Revoltă și uitare. Sacrificiu de sine pe lângă păcat. Iubire egoistă și iubire originară. Prietenie și fariseim. Multă necunoaștere, alături de extazul inițierii. Aceste coordonate înlocuiesc orice eventuală temă a cărții preavangardiste “Der golem”, prin care Gustav Meyrink a debutat ca romancier.
Iubirea dintre personajele Athanasius Pernath și Miriam se petrece sub semnul așteptării unei iluminări interioare, a dobândirii stării perfecte, fără ajutorul contopirii trupești din timpul vieții lor pământești. De la amnezia și dedublarea actanțială reflectate prin intermediul Golemului ori scrutării autoscopice și din afară a lui Pernath, la clarviziunea și contemplarea fericită pe care o experiază eroul abia după o absurdă detenție, prelungită parcă la infinit, până aproape de epilogul de-un fantastic miraculos.
Indiferent ce haine estetice schimbă proza europeană la începutul secolului al XX-lea, Gustav Meyrink își alege subiectul pentru orice scriere a sa dintr-un impuls autoscopic, al verificării propriilor trăiri prin intermediul ficțiunii și portretizării. Romanul “Golemul” a fost publicat mai întâi în revista “Foaia albă” (1913), la zece ani după ce prozatorul debutase deja cu nuvele, povestiri și schițe. În 1915, înainte de orice mișcarea artistică a avangardei europene, publicarea acestui roman circumscrie deja calea viitoarei proze experimentaliste, cu vădit caracter autoreferențial ori autobiografic a celor mai celebre romane din epoca interbelică. Structura mozaicată a romanului “Golemul” se datorează – ca și în cazul primelor două romane publicate de L. Rebreanu ori “Moromeților” lui M. Preda – unei autonomii (formale, mai puțin de conținut) pe care o observăm în cazul mai multor capitole, de parcă ele ar fi fost elaborate separat, în alte etape de creație șiar fi fost abia la sfârșit aranjate, ca să închege acțiunea întregii cărți, care are în centrul ei destinul de excepție a unui intelectual, Athanasius Pernath. Ca experimentator diegetic, acest personaj-narator poate fi considerat singurul reper concret al incursiunilor prin misterele orașului Praga, atât de la începutul secolului trecut, dar mai cu seamă în atemporalitatea spre care accede la nivelul inconștientului oniric și colectiv. Imaginile altor actanți, de exemplu ale eroinelor Angelina, Miriam sau Rozina capătă pregnanță ori consistență portretistică numai în măsura în care ele corespund așteptării “Tainei” iluminării mistice, acumulănd efecte electrizante de suspans euristic, alchimic, inițiatic. Înțeleptul arhivar Shemajah Hillel, tatăl lui Miriam, veghează în mod continuu asupra destinelor de excepție pe care tind să le aibă tăietorul de geme A. Pernath și fiica sa, deoarece se raportează în mod diferit, personal dar simetric la intruziunea supranaturalului în existență. Pe Athanasius Pernath îl învață precauția, liniștirea, interiorizarea, modestia. Deseori îl mustră că nu cunoaște Zoharul – “Cartea Strălucirii” tuturor arcanelor din Kabala -, ca pe păpușarul Zwack, care nu pătrunde nici sensurile cărților de la tarot sau taroc:
“- Atunci de ce te plângi? Spuse Hillel tăios. Cine nu cheamă strigând cu întreaga-i ființă după spirit, cu toate celulele din trup – așa cum lupți pentru o gură de aer când te înăbuși – acela nu poate pătrunde Taina.
« Trebuie să fie totuși o carte cu toate cheile pentru dezlegarea enigmelor lumii de dincolo, nu numai a câtorva din ele », îmi trece prin minte, și cu mâna pipăi automat măscăriciul pe care-l am în buzunar. N-am apucat să deschid gura, că Zwack a și formulat întrebarea.
Hillel zâmbește enigmatic:
- Fiecare întrebare pe care și-o pune omul își găsește răspunsul chiar în clipa când a rostit-o în minte.
- Înțelegi ce vrea să spună? mă întreabă Zwack.
