agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5119 .



Japonia fără samurai în “Rashomon” de Ryunosuke Akutagawa
articol [ Societate ]
editări: la E.P.L.U. 1968, Marathon 1994, Cartier 2004, Humanitas 2007

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-02-08  |     | 



Două nuvele ale lui Ryunosuke Akutagawa au inspirat filmul lui Kurosawa, "Ultimul împărat".
Volumul “Rashōmon” de scriitorul nipon Ryunosuke Akutagawa a fost tradus în românește, sau numai stilizat, de către Ion Caraion. Proza acestui mare scriitor e publicată la noi pentru prima dată de Editura pentru Literatură Universală, în 1968. O nuvelă exemplară, “Kappa”, din această carte, este un adevărat rechizitoriu la adresa oricărui totalitarism, din capitalism ori comunism (pentru că tot “canibalism” și genocid uman înseamnă acest Ianus bifrons).
Reapariția târzie a acestei traduceri, abia în anul 1994, la o obscură editură din București, Marathon, nu poate decât să arate valoarea acestor nuvele. Poetul Ion Caraion a fugit cu soția și fiica sa în Elveția, încă din 1981. Este foarte posibil ca traducerile sale, multe la număr, să fi fost trecute pe lista neagră de către cenzura lui Nicolae Ceaușescu.
A se retipări o carte ca “Rashōmon” în climatul și-așa foarte încordat din România de la începutul anilor ’80 reprezenta un act de teribilism, de nesupunere. Chiar dacă n-a știut vreodată japoneza, faptul că scriitorul Ion Caraion a acceptat să așeze în forma limbii literare această traducere, făcută “la negru” de către altcineva, reprezintă o palmă usturătoare primită de dictator. E foarte posibil ca Ion Caraion să fie autorul traducerii, dar după o altă traducere din japoneză în franceză. Oricum, Ion Caraion îi administrează o palmă dureroasă lui Nicolae Ceaușescu, chiar prin publicarea la noi a acestui volum de nuvele protestatare, din avangarda niponă Și Arie fusese pălmuit de către Sfântul Nicolae în anul 325 ; și astfel s-au născut, pentru drept credincioșii creștini, primele zece articole ale Simbolului de Credință.
Proza lui Ryunosuke Akutagawa este o împletire originală dintre realismul romanelor istorice și fantasticul pamfletar de tip J. Swift și G. Orwell. Nuvelele volumului “Rashōmon” sunt în marea lor majoritate – patru cincimi – simili-realiste. Însă ultima nuvelă, “Kappa” – de proporții triple față de aproape toate celelalte – constituie sâmburul dur, alegoric al volumului, având numeroase trimiteri la societatea contemporană niponă. Această nuvelă alegorică și concomitent fantastică a fost intitulată “Kappa” după denumirea unui neam subpământean de gnomi. Pentru o vreme, la ei ajunge să locuiască eroul principal, un om, “pacientul cu nr. 23”. Îl vom numi Răpitul, pentru că vrând să escaladeze un munte, fiind o ceață densă, el s-a abătut spre valea râului Azusa și a întâlnit un spirit chtonian, un gnom (la japonezi un “Kappa”). L-a hăituit ca să-l ucidă pe Bagg – așa va afla mai tâziu că-l cheamă pe gnom. Bagg îl spionase, cu “labele de palmiped” strânse de-un copac. În plus, avea o viteză a deplasării senzațională. Și un mimetism al pieii precum cameleonul. “Cenușiu” la început, precum stânca, brusc se făcuse de-un “verde aprins” – după culoarea vegetației. Dacă se pitea și după fagi, se putea face roz-lila. Neavând decât un metru și zece centimetri ca înălțime, lui Bagg i-a fost ușor să-l deruteze pe om, iar acesta, văzând un iac sau un bivol uriaș de munte, a căzut într-o râpă mascată de crengi, rostogolindu-se împreună cu Bagg până în tărâmul celălalt, din muntele vrăjit.
