“Necunoscutul ferestrelor”(1969) – Ion Caraion. Ciclul poetic de dragoste “Târzia din Þara Vânturilor”

(+ conferința lui Ion Caraion, la radio Londra, 1982: “Intelectualii și puterea politică în România de azi”)

Ion Caraion a inclus acest ciclu poetic în prima sa antologie de versuri, Necunoscutul ferestrelor (Editura pentru Literatură, 1969), plasând-o, enigmatic, între cele trei volume ale sale de tinerețe (publicate între anii 1943 și 1947) și primul volum al maturității artistice, Eseu, din 1966. Interesant este faptul că aceste poeme nu aparțin decât în mică măsură primei vârste de creație a autorului. Ar putea deruta pe orice monograf al poetului, prin evocarea tinereții, care nu se potrivește, desigur, poeziei detenției sale politice. Discursul revoltei din acest ciclu al depoetizării temei tinereții devine o constantă în tot volumul Necunoscutul ferestrelor. Livrarea “târzie” a versurilor către public are drept cauze interzicerea publicării operei sale după 1947, condamnarea la moarte, ispășirea până în aprilie 1964 a unei corecționale pedepse, care aproape că-l dezumanizase până la eliberarea sa.
Poemul ultim, care dă și titlul întregului ciclu, “Târzia din Þara Vânturilor”, începe epistolar, cu adresarea la persoana a doua singular, către o instanță reală, nu imaginară, iubita sa denumită chiar “Târzia”. Este vorba, desigur, de viitoarea sa soție, Valentina, închisă și ea pentru că-i dactilografiase poezii și texte subversive, pe care le trimitea în străinătate prietenului Virgil Ierunca: “Þie ți-au plăcut câmpurile, vântul și apele mărilor, și vocile,/ pe mine m-au chemat cețurile, și ploaia, și păsările munților singuratice./ Pentru elanurile tale-au dănțuit pajiști de jar la răsărituri sălbatice,/ pentru mine-au tăcut rocile.” Personificările cețurilor, ploii, păsărilor de munte, pajiștilor, rocilor și chiar a “răsăriturilor sălbatice” – ordonate învăluitor, în enumerații – ne fac să presupunem distanța pe care o va parcurge corespondența poetului, spațiu al revelării unei osmoze cu întreg cosmosul ce-i așteaptă, la eliberare, pe cei doi îndrăgostiți, Ion și Valentina. În strofa a doua apare evocată destinatara epistolei de dragoste, într-un flash al memoriei involuntare, redat prin punere între paranteze: “(ca-n dimineața-n care a intrat o fată cu trandafirii roșii)”. Strofa a treia reconstituie portretul fizic, jocurile dintr-un neuitat ritual erotic: “ O! Când erai mai mică decât măceșii câmpului și te-ascundeai prin blănile de lup,/ cu părul ca o flacără neagră, îmbătător de nefiresc,/ fără ca măcar să-mi închipui c-am să ajung vreodată să te iubesc,/ te-am desenat ca olarii, cu paiul de secară, mirată, pe-un chiup.”
Incizarea în ceramică antică a acestui love story anunță deja că, de fapt, n-a urmat vreun apogeu al acestei idile din tinerețe, ci o întrerupere brutală a sentimentelor dintre bărbat și femeie, o amenințare de ordin exterior, istoric în relația lor: “Mai târziu, mai târziu, după ce nenumărate ne fúră potecile-n lume,/ după ce schimbătoarele fețe de oameni coșmarurile de chipurile noastre și-au ancorat,/ singurătatea s-a-ndrăgostit de fiecare ca de-un continent scufundat,/ dar dedesubt nu mai locuia nimeni și – cenușii – anotimpurile atârnau ca niște gume.”
Iubita sa neimaginară, viitoarea soție a poetului, are și un alt aspect, contururile sale devenind “ireale” în strofa următoare, a cincea. Colegii de generație ai lui Ion Caraion sunt comparați cu “numismații târzii”. Metafora din inima poemului, care dezleagă orizonturile, precum și limitele existenței în trup aduce plasticizarea abstractei morți: “Toți plecăm în câte o moarte, călătorind cu câteva bucurii”.