Nu i-am răspuns. Îmi țin răsuflarea, să nu pierd o vorbă de-a lui Hillel.
Shemajah continuă:
- Viața nu-i altceva decât o sumă de întrebări care au prins formă, purtând germenele răspunsurilor în ele, și răspunsuri grele de întrebări. Cine o vede într-altfel, n-are minte.” (p. 114)
Cunoașterea “luciferică”, de ordin rațional-investigativ, despre care vorbește și filosoful român Lucian Blaga, n-are în proza lui G. Meyrink nicio relevanță. Chiar și dialecticii posthegeliene i se refuză statutul de metodă ori de nucleu al sistematizării ideilor, trăirilor, sentimentelor. Pentru Shemajah Hillel, precum și pentru Pernath, Angelina ori Miriam, descătușarea spirituală va apărea în momentele cele mai primejdioase sau inefabile, urmate de iluminarea instantanee.
Visul fiecăruia dintre experimentatorii vorbelor lui Hillel (Pernath, Charousek, Angelina, Miriam, Loiza) se confundă cu necesitatea iubirii semenilor și a anticipării atacurilor din partea negustorului Wassertrum, sau nobilului Savioli și a întregului aparat polițienesc-judecătoresc, foarte ușor de corupt. Dacă în romanul “Golemul” identificăm praguri psihologice succesive, transe dureroase pe care le parcurge treptat Pernath, atunci se poate generaliza această tensionare gnostică a Realului captat la nivel individual – concluzionând că treptele “Tainei” presupun sacrificii din partea măștilor auctoriale ori a personajelor direct implicate în aflarea adevărului. Când va fi întemnițat pe nedrept, protagonistul Pernath meditează la acest aspect gnoseologic – a-i trăda pe bunii săi prieteni, doctorandul Charousek și Angelina (soția lui Savioli, pe care o protejase ascunzându-i scrisorile), sau dimpotrivă, a păstra secretul cu prețul condamnării sale:
“- Pe scurt, nu era nimeni de față?
- Nu, domnule judecător, nu era nimeni.
Se aude iară behăind înapoia mesei de scris și iară:
- Paznic, scoate-l afară!
De mult nu mai duceam grija Angelinei: resemnat, mohorât, știam că e prea târziu ca să mai tremur pentru ea. Ori Wassertrum a izbutit să se răzbune, ori a intervenit Charousek, îmi spuneam.
Însă grija de Miriam mă ducea până în pragul nebuniei.
Îmi închipuiam cum, ceas de ceas, așteaptă să se înfăptuiască minunea din nou – cum aleargă dis-de-dimineață când vine brutarul, să pipăie pâinea cu mâinile tremurând, cum poate se prăpădea de teamă, cu gândul la mine.
Grija ei mă biciuia deseori, noaptea în somn – urcat pe scândura din perete, priveam în sus la fața de aramă a ceasului din turn, frământat de dorința ca gândurile mele s-ajungă la Hillel, să-i strige în ureche să-i ajute lui Miriam, s-o mântuiască din chinul așteptării unei minuni.
Alteori mă aruncam iară pe paie și-mi țineam răsuflarea până când simțeam cum parcă pieptul mi se sparge, vrând să-l chem pe dublul meu, să i-l trimit spre mângâiere.
O dată chiar s-a arătat la căpătâiul meu, cu literele: « Chabrat Zereh Aur Bocher » înscrise ca-n oglindă, pe piept, și-am vrut să strig de bucurie, că totu-i bine acum, dar podeaua l-a înghițit înainte de a-i putea porunci să i se arate lui Miriam...” (pp. 218-219).