Răpitul, relatează detaliat orice experiență trăită printre cei din “Neamul Kappa”, adică din țara acelor gnomi, începând cu descrierea prăbușirii sale în tunelul ce-l ducea spre atemporalitate și-n spațiul intraterestru. Prozatorul Ryunosuke Akutagawa știe să dozeze foarte exact, de parcă ar pune fiole de esență vinicolă în butelci, câte o cantitate mai mică sau mai mare de grotesc, de la trufia unor Kappa intelectuali până la ridicolul “muncitorilor”, disponibilizaților (de tipul fostului factor poștal Grukk, care va fura stiloul Răpitului). De altfel eroul își însemnează pe-un carnet tot ce i se întâmplă – de parcă ar fi fost trimis special în Purgatoriul țării Kappa, vecină cu țara fostului neam dușman al Otterilor cu blană. Războiul cu aceștia izbucnise cu totul și cu totul întâmplător. Un mare om politic Otter, deghizându-se ca să nu se creadă că-i în vizită oficială, a venit odată în țara Neamului Kappa. Apucase să fie găzduit de-un mare șef (poate samurai) Kappa. Dușmănit de soție, acest Kappa norocos a scăpat de otrava pe care ea i-o pregătise, pentru că o înșela. Din greșeală, a băut-o oaspetele. Aflându-se imediat, războiul a lăsat în urmă peste trei sute de mii de jertfe în rândurile Kappa, însă din pieile tuturor Ottetilor se făcuseră covoare, tapițerii.
Autorul descrie viața acestor gnomi Kappa, de la preocupările lor științifice, artistice până la bizarul comportament sexual, masculii considerându-se permanent “victime ale obsesiei că sunt fugăriți de femele”. Sunt citate cărți de jurisprudență, de filosofie, artă (“O scurtă istorie a Fluviului Tigru”). Chiar și o simplă monografie de etnografie cu titlu mai mult de pamflet reformist, “Antologia folclorului din munți și insule”.
De când ajunsese pe tărâmul Kappa, Răpitul fusese tratat de către un vraci, “medicul cu ochelari Chukk”, cel care avea să-i ofere și găzduire gratuită – pentru că așa cerea datina pământului lor : ca oamenii ajunși la Kappa să nu muncească niciodată acolo, să se bucure de-un trai îndestulat și de imunitate, de parcă ar fi fost extrapământeni (și chiar asta erau ei pentru gnomii Kappa). Un om se însurase cu o Kappa și trăise toată viața sub pământ, la ei. Și alți oameni fuseseră în țara Kappa, însă uitaseră de ea.
Deși stă puțin mai mult de-o lună în fantasticul lor tărâm, Răpitul îi cunoaște pe mai mulți Kappa : pescarul Bagg (cel care îl momise), Gael (directorul unei sticlării), filozoful Magg, poetul Tokk, tânărul compozitor Craback, muzicianul rival Rokk, judecătorul Pepp și alții. Omul are onoarea de-a intra în anturajul a două cluburi ori cenacluri. Mai întâi, în “Clubul supra-oamenilor”. Aici, la lumina “lămpii cu șapte culori” în cercul artistic al poetului Tokk, ce proclamă amorul liber, el vede o scriitoare Kappa cum se suie pe masă, golește mai multe zeci de litri de băutură și apoi intră în extaz, murind. Amfitrionul celuilalt cenaclu, mult mai subversiv, filosoful Magg, este autorul unui “volum recent”, intitulat “Cuvintele unui idiot” – care, am spune noi, românii, seamănă foarte mult prin scepticismul, pesimismul și valoarea estetico-literară cu recent apărutele “Caiete” ale lui Emil Cioran. Sunt tot aforisme, de-o duritate metafizică și de-un sarcasm potrivite vremurilor politice parcurse de Neamul Kappa, însă și pentru orice regim despotic din lume. Specificul luptei neîncetate dintre masculii și femelele Kappa – ca la omul în carne și oase Emil Cioran – nu poate dispărea niciodată, doar puțini rămânând neînsurați precum hidosul filosof Magg, pe care nu-l mai țintea în scopul ei, de-a furatul mirelui, nicio femelă Kappa. Întrebând dacă nu se dă o lege de stat, care să înlăture această discrepanță – competiția acerbă a neamului femeiesc Kappa în “vânarea” masculilor, cu care urmau să facă apoi casă – Răpitul e mirat să afle că nu se putea da nicio ordonanță, pentru că femelele Kappa, unele foarte dornice de cuceriri, se strecuraseră până foarte sus, la pârghiile politicii. De altfel, în sinea lor – chiar filosoful Magg va mărturisi – și cei mai hidoși ca înfățișare dintre masculii Kappa nu încetau să aspire spre “goana ademitor prelungită” de către o femelă.
Paradoxal, Ryunosuke Akutagawa arată că actul sexual dintre un mascul și o femelă Kappa nu le provoca, efectiv, decât un dezgust imens, imediat. Li se citea pe față nemulțumirea masculilor, pentru că femelele nici nu difereau fizic una de alta, fiind ori foarte subțiri ori prea voinice, cu pielea întunecată. Toți Kappa au aceeași statură liliputană, însă când aleargă, pot să se lungească incredibil de mult, să se înconvoie într-o convexitate de multe ori tâlhărească, animalică. De altfel ei sunt portretizați fizic având limbă foarte lungă de cameleoni, “labe de palmiped” (de gâscă, rațe – ca în serialul american “Omul din Atlantis”) și un “disc” osos ca o elipsă care le crește încă din adolescență, când devin nubili, în creștetul capului.