Pierderea “Târziei” seamănă cel mai mult, în strofa a șasea, cu pierderea definitivă a posibilității de întoarcere, de parcă poetul ar intra în pielea lui Ovidius, pe când scria Tristae: “De-atunci, o! de câte ori nu te-am căutat, de câte ori nu mi s-a părut/ că te despletești prin sufletul meu ca un hamac moale/ către somnul din adormita gata, ca-n basm, să se scoale/ cu zâmbetul în brațe ca o cântare a cântărilor”. Procedeul demitizării basmului “Frumoasa adormită” și cel al amprentării eului poetic de forma corporală a iubitei din “hamac” are o finalitate precisă: deșteptarea instinctului erotic la tânăra iubită.
Comparațiile se succed învăluitor și în strofele următoare: “trupul tău ca o roză a vânturilor”, “sângele tău ca un havuz”, “sete/ (o melodică zăpadă a mieilor!)”. Hiperbolele pot fi descoperite în febra alipirii sentimentelor de anumite mișcări, sau din cutremurele senzoriale: “cântec de dragoste [...] frământându-se”, “sângele tău [...] s-o fi prăbușit/ peste obrajii mei uzi”. Poetul elimină tropii tradiționali, ca să instituie o stare de grație cu totul inedită, izvorâtă din durere, regret, tensiune.
Nu se pot recupera clipele tinereții. Nici imaginile iubitei de care s-a despărțit, care seamănă cu o Beatrice. Precum Dante într-o călătorie infernală, poetul lasă în afara incintei lagărului orice speranță să-și mai regăsească iubita ori prietenii, pe “poeții” generației “Albatros”: “Tulburătoarele tale îmbrățișări mi-au amintit în tranșee poeții,/ în nestatorniciile cărora privirile ți se luau cu văzduhul la trântă./ Și multă vreme n-am mai găsit smerenia cu care zadarnic se cântă/ stăruitoarea laudă-a frumuseții.” Este vorba aici despre o sublimare a sentimentului erotic în starea de inspirație. Temnița, carcera, tabăra, colonia de muncă forțată se transformă, pentru eul poetic din bolgiile Infernului comunist, în oazele creației, în șanse ale supraviețuirii prin artă. Acesta este sensul ascuns din versurile finale ale poemului: “Din miresmele aurului, prăfoase, harpele/ au luat rând pe rând drumul nemărginirilor în care li se învesmântaseră, odinioară, stăpânii.// O scamă stelară, o dantelă de clopoței vaporoși/ zboară peste neterminatele depărtărilor cuvinte/ și-ți cuprind părul împrăștiat aidoma luminii pe colibele unui trib de eschimoși,/ iubita mea ca o efigie ștearsă de-atâtea aduceri aminte.”
Cel dintâi poem din acest ciclu poetic, cu titlu barbian, “Logaritmi”, este un pastel al cruzimii alungării poetului din spațiul natural, din societate: “Pe câmpuri clare-aduc ciulinii brumă,/ Singurățăți de presuri duc conace,/ E-o vară în noi ce nu se va mai coace,/ Și-o prăbușire-adâncă ne sugrumă.// Pădurea-n fund haotică petrece,/ Sculată a blesteme, – când se-apleacă;/ E-n noi o spaimă care nu mai pleacă/ Și-o poartă peste care n-om mai trece.” Spaima, bariera, poarta se interpun între cel sortit claustrării, osândei și lumea amenințată de haosul terorii, pe care o lasă în urma sa. Amintirea-n strofa a treia a “pasagerei”, care “va plânge-un cântec nou pe caldarâm”, semnifică indescifrabilii “logaritmi” de tăiere a oricăror legături cu rudele ale celor întemnițați. Este știut faptul că pe timpul detenției sale, Ion Caraion și-a pierdut mama, îndurerată că nu mai știa nimic despre fiul său.
Se descrie, ca în cântecele funebre ale dalbului de pribeag (cântecul mare, cântecul zorilor), natura exterioară precum și cea interioară, din sufletul poetului, rămase parcă încremenite. Nu știm însă din ce motiv încremenesc, din cel al durerii rudelor rămase singure, ori din cel prea mare durere a condamnatului, pus de viu în cripta închisorii: “N-or să știe munții nici cocorii/ prin arbori cum ne-alungă”; “Și n-or pricepe holdele nimic/ prin vechi sertare mâinile-au să ardă”; “Din depărtările șesului opace/ Vor bate vânturi, apele-au să tacă,/ ...E-n noi un sunet care nu mai pleacă/ Și-o noapte-n foi ce nu se va mai coace...” Antitezele se desprind din expresii metaforice, aflate în disjuncție și opoziție senzorial-afective: “vară-n noi” – “noapte-n foi”, “o zi cu soare de mansardă” – “aduc ciulinii brumă”.
