chiar anii solicitării vizei de plecare din țară”.
Fără să ia în seama principiul juridic Audiatur et altera pars, N. Manolescu nu ține seama de opinia aproape generală creată în diaspora și în România printre toți marii intelectuali, după ce Ion Caraion își făcuse în exil autocritica, neascunzând crudul adevăr că dăduse note Securității ! Teama lui Virgil Ierunca de-a putea fi omorât în străinătate de oamenii Securității îl determinase să-i răspundă epistolar lui Ion Caraion că trebuia să încheie orice amiciție cu el. Ca singure probe ale incriminării lui Ion Caraion, Nicolae Manolescu aduce denigrările Doinei Jela din două cărți, articolul lui M. Pelin ce va fi dezvoltat în cartea Cazul Artur și exilul românesc și “epistola de ruptură din septembrie 198” pe care-o crede scrisă de Virgil Ierunca, după ce fostul coleg de tinerețe vorbise la “Europa Liberă” și-i ceruse voalat iertare printr-o scrisoare cordială. Paul Goma a dovedit imediat că scrisoarea despre care vorbesc M. Pelin și N. Manolescu era de fapt destinată unui alt Virgil.



Gheorghe Grigurcu, articolul “Infernul între istorie și viziune: Ion Caraion”, în Viața Românească, nr. 1-2/ 1998, pp. 124-128

Titlul articolului scris de Gh. Grigurcu, dovedind subtilitatea scrutării imaginale a mentalului creatorului de geniu din partea unui exeget, face referire atât la problematica prozei autobiografice cât și la aceea a poeziei lui Ion Caraion. “Infernul” comunist are o dublă condiționare asupra intelectualului artist, “nu doar moral-vizionară, ci și social-reală”, pentru că lagărele și Canalul morții au dat limite inimaginabile “barbariei comuniste, care constituie una din cununile cele mai sinistre din câte are parte acest veac” (pp. 125-126).
Literatura nouă din România de la mijlocul secolului XX se inspiră direct sau este condiționată de infernul regimurilor totalitare, pe care le sfidează ; așa că tinerii nonșalanți ai generației “Albatros”, în frunte cu Geo Dumitrescu și Ion Caraion, au exprimat estetic acest infern discutabil, pentru că aveau “experiența” lui, dar îi cunoșteau prea bine și “marea extensie” socială, “obștească” : “Infernul lui Ion Caraion este marcat de regimul concentrațional instaurat de puterea comunistă. […] Ironia sorții l-a condus pe Caraion către un « realism » sui generis, antisocialist. Glumim, desigur, deoarece termenul « realism » e, în plan liric, complet inadecvat […]. Descinderea în infern, nekya, pe care o săvârșește Ion Caraion, nu se soldează cu o « descriere », cu o « relatare », cu un « reportaj », ci cu o viziune esențială, de factură orfică. Ea transfigurează realul, transpunându-l în lumea semnelor ei dureros cântătoare. Nu mai puțin se cuvine a semnala dramaticele rădăcini existențiale ale creației în cauză. Ele o preced și o însoțesc în memoria autorului care a avut o biografie martirică, fiind una din marile victime ale Gulagului autohton.” (p. 125).
Destinul de-a dreptul faustian de care a avut parte Ion Caraion, când i s-a interzis timp de douăzeci de ani să mai publice vreo carte sau vreun articol (1947-1966), ne face să medităm asupra caracterului versurilor pe care el le compunea încă, în adâncurile minei Cavnic. Gh. Grigurcu observă atent că acest caracter faustian, ce contopește opera gândită de-o minte trecută prin calvar cu trupul decimat de boli al lui Ion Caraion, devine emblematic pentru o nouă scriitură, postmodernă – cea care urmează principii textualiste și textualizante după afirmațiile altui critic originar din Oltenia, Marin Mincu : “Spre deosebire de atâția confrați ai săi, care au semnat pactul cu Diavolul roșu, Caraion a semnat un pact cu propria sa conștiință, scriidu-și întreaga operă cu propriul său sânge.” (p. 125).