Studentul Rapp, un foarte bun prieten al Răpitului, lansează și la cenaclu o teorie originală a sa, “corectarea Eredității”. El crede că masculii au dreptul natural de a-și alege consoarta. Dar nu ca oamenii, alegând-o pe cea mai frumoasă, bogată, respectuoasă, gospodină. Ci viceversa. Orice Kappa râde, bineînțeles, de obiceiurile și mentalitatea oamenilor, fiind față de ei negativiști (ori un fel de proiecție pe dos a acestora, în oglindă). Corectarea Eredității, stipulată în “Clubul supra-oamenilor”, prevedea ca pe viitor să-nceapă un experiment socio-politic: nicidecum să se programeze sporul natalității, ca-n Japonia sau China (Kappa râd în hohote de-asemenea gogomănie devenită politică ardentă de stat pe timpul scriitorului cărții, Ryunosuke Akutagawa), ci pentru ca orice mascul Kappa să se orienteze liber spre o cât mai degenerată femelă Kappa, că oricum perechile se urau de moarte, însă rămâneau inseparabile, poligamia neexistând. Astfel s-ar fi pus capăt hăituirii de hiloți, a masculilor de către femelele nubile Kappa. Când îi era lumea mai dragă, și studentul Rapp este agățat de-o potențială soție, cerând îngrozit adăpost la pescarul Bagg, unde locuia și Răpitul, eroul principal. De supărare și de plâns, lui Rapp i se topește nasul, fiind gata să moară. Însă acea femelă nubilă Kappa îi vine repede de hac, găsindu-l și punând capăt burlăciei sale de student, cât și ideii anarhice (un fel de amor liber revoluționar “socialist”) – corectarea Eredității fiind abrogată din fașă, din faza ei de proiect legislativ.
Se înfățișează viața tumultuoasă a artiștilor. Compozitorul Craback ține un concert – de fapt o scurtă reprezentație cu muzică de cameră: după executarea la un instrument cu coarde a unei scurte arii muzicale, urmează la pian și mai mult vocal un “lied” – pentru că partiturile sunt scrise “în germană”. Ne putem aminti despre vernisajele picturale naziste, despre arta cu tendință și expoxiția din 1937 intitulată “Artă degenerată” de la München, când a fost batjocorită pictura unor artiști moderni extraordinari (Mondrian, Picasso și foarte mulți nemți), artă pentru artă în care nu se cultiva deloc spiritul arian, cosmopolitismul fiind socotit un rezultat al degenerării minții umane. Numai că în sala unde concerta Craback, “polițistul” care urlă să fie oprită reprezentația “liedului” și provoacă o întreagă rumoare nu are de fapt nicio motivație sancționară să facă aceasta. “Arta pentru artă” practicată de Craback, ca de altfel și de fostul său maestru, muzicianul Rokk, ce compunea în stil mai clasic, nu avea nimic subversiv. Continuă să cânte pe scenă, iar spectatorii, foarte încântați de ce aud, se bat între ei, ca la discotecile oamenilor. Lovit și el până la urmă de obiectele pe care le-aruncau între ei spectatorii Kappa din sală, Craback se strecoară cu greu afară, ca și Răpitul, mărturisindu-i și cauza eșecului. Acel polițist fusese înduioșat până la lacrimi de tragismul liedului auzit și reacționse pe dos, deoarece în țara Kappa nu se pomenise până atunci ca cineva să aplaude, să fie impresionat la spectacole. Altă cale nu găsise comisarul spectator decât să strige tare “Umflați-l!” precum Ghiță Pristanda în capodopera lui Caragiale, jucată cu mare succes la public și-n Japonia, ca și la Paris de trupa lui Radu Beligan. Nefiind în exercițiul funcțiunii, polițistul trăise – în premieră absolută pentru un Kappa – un fel de katharsis. Cu ochii în lacrimi, de fapt voise să-l ovaționeze pe tânărul compozitor modernist, dar în virtutea inerției, îi întrerupsese spectacolul gustat până atunci de toți, urlând să fie înșfăcat. La fel își sublimaseră trăirile de spectatori emoționați și ceilalți.