Strigătul disperării izbucnește ștrangulat, din gâtlejul unui anonim dintr-un convoi al morții, pentru că următorul poem, “Trecere” este un protest neoexpresionist, de o tensiune interioră ce dizolvă în ploile și brazii, cedrii prea cerești, ai unei cetăți Ierusalim din care se simte alungat: “Peste mine vin ploile omenirii/ – o, dac-aș fi putut iubi toate lucrurile lumii!/ Cu brazii de-acolo, postumii,/ se-nchid și tinerețile – țini-i!// Strig înăuntru (minereu)/ dincolo, nu mă mai cunoaște nimeni;/ inima miroase întreagă a chimen/ – în seara aceea trecea peste ape nu Petru, ci eu...”
Un poem cu un timbru vocal adolescentin, dar concomitent o parabolă a incandescenței îngerului morții este cel intitulat oximoronic “Clipa muiase fantomele-n flăcări”. Aici erotismul poetic al lui Caraion persistă la cote maxime, deși începe să ia turnura de coșmar, să semene a ritual macabru, a festă existențială. Însă duioșia confesivă nu se pierde în versurile tăiate scurt, precum bretonul unor protagoniști ai romanului grec “Daphnis și Hloe”: “Feciorie. Târziu./ Prin noi doi viscolea./ Nu mai știu/ care duh, care stea.// Sărbătorile abținerii/ le mâncaseră strigoii./ Doar umerii – tinerii,/ fragezii, goii…// Doar pântecul: șarpele/ fierbinte, fugarnic,/ cu mâlul lui darnic/ și harpele! Harpele!// Parc-o văd: răsturnată,/ coapsa ta de bazalt/ prin sângele cald/ începând să se zbată.// Despletită, pe jos –/ să te mușc… să mă muști…/ sânii doar niște puști,/ dar ce păr mătăsos !// Și ce pulpe fierbinți/ lipiseși de mine !/ Ca un coacăz cu-albine,/ pârâiai între dinți// Cu genunchii la gură,/ toată frigeai/ printre aburi de ceai/ și-aiurai. Și-o trăsură// s-a oprit undeva/ în amurgu-auriu./ Feciorie. Târziu./ Prin noi doi viscolea.” Este un flux de imagini, tactile, vizuale, auditive, gustative, olfactive. Toate esențele ierburilor se degajă, strivite, inhalate de mintea tânărului. Perspectiva temporală este “răsturnată” de antreul și finalul la fel de tragice ale poemului, care contrastează, prin reinstalarea lucidității, cu entuziasmul iubirii. Imaginea lugubră și absurdă “Prin noi doi viscolea” ne face să ne gândim la “Strigoii” lui M. Eminescu. Nu-i vorba decât de-o raportare mentală compensatorie, pentru că suferințele actuale ale eului liric îl macină exact precum în peștera magică din basmul “Păunașul codrilor”. Astfel se creează subtil crioterapia cuvinelor, din imagini fragmentare și amintiri din afara închisorii.
Evocarea tinereții la Tușnad din “Noapte de iunie” se face prin destinderea încleștării discursive, acumulate până aici, tonul părând destul de liniștitor, iar figurile stilistice dezvelind multe reminiscențe nu numai din peisajul celebrat, ci și o dramă a claustrării: “Eram numai viitor și hazarduri/ cu care-și căptușa dragostea timpul. [...] Noi eram numai viitor și hazarduri/ sub liniștea oarbă ce se despletea...” Repetarea refrenului în final arată că timpul idilic al “vulturilor verii” purtați de vântul speranțelor s-a destrămat. “Cețurile” care se despletesc vernacular “arbori” anunță, încă din al doilea catren, efemeritatea dragostei juvenile.