Gheorghe Grigurcu, articolul “Ion Caraion, o cutie a Pandorei ?”, în România literară, an. XXXI, nr. 13-14/ 1998, pp. 27-30

“De la un timp, textele lui Ion Caraion funcționează ca un soi de cutie a Pandorei. Toate relele par a ieși din cuprinsul lor, până la a configura imaginea unui « monstru ambiguu », după cum s-a exprimat un cunoscut critic, adică până la limita la care putem suporta manifestarea unui semen al nostru. Insulta, calomnia, duplicitatea, perfidia, felonia îi sunt atribuite fără drămuire, într-o infernalizare satisfăcută de sine, căci se consideră un act justițiar. […] Cum ar putea fi cruțat un individ care, mai rău decât Procopius din Cezareea, a ținut nu doar o dublă contabilitate a istoriei, dar a și intervenit în desfășurarea istoriei literare contemporane, arborând o serie de « măști » contrastante, frizând scandalul ? […] S-ar putea arbitra un asemenea caz ? Ne încumetăm a ne asuma o atare sarcină nu tocmai lesnicioasă, repetându-ne afirmația că nu ne simțim în stare a ne pronunța asupra autorului Cântecelor negre într-o manieră alb-negru. Să fie vorba atunci de ceea ce am numit undeva « morala gri » ? Nici atât ! Deoarece aceasta presupune un amestec mediocru, comod, ‘căldicel’ al contrariilor, pe când la Caraion ele sunt îndeobște exprimate tranșant, alternativ, iar nu sub forma unei mixturi. Apar derutant separate, parcă sfidându-se, provocându-se în forul interior. Þin a compune ele însele, în « puritatea » lor, trama unei personalități.”
“Jurnal, care, după cum se știe, conține o serie de neadevăruri stupefiante cu privire la persoane dintre cele mai apropiate de Caraion : Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, mama celei dintâi, venerabila doamnă Ecaterina Lovinescu-Bălăcioiu, asasinată într-o temniță comunistă, față de care, în temeiul unei elementare logici intelectuale, etice și afective, s-ar fi cuvenit a-și exprima simpatia și gratitudinea. Cu care s-ar fi cuvenit a se solidariza, pe care s-ar fi cuvenit măcar – obligație minimală – a le menaja. Cum se explică pamfletarul de rea-credință ?”.

NOTE

1. Laicul Nicolae Steinhardt a devenit în anul 1980 părintele Nicolae de la Rohia;

2. Textul emisiunii va fi inclus apoi în Unde scurte (III) de Monica Lovinescu;

3. N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), editura Humanitas, București, 2000, pp. 273-274;

4. Ibidem, p. 226;

5. Alecu este Alexandru Paleologu;

6. Nota explicativă a îngrijitorului ediției, Monica Manu, este: “În 1971, director la Cartea Românească era Marin Preda”. Numele șefului direct al prietenului Ion Caraion nu este divulgat în epistolar niciodată de către Nicolae Steinhardt, pentru că unele scrisori trimise clandestin puteau să ajungă și în mâna ofițerilor de la Securitate, iar schimbul de cărți și materiale literare putea fi oprit imediat;

7. Monica Lovinescu (una dintre sintagmele codului folosit în scrisori, pentru a-i deruta pe controlorii acestei corespondențe, când nu erau trimise în cel mai mare secret, prin unii prieteni ce plecau în Occident sau veneau în România lui Ceaușescu);

8. N. Steindhardt, op. cit., p. 115;

9. Ibidem, p. 197;

10. Ibidem, pp. 215-216;

11. Ibidem, pp. 56-57;

12. v. semnificațiile termenului “salvare” a scriitorilor postbelici pentru posteritatea operei lor în cartea lui Nicolae Breban, Spiritul românesc în fața unei dictaturi;

13. N. Steinhardt, op. cit, p. 28;

14. Ibidem, p. 29;

15. N. Breban, Spiritul românesc în fața unei dictaturi (ediția a II-a, cu o prefață de Ovidiu Pecican), editura Allfa, București, 2000, pp. 284-285; 289-290;

16. Nota Monicăi Manu: “Romanul lui Oscar Wilde; traducerea românească, datorată lui Dumitru Mazilu, a apărut la Editura pentru Literatură, în 1967. În Jurnalul fericirii, 173, N. Steinhardt făcea reflexii în jurul « portretului încărcat de taine al lui Dorian Gray ». Vezi și N. Steinhardt, Incertitudini literare, capitolul « Incertul Oscar Wilde »”;

17. N. Steinhardt, op. cit., pp. 189-192;

18. Ibidem, p. 149;

19. Ibidem, pp. 230-231;

20. Ibidem, p. 51;

21. E. Lovinescu pusese ochii pe alt coleg de facultate al fiicei sale, Virgil Untaru (Ierunca) – după cum relatează Pericle Martinescu într-un articol din revista “22” de-acum un deceniu.

22. N. Steinhardt, op. cit., pp. 260-261.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!