Precum în romanele “Sub pecetea tainei” de Mateiu Caragiale și “Martorii” de Mircea Ciobanu, chiar și în țara Kappa din volumul “Rashōmon” al lui Ryunosuke Akutagawa există tot un mare secret de stat, o atmosferă politică foarte încordată, pe lângă teroarea zilnică în urma căreia cad sute, mii de victime, dar nu și din rândurile marilor gnomi de afaceri. Se dă la un moment dat un citat din Bismarck: “Cinstea e cea mai bună politică externă”. Aluzia la corupția din țară este foarte clară. Guvernanții numai se prefac a fi justițiari. Ei predică maselor neștiutoare egalitatea în drepturi și sunt primii care o încalcă, provocând moartea muncitorilor când nu mai este cerut vreun produs pe piața economică. Din carnea de muncitori Kappa sunt făcute sandvișurile din platouri. Se descrie faptul că noile procese de fabricație a produselor cunoșteau o mecanizare rapidă; tușul tipografic sau cerneala erau făcute acum pulberea din “creier de măgar”, prelucrată fără să mai fie nevoie de miile de muncitori care, bineînțeles, rămași fără dreptul de-a munci, au fost transformați în sandvișuri, cu familiile lor. Cu stupoare, Răpitul află că din clipa aflării faptului că era concediat, un muncitor Kappa moare singur de durere, otrăvindu-se psihitronic, printr-o substanță secretată de-o glandă (poate un fel de fiere). Numai hoțul Grukk, cel care-i furase Răpitului la înghesuială stiloul, pentru a i-l da ca jucărie singurului său băiețel, ce-i murise însă după o săptămână, avusese un noroc fenomenal: beneficiase de prevederile unui articol din codul penal, care spune la Neamul Kappa că acel cetățean care-și schimbă statutul din părinte în om fără urmași nu poate fi învinuit pentru nicio culpă săvârșită când avusese copii.
Interesant e faptul că tâlharul Grukk, pe care un agent de ordine îl iartă și nu-l execută pe loc pentru că Răpitul îl acuza de hoție, declarase că este “fost factor poștal”. Adică era în clipa interogării sale pensionar – deduc cititorii – pentru că la Kappa nu se putea schimba serviciul. Disponibilizarea dintr-un loc de muncă e sinonimă cu moartea. Grukk simbolizează nevinovăția, fiind un fel de Cetățean Turmentat, un hoț fără a fi hoț la urma urmei, pentru că el nu săvârșise vreo infracțiune, ci “găsise” bizar stiloul, oricum inutil în țara Kappa, luându-l ca dar pentru fiul său muribund. Dacă și cutuma “furatul mirelui” era dreaptă, strămoșească, înseamnă că nici dreptul la proprietate nu se legiferase vreodată la Kappa.
Matriarhatul acestei țări se practică din moși strămoși în familiile Kappa, unde masculii sunt ținuți sub papuc de femelele lor toată viața, numai ele fiind în stare să păcătuiască, ei rămânând cu iluzia gândului că ar face-o! Regimul politic este apanajul exclusiv al masculilor Kappa; cel puțin așa reiese din numărul predominant al politicienilor și înalților magistrați. Guvernul Quorax (în traducere înseamnă “Ah!”) este provenit din rândurile “partidului care se angajase să promoveze Bunăstarea în Kappa” – exact cum promisese și obscurul Partid Național-Socialist al lui Adolf Hitler, când a ieșit învingător și a format cabinetul datorită oligarhilor nemți de la începutul deceniului al patrulea din secolul XX.
Acest partid, ca și cabinetul ce se află la cârma țării Kappa îl are-n frunte pe “vestitul om de stat și politician Roppe”. La acest nivel, e putred mărul, dar tot stă agățat. Cercul vicios despre care află Răpitul ar fi următorul: Roppe “depinde de ziarul Pu-Fu” (în traducere onomatopeică “Aaa!” – pentru că interjecții n-au Kappa, fiind totuși din regnul animal). Directorul acestui ziar de mare tiraj “Pu-fu” și patronul unui întreg trust mediatic este Quiqui. Chiar prim-ministrul Roppe nu se sfiește să-i spună Răpitului că Quiqui ar fi chiar “patronul”, șeful său din umbră, care-i comandă tot ce să facă în legătură cu mersul întregii economii, pretinsă capitalistă. Paradoxul constă în faptul că nici Quiqui nu decide singur, fiind la cheremul lui Gael, șeful care “susține cauza muncitorilor” (care poate fi un proiect revoluționar, de dărâmare a capitalismului, dar și viceversa, o acțiune contrarevoluționară continuă, ca în China “liberalizată” prin renașterea economiei de piață spre sfârșitul mileniului al doilea).