Controlându-și tot mai mult capacitățile extrasenzoriale, din cauza unei situații conjuncturale foarte dramatice (claustrarea, de care nu scapă decât după mulți ani) Athanasius Pernath nu-și mai permite să dea frâu liber nici revoltei sociale, însă nici laturii instinctuale a iubirii. Le convertește metanoic într-un mod strategic de-a vedea în afara închisorii, de-a intui viitorul care devine reglabil exclusiv datorită unor revelații, căințe, jertfe personale, stăruințe ale spiritualizării vieții. Efortul penitent al lui Pernath este concomitent sisific, budist și confucianist: de-a trezi cel de-al treilea ochi, cel interior, ori de a-și deștepta “dublul” său, ca mesager al voinței sale spre exterior și alteritatea semenilor rămași în libertate. La nivelul dobândirii acestor mesaje subliminale din partea Golemului (dublului, umbrei sale), la modul autocritic, imparțial – de comunicare interumană și cosmică datorită (auto)sugestiei, zvârcolirii sinelui și rugăciunii către atingerea Supraeului – se produce instantaneu recunoașterea anticipată ori gustarea încă din viață a lumii Adevărului, Binelui și Frumosului.
Dacă ar fi să judecăm după estetica realismului psihologic, n-ar reieși deloc că finalitatea acțiunii justițiare a lui Chaurousek reprezintă, prin recrudescența durerii și a urii pe tatăl său Aaron Wassertrum, chiar un imbold al progresării individuale a prietenului Pernath, ci mai mult o cauză suficientă pentru ratarea unei cariere de meșter bijutier. La fel, feminitatea și forța seducătoare a Angelinei sunt dezmințite – ar spune adepții unei critice rudimentare socio-psihologizante – de meschinul său comportament, nevrând să pară și-n ochii justiției drept amanta lui Pernath, însă nici o devotată nevastă a nobilului Savioli, care fusese dat dispărut din Praga și din Imperiul austro-ungar. Misterul acestei eroine Angelina este comparabil celui intuit în literatura română de către G. Călinescu, în cazul Otiliei Mărculescu devenită deja Pascalopol – cu deosebirea că bovarismul eroinei lui Meyrink nu este în final maculat, coborât la modul peiorativ al portretizării feminine, ci lăsat într-o suspensie nemoralizatoare. Alt personaj, Rozina, pare o armă docilă cu detonare bine programată de mâna lui Wassertrum pentru a afecta destinele omenești tragice ale lui Lozia (iubitul ei, prea idealist, naiv) și Athanasius Pernath. Însă o verificare atentă făcută asupra portretizării personajului secundar Rozina – al cărui model romantic, hugolian de prostituată, pare aici caricat foarte mult – ne împiedică să clasăm cu ușurință destinul ei larvar pe muchia tipologiei naturaliste, zolliste și gorkiene, a femeii fără nicio perspectivă socială, victimă a societății. Însăși Rozina – prin implicarea ei indirectă în uciderea clientului foarte bogat, Zottmann – se transformă mai apoi din personaj-unealtă malefică (agent favorizant al șiretlicului pus la cale de Wassertrum de a-i înfunda pe Lozia, Charousek și Pernath) într-un personaj ce se va mustra pentru tot restul vieții, autodevorându-se și chemând asupra sfârșitului său împăcarea mult dorită.
Numai în Aaron Wassertrum zace neistovit duhul răutății – un ascuns și autolingușitor Mefisto – dedublarea umano-luciferică a acestui personaj neavând nicio legătură cu realismul psihologic de tip balzacian, ci mai de grabă tot cu estetica barocă și misterul prozei romantice. El mai suferă și sângerează după ce fiul său legitim, doctorul Theodor Wassory fusese deconspirat de către breasla medicală din Praga ca fiind un șarlatan ce nenorocise vederea atâtor clienți ai săi, obligându-i să-și facă degeaba operații pe membrana retinei ochilor. Cel care-l văzuse pe Wassory cum își șantaja abil victimele ca să-i plătească numai lui sume exorbitante, speriindu-i că fără intervenție chirurgicală ar orbi în puțină vreme, fusese fratele vitreg al acestui medic nemilos, doctorandul în medicină și psihologie Charousek. Păstrând încă vie amintirea faptului că tatăl său, negustorul Wassertrum, care-l abandonase de mic, o forțase pe mama sa, o femeie de condiție modestă, să se prostitueze pentru a-l crește pe el, Charousek îi pusese fratelui său vitreg, doctorului T. Wassory, o fiolă cu otravă pe masă, iar acesta se otrăvise pentru a nu fi judecat pentru că nenorocise vederea sănătoasă a mii de clienți praghezi.