La fel și în “Fular marin” – la amintirea unui solstițiu pe litoral. Este prima dată când în lirica de maturitate a lui Ion Caraion se vorbește despre regii din Pont, cei închinători la Isaïs cea Întunecata (un ciclu poetic viitor va fi intitulat chiar “Regii din Pont”): “Din broasca – în sine – țestoasă/ solstițiul scoate c-o lupă/ vagi fluiere tinere, ca să/ înceapă-n regi cântecul după.” Se poate ca acest poem să fi fost elaborat înainte de 1943, să fi făcut parte din volumul “Circul domestic” din care Ion Caraion a apucat să publice doar o treime din toate versurile, după cum avea să scrie în Jurnal II. Sentimentul predominant este entuziasmul tineresc, aventura spiritului: “E noaptea nopților, vai!/ dar, calmă, ne calcă pe două/ ferestre de algă, o rouă/ de curbe, cu luna pe cai.// Pe caii mesteacăni de cupru –/ la luna femeii bălane,/ nelogicul pom, un jder suplu,/ frunzos viscolind la cabane.// Cu tunse poteci la-nceput: văzduh aplecat până-n iezii/ plouați, ce visează-n trecut/ păduri din teracota zăpezii.” Față de această “viziune a sentimentelor” nichitastănesciană, ultimele trei catrene, adăugate cu siguranță într-o altă etapă a vieții ori a devenirii spiritului, sunt de-a dreptul sumbre, sarcastice prin simbolurile răutății “boturi bântuite, de câini”, “capricornul latent”, “(solstițiu de regi și-aliment)”, “caii de cupru, ca lupii”. Regii noi ai Pontului se plimbă cu șalupa, crezând că erezia comunismului va dura etern, cum aflăm în versurile finale: “Pe caii de cupru, ca lupii/ pe sumbrele ape,-n oblânc/ ieșirea din ev a șalupii/ se-aude, se-aude adânc.”
Încă un pas, iar de la tabăra “Mamaia” – loc de încărcare a nisipului, al coloniei de muncă forțată “Valea Neagră” – ajungem cu șalupa oficială, bineînțeles, până în spațiul concentrațional de la Periprava, în poemul imediat următor, “Deltă sonoră”. Aici deținuții politici se ocupau de munca ostenitoare în orezării, stând cu picioarele în apa prin care colcăiau și lipitorile ori șerpii, iar pe frunțile lor arse de soarele nimicitor se-avântau la fiecare crepuscul câte-un nor de țânțari. Dacă pentru turiștii străini Delta a fost lădată pe timpul regimului comunist că ar fi paradisul faunistic și vegetal, pentru Ion Caraion ea poate să aibă aspectul unui azil de noapte sau al unui spital de psihiatrie. Nu degeaba apar aici “spaime-n beatul sanatoriu”. Vara Deltei, în “alb și verde” nu este decât o piele de șarpe, ce trebuie să năpârlească pentru a face vizibilă înconjurarea de către Charon a tuturor osândiților de la Periprava și de pe lângă pădurea Letea, ce sunt păziți ca să desțelenească și transforme raiul natural în orezării efemere: “A cui i-această zi de alb și verde/ cu instrumente leneșe de piei,/ de-apar din larg vâslașii surzi, cu totul/ acoperiți de cluci de porumbei?// Nici lacrimă... nici vis... nici vânătoare.../ Foșnind, mătasea serii se dezbracă –/ ce legi rotunde desmierdau legenda/ și care vânt lăud, din cracă-n cracă,// la pomul muzical suia buimac?/ – Așteaptă-mă la treapta de ivoriu/ cu șnurii pali, ca să-ți petreci condurul/ pitic de spaime-n beatul sanatoriu.// Nimic nu sparge luna. Legănate/ aripi din bolta lentă trec alerte –/ a cui i-această zi de alb și verde,/ când ochiul arde ca o castitate?// De dimineață cresc privighetori,/ seara intră cuiburile-n neveste;/ – laudă, laudă flautului pe care/ l-am auzit lângă trestiile-aceste!” Impresia tradiționalistă ce se degajă în acest ultim vers distonează cu mesajul întregului poem, fiind vorba de o tiflă subtextuală aruncată spre poezia lui Dan Deșliu, proza lui Traian Coșovei (“Dobrogea de aur”, sau reportajele mincinoase despre pescarii din Delta Dunării, dragarea canalelor și avântul agriculturii, numai pentru a se recolta stuf pentru celuloză). Syrinx – cea auzită plângând “lângă trestiile-aceste” poate fi glasul unei localnice văduvite de soartă, sau poate chiar al iubitei poetului, care ispășea în altă parte cinci ani de detenție politică.