Tot schepsisul constă în faptul că pe ascuns nevasta fiecărui mascul din această troică politică Roppe-Quiqui-Gael, se află la originea cârmuirii țării Kappa. Roppe, conducătorul oficial al Republicii Kappa se trădează cinic, pentru că nu poate minți pe-un om ca Răpitul: și el ascultă, de fapt numai de soția sa, care poate avea tot ce-i poftește inima. Astfel, degringolada e asigurată în țara sa Kappa. Plutocrația femelelor Kappa stă la originea răului social, fie el cu gir capitalist, fie cu gir comunist. Ele răpesc masculii, ele îi comandă, ele pot să-i otrăvească la o adică, dacă nu le mai mulțumesc, ori dacă vor crede eronat că le vor înșela vreodată.
Poetul Tokk, artisul genial din Kappa își trage un glonte în cap. El se purta ca un Don Juan, însă de fapt era o victimă a femelelor în imaginația sa (ca Don Quijote). Avea și puteri premonitorii, fiind inspirat de “lampa cu șapte culori”. N-a fost vorba de nicio premeditare a actului suicidar.
Eroul principal, Răpitul, își dă seama, vorba lui Leibnitz, că “Nihil est sine ratione”. S-ar părea că lumea Kappa ar fi cea mai perfectă dintre lumile posibile. Doar este un negativ perfect imprimat, al lumii de pe suprafața Terrei. Experiența trăită îl va duce pe Răpit în starea de legumă, nu și de amnezic. El înnebunește. Le povestește tuturor vizitatorilor săi că pescarul Bagg voise de la început să-i soarbă luciditatea, vitalitatea.
Răpitul este naratorul-martor și naratorul-“pacient cu nr. 23”, sătul de oamenii care vin să-l vadă, scufundat mereu în schizoidica sa reimaginare și repovestire a țării Kappa – prototipul exact al lumii postindustriale în care viețuim și noi în mileniul al treilea. Răpitul, după ce-și spune povestea cu Kappa, fără spadă discursivă ori strigăt de revoltă, izbunea la sfârșit, jignindu-i și înjurându-i pe ascultătorii poveștii – oameni nedemni pentru el. De fapt, toată nuvela “Kappa” a lui Ryunosuke Akutagawa nu-i altceva decât o ședință la psihanalist: utopia Kappa a schizofrenicului irecuperabil ajunge să-l înconjoare prin realul ei simili-pământesc – deoarece are impresia că și democrația actuală este tot o mască abilă a totalitarismului, în formă regresivă, o copie platoniciană după o altă copie a copiei vârstei de aur – lumea ideilor. Autorul nuvelei “Kappa” stă de-o parte, în spatele “pacientului cu nr. 23”, adică realizează fișa clinică a psihoterapeutului – “medic șef dr. S.” dintr-o suburbie a Tokyolui.

O nuvelă cu un lung incipit de proză comportamentistă este intitulată “Fecioria lui Otomi”. Drama a doi refugiați, un bărbat și-o tânără nubilă din timpul războiului civil (care a dus la suprimarea clanurilor samurailor), se consumă într-o locuință ce urmează să fie devastată în orice clipă.
Cel numit “cerșetorul”, Shinko, își face apariția-n casă precipitat. Aparențele sociale pot înșela. Orice om din acele timpuri tulburi putea deveni o unealtă a istoriei moderne a Japoniei, dar și cel mai trufaș nobil putea rămâne pe drumuri ori pieri ca un câine. Revoluția burgheză a nimicea societatea tradițională a aristocrației nipone. Naratorul omniscient îl prezintă pe Shinko mai întâi în tehnica filmării cu încetinitorul, cum se târăște ca-n tranșee chiar și-n spațiul unde află provizoriu un acoperiș deasupra capului. Se aud bubuiuri de tun, focuri de arme în fundal. Shinko vrea să acționeze în ziua următoare, însă se bucură că poate sta în casa unor oameni care îl miluiseră de-atâtea ori. Vestimentația sa e deplorabilă: are pe el un foarte modest yukuta, adică un “chimono necăptușit” (explică traducătorul, în nota de subsol). Bărbat între două vârste, Shinko, are părul vâlvoi, gata să-i albească. Murdar din cap până-n picioare – ca într-un camuflaj perpetuu – nici nu vrea să se spele cu apa de prin vase. Pentru că o va lua de la capăt în zori. Zărește o pisică vărgată pe masă. O dezmiardă. Își face tot felul de socoteli, proiecte.