Charousek este un Oedip modern, un Oedip ratat. Competența sa în materie de filosofie, psihologie și medicină îi servește pentru a deveni vectorul sau întruchiparea adevărului, care pedepsește minciuna, frauda, cruzimea socială. El își duce traiul în condiții foarte promiscue: n-are nici cămașa pe dedesubtul hainei sale de iarnă, ci doar un guler fals. N-ar fi luat nici cei o sută de fiorinți dacă Pernath nu i-ar fi jucat o festă și nu i-ar fi ținut un discurs despre idealul întrajutorării creștinești înainte de a-i strecura banii în buzunar, pe când se despărțea de el, intrând în locuința vecinilor săi cu un etaj mai jos, Hillel și Miriam. Charousek este tuberculos, amenințat așadar de-o moarte inevitabilă, la fel de crudă cum fusese și cea a mamei sale, pe care abia o cunoscuse, fiind crescut apoi de străini, nu de tatăl său, care sperase să fi murit între timp. Involuția sa fizică, apropierea decesului său, ratarea carierei strălucite (pentru că publicase în reviste medicale, exact ca Felix Sima din “Enigma Otiliei”) nu-l obsedează, nu-i strivesc personalitatea, ci îl fac mai dinamic, fixându-și ca ultim scop eradicarea pe plan local a răului uman, pe care-l simte acționând nestingherit în sufletul negostorului Aaron Wassertrum – după cum le descoperise cu un an mai înainte celorlalți și ticăloșia fratelui său, doctorul T. Wassory. Transmiterea ereditară a “sângelui” lor fusese anticipată extrasenzorial, încă din adolescență de către Charousek. Numai că planul de a-l face și pe Wassertrum să se sinucidă, luând aceeași fiolă de otravă ca și fiul său Wassory, prezintă, pe lângă ingeniozitate și sorți mari de reușită, unele deficiențe regretabile. Wassertrum se va sinucide. Dar mai înainte va acționa cu cinism absolut spre a-i trage în jos pe Rozina, Lozia, Angelina, Pernath, Miriam, Charousek – pe care-i spionase zile la rând și-i dușmănise continuu, știind care le erau punctele slabe. Arestarea lui Pernath, sau mai înainte aceea a cerșetorului care îmbrăcase vechea tunică a Golemului după ce Pernath o lepădase în spatele unei porți, au fost cauzate de influențarea anchetei polițienești chiar de către Wassertrum, cel care pusese mâna din timp pe ceasul de aur defectat al lui Zottmann și i-l dăduse lui Pernath să-l repare într-o dimineață când Hillel nu-l mai supraveghease ca altădată. Luându-și toate măsurile de prevedere în fața organelor de ordine, pentru a nu-i fi depistat planul diabolic (de a-i găsi ca țapi ispășitori pentru uciderea lui Zottmann pe Lozia, cerșetor, Pernath sau chiar pe Charousek), Wassertrum acționează precum un spirit rău dezlănțuit, devenind el însuși acea latură foarte întunecată a legendei pragheze, veche de trei secole, adică acel golem caricat, malefic, dezumanizat complet.
Pragurile-limită ale psihologiei personajelor din “Golemul” lui Gustav Meyrink nu constituie doar o simplă convenție literară, pentru că delimitarea unor transmutări cognitive spre un orizont de percepție distinct de acela obișnuit, rațional a fost o preocupare foarte pasionantă a prozatorului austriac. Și în romanele sale “Fața verde” (1916) și “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (1927) personajele principale se evidențiază mai puțin prin influențarea lor de mediul social în care viețuiesc, ci prin forța mai mică ori mai accentuată a autodepășirii, prin efortul lor de a-și descoperi sinele ascuns, depozitar al inconștientului colectiv despre care avea să discute pe larg savantul Carl Gustav Jung.
Scrutarea autoscopică și din afară – o tehnică excepțională a dedublării – se mai poate întâlni în literatura română doar la Mihai Eminescu, Mircea Ciobanu și Marin Mincu, atât în proză cât și în poezie.