Din poemul “Antagonie” merită a fi reținute câteva imagini tactile, care induc starea unui discurs de-o ferocitate cum numai la prozatorul Gustav Meyrink mai poate fi depistată în “Golem” (1915, trad. rom. din 1989) și “Fața verde (Jurnalul unei iluminări)” (1916, trad. rom. din 1992): “A MAI RÃSCOLI nu cumet,/ colburile, bălăria. Toamna intră igrasia/ prin odăi, cu părul umed.”; “Pălămida și pelinii/ își duc mâna le cerbice./ Pizma vine să urzice,/ zorii-i plouă-n păr, grădinii.// Să ni-i vânture cu lada/ brazii ghem ori țărmii leoarcă,/ dosnice cuvinte-ncearcă-o/ pastorală din Elada.// Și-un oier dintr-o planetă/ cu-anotimpuri alandala/ își coboară – ca de cretă –/ de pe munte, matahala.”; “Iar din fundul viziunii/ care-mparte-atunci în două/ cosmosul și mărăcinii,/ mâlul zărilor mă plouă.// Purgatorii de-ndoială,/ jind beteag de mări celeste,/ peste lespezile-aceste/ tu pui vămi și-adii beteală.” Despre luna de pe cer, personificată “cu sanda sfioasă” se afirmă că are un “bust” ce saltă “mitologic”, încât îi provoacă “dezgustul” când îi vine-n “pragul” celulei și nu-l lasă să doarmă.
Tot în cuvinte majusculate apare introducerea (“antreul”) altui poem, “Ora pulpelor de lemn”, în care pasta îngroșată a picturii în ulei à la Nicolae Tonitza devine adevărat portret feminin, de-o puritate absolută (ca o replică a “Florii albastre” a lui Novalis și a lui Eminescu): “DE RESTRIȘTI și catifele/ într-un vag mister scăldată,/ de la pragul ușii mele/ te înalț ca și-altădată./ Ca și altădată, părul/ visător zburlit pe tâmple/ cumințește adevărul/ care n-o să mai se-ntâmple.// De pe fața ca o cocă/ de noroi cu saramură,/ terciul pulberii de rocă/ mi se-amestecă în gură.// Iedera subțire-a bluzii,/ șoldul brun de chihlimbare –/ dintr-o dată, ca harbuzii,/ dând în pârg și sărbătoare!// Ca pe-aromele potecii/ dezmierdându-te, vioară,/ te-așteptam stelar sub recii/ lilieci, a doua oară//– alandala, cârduri, ploi de-uraniu –/ salamandrele stelare în covrig./ Te-am strigat (uitasem ce mai strig)/ năclăit de cheagul orei stranii.// Poate vream să-ți spun că te-am iubit,/ poate stam s-aud cum grâna coace.” Se observă, precum într-un tablou alegoric renascentist, că pe lângă donna angelicata apare și un scurt autoportret, într-o formă contorsionată, pârjolită-ntr-un autodafé (“fața ca o cocă”, “noroi”, “terciul pulberii de rocă”). Așadar, neosuprarealismul acestor versuri face din declarația de dragoste adresată iubitei o proiecție ideală din care, în plan ascuns, un sine poetic suferă agonic.
Poemul “Litanie”, după titlu și conținut, este poem religios, cu o destinație directă, singura apropiată în lunga detenție de unsprezece ani, care nu l-a făcut ateu pe Ion Caraion cum aveau să insuneze Eugen Barbu, Mihai Pelin, Monica Lovinescu, Doina Jela etc.: “Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră:/ să treacă peste mine cu roțile/ și să mă farme/ căruțele toamnei de fum/ huruind spre cazarme.// Doamne, mai bine m-ai fi făcut/ piatră/ ori noapte...” Un mesaj ca o săgeată cu bătaie lungă, ce străpunge infinitul de pace dar și bezna adâncurilor, și inima îngerilor, dar și inimile “de piatră”. Afirmația poetului cea dintâi (simbolul său de credință), arată prin însăși negarea că n-ar fi “de piatră”, respectul lui Ion Caraion pentru teoria creaționistă, nu pentru cea evoluționistă, criticată împreună cu darwinismul încă din perioada interbelică de către Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei. Versul “să treacă peste mine cu roțile” parafrazează imaginile mistice ale poemului altui mare buzoian, îndrăgit de Caraion, Vasile Voiculescu, “În grădina Ghetsimani”. Acest poem, “Litanie” se învecinează în volumul Necunoscutul ferestrelor – formând un adevărat diptic – cu altă mărturisire de credință, rostită însă la pluralul persoanei întâi, cu ajutorul laitmotivului “suntem” – ce sugerează soborniceasca mântuire a celor care suferă: “Suntem câmpul pe care-l plouă ploile./ Suntem iarba pe care-o pasc