Deodată, apare pe ușă celălalt personaj, fecioara Otomi, slujnica stăpânilor casei, care refugiaseră prin împrejurimile acestui oraș în care locuiseră până atunci, Ueno. Ea are un chip destul de comun, cu o față rotundă, având și acnee. Poartă, de asemenea, un yukuta, mai bine îngrijit, însă e murdară pe picioare de nămol.
Pe Shinko îl dor rănile, întreg trupul. Trebuie să se refacă în această casă. Otomi nu vrea să-l tolereze acolo, deși ea se afla într-o mare grabă, trebuind să recupereze pisica stăpânilor săi. Þipă de la început ca Shinko să iasă imediat afară. Shinko tocmai își curățase revolverul, iar când a văzut-o pe Otomi intrând, l-a ascuns imediat în haina sa. Foarte abil, el știe să abată discuția și mânia slujnicei spre interesul pentru care venise. Pisica dispăruse între timp, la țipetele lui Otomi, care voia neapărat să-l vadă alungat afară pe Shinko. După ce-i spune că nu avea nicio intenție să fure vreun lucru – ceea ce-au observat mai înainte și cititorii – Shinko se oferă să-i facă lui Otomi serviciul de a-i prinde pisica. O vede pe-un dulap, pitită între două recipiente. O cheamă. Cu multă blândețe, i-o pune în brațe.
De bucurie, fiindcă ținea mult la ea, Otomi uită momentan să-l mai dea afară; se-apucă să se spele pe picioare, luând o poziție destul de provocatoare pentru străinul “cerșetor”. Cu sinceritate, după ce-o contemplase până ce se spălase de noroi, el o întreabă dacă nu îi e frică, așa, fără apărare, singură, doar cu un străin lângă ea. Otomi se crede deja agresată. Sare cu pumnii, bătându-l cu un obiect din bambus pe Shinko. Întărâtat, deși nu voise să-i facă nimic, ci avusese numai o simplă pornire de faun, Shinko se luptă disperat cu voinica fecioară. La un moment dat vrea s-o necinstească. Scoate revolverul și amenință că-i omoară pisica dacă ea nu se duce în dormitor, să se dezbrace. Luând brusc o altă atitudine și față, resemnată, Otomi îl ascultă. Se dezbracă liniștit și se întinde pe rogojina din camera învecinată, stând totuși cu brațul peste ochi. Intrând, Shinko se gândește brusc la ceva important. Îi spune c-a glumit și să vină înapoi ca să mai discute cu el.
Fiind întrebată de ce-a cedat așa ușor, Otomi îi spune că ținea într-adevăr la pisică. Și aceasta, pe lângă faptul că familia stăpânilor o însărcinase să le-o aducă vie cu orice preț, riscându-și propria viață.
Nuvela “Fecioria lui Otomi” se încheie printr-o lovitură de teatru. Scena ultimă (deznodământul) se petrece în parcul cireșilor înfloriți din Kyoto. Au trecut de la acel incident din vremea războiului civil douăzeci de ani. Otomi este acum o femeie respectabilă cu doi copii mici, mergând pe jos, la brațul soțului ei, ceasornicarul Seibei. Dintr-o caleașcă, foarte luxuoasă, pare că recunoaște pe cineva. Acel bogătaș, un celebru om politic burghez, care se luptase ca puterea samurailor să dispară, n-o fi oare “cerșetorul” Shinko de odinioară, în capul căruia presimțise că nu erau numai pofte carnale, ci alte planuri mai mari? El este, pentru că și înaltul “personaj” monden o salută din caleașcă, foarte ceremonios, continuându-și drumul. În ochii soțului, dar și a copiilor ei se citește stupefacția, mulțumirea oamenilor comuni băgat în seamă de-un om renumit.

În “Rashōmon” – nuvela care dă titlul întregului volum al lui Ryunosuke Akutagawa – predomină nu numai în fundal, atmosfera sumbră și terifiantă a unui război fratricid, între clanurile de samurai ale arhipeleagului nipon. Foametea, infracțiunile de drept comun, imoralitatea ajunge a se manifesta în toate păturile sociale.
Ion Caraion, care semnează traducerea cărții, explică faptul că Rashōmon, locul unde vor fi prezente în nuvelă numai două personaje, nu-i decât ruina unei porți renumite a orașului Kyoto, devenită cuib de bandiți, loc unde se aruncau morții și se refugiau de intemperii toți oploșiții rămași fără surse de trai. Personajul principal, un fost servitor de samurai, a rămas fără slujbă. Stăpânul său nu-l mai putea plăti, din cauza crizei țării. El se adăpostește momentan sub poarta Rashōmon, despre care se spune c-ar fi bântuită și de spirite malefice. Peisajul descris de Ryunosuke Akutagawa este cu adevărat apocaliptic. Plouă fără încetare. Servitorul tremură, flămânzește. Îl bate gândul să se facă tâlhar la drumul mare. Respinge această idee. Vrea să plece ca să-și găsească vreo ocupație, deși nu prea mai are speranțe. Auzind zgomote, urcă spre turn. Observând o lumină slabă, pășește cu atenție pe scară. Vede sus, în întunecime, o siluetă. Nu-i o zeitate ori îngerul morții. Treptat, își dă seama că doar o bătrână se apleca pe lângă niște cadavre goale, sau foarte sumar acoperite de haine. Prozatorul recurge la unele tehnici cinematografice. Perspectiva inițială a zăririi trupurilor nu poate fi, pentru fostul servitor, decât una supraetalată, oferită la nivelul feței și ochilor săi. El pândește de pe scară. Capul îi este strecurat printr-o deschizătură, la nivelul dușumelei turnului. Cadavrul unei tinere femei îi apare, sub lumina opaițului, foarte puțin luminat – la picoare, burtă și piept – tabloul macabru semănând mult cu “Lecția de anatomie” a lui Rembrandt. Asistând la ceea ce face bătrâna, rămâne de-a dreptul oripilat, dându-și seama că aceasta smulgea fire lungi de păr. O crede vrăjitoare. Iese la iveală. Perspectiva se dublează, pentru că intuim spaima bâtrânei când îi vede sabia. Însă ea se luptă, ca să scape cu viață. Încleștați, se tăvălesc atingând cadavrele. Până ce fostul servitor o imobilizează punând și tăișul sabiei pe gâtul femeii. O obligă să spună, înainte s-o pedepsească exemplar, de ce săvârșea lucruri așa de murdare, profanând trupurile morților. Ea îi explică faptul că făcea peruci pentru doamnele mai înstărite. Apoi i-o arată chiar pe tânăra moartă și-i relatează pe scurt viața. Fusese o femeie de moravuri ușoare. Iar părul lung îi aducea acum ei pâine, ca să nu moară de foame.
Fostul servitor fusese gata de-a renunța să se facă tâlhar, chiar înainte s-o găsească pe bătrână în turn. Socoteala sa era dramatică: ori fură și are ce mânca, ori preferă onoarea pierind în acele vremuri de restriște. Nu se abține în final s-o “vămuiască” de toate hainele de pe ea pe sărmana bătrână confecționeră de peruci. Instinctul de supraviețuire al său e prioritar onoarei.


Capodopera întregului volum de proză scurtă este însă povestirea-interogatoriu “Într-un crâng de cedri”. Peisajul de podiș, cu cedri, cu pâlcuri păduri de bambus, brazi, fagi este deosebit de romantic. În schimb, subiectul epic se constituie din actele testimoniale pe care le consemnează comisarul Curții de Poliție unor martori și pe baza declarațiilor celor doi suspecți pentru uciderea lui Kanazawa no Takehiko, un bărbat de douăzeci și șase de ani. Acesta purta un chimono albastru și avusese “o pălărie ca la Kyoto”. Se crede inițial că motivul crimei fusese jefuirea. Însă toate probele de la locul faptei arată că soția sa Masago, de nouăsprezece ani, reprezentase mobilul, cauza crimei. Noile informații care ies la iveală din testimonii schimbă radical perspectiva și circumstanțele săvârșirii acelei crime.
Sunt chemați în fața comisarului, care de altfel nu scoate nicio vorbă: un tăietor de lemne, un preot budist, un polițist, soacra victimei, tâlharul Tajomaru, văduva Masago și la urmă, cel care va clarifica totul, mediumul prin care grăiește de fapt însuși Takehiko. Pluralitatea perspectivei naratoriale ne face să așteptăm cu nerăbdare contradicțiile dintre mărturiile depuse.
Crima se petrece pe drumul dintre localitățile Yamashina și Sekiyama. Primul personaj secundar, tăietorul de lemne nici măcar nu știe direcția exactă de mers călare a soților Takehiko și Masago, el crezând că se îndreptau către Yamashina. Lui îi atrăsese atenția acel “cal murg, cu o coamă mare”, “de toată frumusețea”.
Polițiștii dăduseră de-o frânghie atârnată de-un copac și de-un pieptăne. Despre Takehiko aflăm, abia din mărturia soacrei sale și aceea a unui preot budist, că fusese un “samurai din Kokufu”, foarte bun la suflet, gospodar.