oile,/ și lumina pe care-o dă soarele./ Suntem izvoarele”. O localitate din mijlocul județului Tulcea, din Dobrogea transformată în lagăr natural se numește și azi Izvoarele. Conotațiile religioase ale acestui poem sunt: “câmpul” ce așteaptă secerișul, “oile” pierdute și reaflate, “lumina” Soarelui dreptății, care nu trebuie ascunsă după obroc, “izvorul” nemuririi, Hristos Mântuitorul. Poemul este intitulat “Morții” – însă nu se referă deloc la cei decedați. Se referă la o biserică luptătoare, pentru că versurile au sonorități protestatare, de revoltă abia reținută: “Suntem viitorul și rădăcinile/ și somnul în care intră grădinile/ și ochii și urechile și mierea și laptele./ Suntem faptele.// Suntem armele care nu ruginesc,/ sângele-adânc și munții când cresc/ și fântâna și rugăciunile./ Suntem genunile.// Suntem cei ce nu uită și-așteaptă./ Prispa cu dragoste și plânsul în șoaptă/ și toate-ntrebările./ Suntem mustrările.” Prin urmare, titlul “Morții” conotează de fapt pe condamnații regimului comunist, fiind o “mustrare” incantată din temnițe, ori pe la Peninsula și Periprava, în “câmp” deschis, spre orizonturile țării cotropite, care “sunt” urechea extinsă a divinității. Sângele martiric scurs în timpul și imediat după cel de-al doilea război mondial circulă, ca prin vase comunicante, în venele contemporanilor, iar “musrarea” se adresează celor dominați de teroarea diseminată ideologic, dialectic și materialist cuibărită în suflete.
Urmează un laconic poem, “Sedimentări”, alcătuit din distihuri, un pseudo-pastel al Deltei, din care răzbate și primul pamflet la adresa lui Nicolae Ceaușescu (“cel mai înger”) și a Elenei Ceaușescu (“oglinda” sa) – rostit chiar în perioada domniei lor mai luminate, de rațiune (1968-1970): “Fals luceafăr, nun de aur,/ iese verde seara-n plaur...// Vine lacrima neplânsă/ c-o oglindă și c-o pânză.// Cu oglinda-mparte raiuri/ pânza tace, n-are graiuri.// Purure scăldat e-n plângeri/ dintre îngeri, cel mai înger.// Și-și răstoarnă-n veghea orii/ fata – șold, iazul – cocorii,// când își scot, miriu, fetia// apele-aprinzând câmpia,// grâurile-albind conace./ Ochii, ochii cer pogace.” Stema R.S.România și vigneta steagului P.C.R., cu spicele pe margini pârjolesc Bărăganul, apoi după terminarea combustiei, “albesc conacele” din București, stațiuni, margini de municipii – locurile de sejur și de huzur ale perechii prezidențiale și ale Partidului. Epitetul “miriu” (luat din argoul don juanilor de mahala) și scandalosul, dezonorantul simbol poetic “fetia” sunt adresate direct Elenei Ceaușescu, despre care se spune și-n “Jurnal III. Ultima bolgie” că își ridica ușor poalele ca să ardă etapele parvenirii, dar mai apoi cu scopul de-a încerca dacă îi erau cu adevărat credincioși subalternii.
Un poem acuzator, la adresa Uniunii Sovietice este “Moldova 1946” – în care se prezintă atmosfera încărcată de suferință a unei provincii istorice hăcuite pentru a doua oară, după 1812. Alegerile fraudate în toamna anului 1946 de către cei din guvernul Petru Groza și de către comisarii ruși ai lui Stalin vor fi amintite într-o lungă conferință de la Radio Londra, pe care Ion Caraion avea s-o acorde în 1982. Crioterapia cuvintelor de revoltă rămâne singura hrană, gata a se combate, gata a se aresta: “Cu fața goală, cu trupul gol,/ Moldova călătorește-n vagon și pe jos.../ cerul sumbru; corbii lacomi;/ osul intră prin os.// Îngheață-n noiembrie. Fierbem țoale,/ zeamă le dăm copiilor, zoi./ Grâul adus de țărani în spinare,/ soldații-l confiscă. – Þin la noi!// Joasă, aleargă printre șine/ o siluetă. Se apropie. Trece./ Apoi alta. Trântă. Auzim: Mă’, băiete... eu am făcut războiul din ‘916.// Þipete:/ – I l-am luat!/ Câțiva tușesc./ Bărăganul e pânza aceasta de plumb./ Din omul care s-a aruncat sub roate,/ aburesc măruntaie printre grăunți de porumb.// Când s-o dezlega pământul din Ciulnița/ pe lângă traverse putrede, la primăvară,/ au să-i pască bobocii verzi, inima/ rămasă în viscol, la gară.”




Conferință Ion Caraion – 1982

“Intelectualii și puterea politică în România de azi” (I, II, III, trad. din lb. fran. de Geo Șerban), “Luceafărul”, an. I (serie nouă), nr. 32, 5 septembrie 1990, p. 8-9; nr. 33, 12 septembrie 1990, p. 8-9; nr. 34, 19 septembrie 1990, p. 8-9

I.

Remarcabilul om de litere care este profesorul Pierre du Bois, aici de față, și căruia îi mulțumesc pentru această mișcătoare cinste, m-a invitat a vorbi – pe mine, care mă veți scuza, nu știu să vorbesc – în fața Dvs. Despre situația intelectualilor în raporturile lor cu cu puterea politică în România de azi. Reflectând asupra complexităților temei, mi-am dat seama nu numai că ea depășește cu mult proporțiile unei conferințe, dar chiar tratat în cuprinsul unei cărți întregi subiectul acesta nu ar fi ușor de epuizat. Este cu exactitate motivul și explicația disparatului caracter al considerațiilor mele de azi. Nu aș fi avut cum sistematiza un material imens, cu aspecte așa de diverse și nuanțate, încât fără a le explica aș fi riscat să nu fie înțelese; iar a le explica ar fi implicat nu ore, ci zile de discuție.
Considerați, vă rog, prin urmare, mai mult ca pe o vagă introducere în temă, ca pe o destăinuire abia începută conferința mea de azi. Sau ca pe o sumă de fragmente fugare din cuprinsul unei lucrări ample, dificile, plină de ispite și învățăminte pentru intelectualii oricărui popor, a cărei elaborare cere timp îndelungat și rămâne – ca orice nostalgie – un vis: visul eforturilor mele viitoare.
Ca să nu par incomprehensibil în ceea ce am să vă spun, ar trebui să ne clarificăm anticipat asupra celor două concepte din titlul conferinței mele, adică asupra noțiunilor de intelectual și de putere politică. Fiindcă, măcar într-o accepție și măcar vag, România ca stat știe astăzi totuși cam ce este: singura țară latină din estul Europei, devenită împotriva destinului său de a decide, împotriva de asemenea a aspirațiilor, vrerii și sentimentelor sale, satelit sovietic după cel de-al doilea război mondial.
Nu voi da nicio definiție – fie severă, fie lejeră – noțiunii de intelectual. Nu numai fiindcă, așa cum știți, ea este o noțiune dificil de definit, grație multelor nuanțe ce o alcătuie. Nu. Dar mai ales fiindcă n-aș dori ca din pricina sau a unei rigori poate sau a unei prea elastice și laxe formulări eventual să mă pomenesc ici-colo eronat înțeles. Prin urmare, vă propun să acordăm ideii de intelectual conținutul său cel mai general, acceptat îndeobște în orice conversație cotidiană: acela de posesor și purtător de cultură. Preotul, magistratul, profesorul, gazetarul, arhitectul, medicul, omul de artă, omul de știință, matematicianul, istoricul, economistul ș.a.m.d. – să convenim încă o dată – ar fi cei mai mulți, niște intelectuali, pentru că în diferite accepții și grade, ei vehiculează cultură, și au trecut printr-una sau mai multe școlisuperioare.
Deci cultura și puterea politică în România de azi ar fi fost poate un titlu mai nimerit al celor expuse azi în fața dvs. Dar și așa subiectul e greu de dezvoltat exhaustiv.