Când este prins principalul suspect, un foarte cunoscut tâlhar din zonă, Tajomaru, se găsește asupra sa și calul murg al victimei. Locul investigat era stropit de sânge, iarba călcată în picioare, bătătorită. Semnele unei împotriviri sunt clare. La “rădăcina cedrului” descoperirea celor două probe esențiale, o frânghie deșirată și un pieptăne, îi intrigă chiar pe cititori, de la început.
Mărturia aparent nepăsătoare a tâlharului Tajomaru pare foarte credibilă, însă se va dovedi incompletă. El relatează faptele cam flegmatic, știind că oricum o să fie spânzurat. Mergea pe drumul spre Sekiyama, ca și perechea din fața sa. Când să-i depășească, a fost uluit de frumusețea chipului femeii Masago: “arăta ca o Bodhisattva”. Explicația din subsolul paginii vine imediat: Bodhisattva este, în tradiția budistă, ultimul ipostas pe care îl poate lua un suflet înainte de-a ascede la nemurire, o frumusețe comparabilă cu cea a unei fascinante fecioare. Tâlharul spune că s-a luptat cu samuraiul, l-a învins, l-a legat, a siluit-o pe femeie. Când să încalece amândoi pe murg, ea l-a rugat insistent să-l ucidă pe soțul ei. Cu mare codeală, el chiar a făcut-o. Însă ea între timp dispăruse.
Masago, inițial simplă martoră la condamnarea lui Tajomaru, relatează fragmentar, o altă variantă, cum făcuse mai înainte și maică-sa. Pe scurt, ea spune că nu s-a urcat pe cal să fugă cu Tajomaru, dar că bărbatul i-ar fi spus să-i curme zilele soțului, pentru că nu trebuie să rămână pe lume doi bărbați care să știe că ea fusese necinsită, violată. Apoi mai aduce și alte informații: că fugise la un râu unde încercase să se sinucidă și apoi ajunsese la templul Shimizu, ca să se căiască.
Consultarea mediumului lui Takehiko face în sfârșit lumină: însuși mortul, prin vocea mediumului său, dovedește că soția sa se lăsase fără împotrivire posedată de tâlharul Tajomaru, în timp ce soțul ei fusese legat, apoi tot ea îi înfipsese pumnalul în piept, crezând că tâlharul o va lua cu el. Acesta se descotorosise de ea. Tajomaru se rănise intenționat cu pieptănul și apoi fugise la templu ca să pară o văduvă pioasă. Glasul victimei cere răzbunare pe propria soție, nu pe tâlharul care era dus la spânzurătoare.
Ryunosuke Akutagawa își încheie brusc povestirea “Într-un crâng de cedri”, alcătuită din cele șase monologuri testimoniale, fără să se știe verdictul comisarului, care este totuși ușor de bănuit. În creștinism o mărturie a vreunui medium nu valorează nimic în fața legii, pe când în Extremul Orient ea resuscită nu doar toate faptele întâmplate, ci și conștiințele celor de la tribunal.
Prozatorul Ryunosuke Akutagawa folosește un discurs epic de-o precizie și finețe remarcabile, recurgând la reconstituirea atmosferei istorice, dar și la fantazarea, cu o remarcabilă forță pamfletară.

Nota bene

"Akutagawa Ryūnosuke (n. 1 martie 1892 - m. 24 iulie 1927) a fost un scriitor japonez, considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Japoniei moderne. A dobândit faimă odată cu publicarea primului volum de nuvele și a fost unul dintre colaboratorii prestigioși ai revistei de avangardă "Shin Shicho" (Gândirea nouă). Printr-o intensă activitate literară s-a situat în fruntea generației sale și a devenit purtătorul ei de stindard.

Creația literară
Autor a peste 140 de nuvele, el a compus de asemenea poeme, eseuri, haiku-uri (poezie japoneză tradițională în formă fixă, cu o mare putere de sugestie).

Asimilând în mod profund tradițiile literare nipone, Akutagawa n-a ramas străin de cautările noi și de experimentările literare ale vremii sale. Tocmai prin îmbinarea temelor tradiționale cu formele de expresie moderne izbutește să marcheze un moment de mare strălucire în istoria contemporană a literaturii japoneze.

Tradus de timpuriu în numeroase limbi străine, Akutagawa a contribuit la stabilirea prestigiului literaturii japoneze într-o expresie dintre cele mai autentice, care folosește din plin nu numai bogăția filoanelor tradiționale, ci și valențele multiple ale unei simbolistici de profundă originalitate." (din "Wikipedia")

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!