Cât despre a doua noțiune, aceea de putere politică în România de azi, apoi de peste trei decenii, această putere politică monotonă, anacronică, dură, antiumană și în permanent conflict cu democrația, cu rațiunea, cu justiția, cu adevărul și civilizația este samavolnic deținută de un singur partid: partidul comunist... să zicem român. Mă exprim astefel, deoarece în teoriile și practica sa el nu este decât o anexă ascultătoare a partidului comunist sovietic și n-a ajuns la putere decât prin intervenția armată a Uniunii Sovietice, care a impus țării noastre un regim antipopular și totalitarist. Ultimele alegeri libere în România (și de altminteri singurele de după război) au avut loc în toamna anului 1946, acum – deci – peste 35 de ani, fiind complet falsificate. S-au furat voturile majorității și așa zisele alegeri s-au soldat cu fel de fel de victime, de morți și de deportați către pustiurile Siberiene. În locul celor legal aleși, adică al reprezentanților democrați ai partidelor istorice, sovieticii – care transformaseră România într-o țară ocupată – au impus pe partizanii lor, total servili și înstrăinați din punct de vedere național, care fuseseră pretutindeni aspru și elocvent învinși, deoarece totalul comuniștilor în august 1944, când țara noastră întorcea armele contra naziștilor, nu urca nici la o mie. Iar prezența barbară pe teritoriul statului român a trupelor de ocupație sovietică, care ne și anexaseră o parte din trupul țării, dându-se în același timp la mii de arestări, violuri, crime, jafuri și continue acte de vindicațiune, îi făcea și pe aceia, aproximativ o mie, odioși. De unde și cum atunci s-ar fi putut bucura comuniștii, cei nici o mie de comuniști, de vreo majoritate în alegeri? Imposibil de răspuns. Zdrobitor înfrânți de realitate, ceea ce era și logic și democratic, ei s-au afișat biruitori, ceea ce nu era nici logic, nici nu ilustra realitatea. Ba dimpotrivă. Au falsificat complet alegerile, au înlocuit urnele adevărate cu urne mincinoase și bazați pe ajutorul rușilor, care deseori au intervenit direct, alte dăți deghizați, și-au arogat și atribuit un succes pe care nu-l obținuseră în fapt și care nu le aparținea de drept. Moscova a impus cu tancurile în România un partid cvasi-inexistent, convenabil și dedicat ei, compus de ea din spinări curbate, care să-i servească obedient interesele, ideologia și imperialismul. Căci comunismul moscovit nu a fost, și nu a rămas și nu este, și nu va fi niciodată, în considerabilă proporție, altceva decât o formă deghizată a imperialismului rusesc.
În rândurile abia înfiripatului partid comunist… român nu exista în 1946 nicio mare personalitate politică. Intelectualilor momiți prin șantaj (ca să nu li se impute cine știe ce pată din trecutul lor biografic) sau celor ademeniți din motive rasiale ori dintr-un foarte necontrolat și naiv idealism în plasele de păianjen ale aceluiași partid nu li s-a dat nicio pondere politică, așadar nicio putere în partid și în Stat, fiind cu toții folosiți doar la treburi secundare, în slogane și desigur după cortină, unde era nevoie de priceperea și competența lor neincomodantă. Pe singurul dintre ei admis în Comitetul Central și lăsat la început câtva timp să apară pe scenă în prim plan, ca ministru al Justiției și ca ideolog, e vorba de Lucrețiu Pătrășcanu, aveau să-l aresteze după doar câțiva ani. Și conform unor proceduri odioase, ce demult au devenit înăuntrul totalitarismului de stânga o tradiție, aveau să-l acuze de trădare a partidului, de legături cu serviciile de spionaj occidentale și să-l ucidă bestial în închisoare. Aceasta chiar după căderea lui Stalin! Ca o dovadă în plus că ieri și azi esența comunismului este una și aceeași. O formală reabilitare postumă n-a fost niciodată însoțită de sancționarea criminalilor morali și materiali, bine înșurubați încă în ierarhia partidului. Ministrul de interne sub care s-a produs uciderea lui Pătrășcanu e încă liber și vesel. El are o pensie foarte mare și-i folosit și azi drept înalt consilier de specialitate în cadrul aceluiași minister de interne. Iar actualul șef al statului român, N. Ceaușescu, a aparținut Comitetului Central din sânul partidului comunist român și la data când, în ședință secretă și extraordinară, se hotăra cu unanimitate de voturi, de către acel Comitet Central, asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Și a votat pentru ea.
După ultimele alegeri « libere » de acum 36 de ani, încălcându-se flagrant stipulațiile de la Yalta, așa oarbă, absurdă și fără nicio superioară concepție politică de perspectivă cum s-a dovedit a fi acea nenorocită Înțelegere între învingători, la doar vreo jumătate de an, marile partide politice democrate și realmente populare din România, cărora li se datora statul român modern, au fost grabnic desființate sub diferite imputări și învinuiri absurde, luându-le locul dictatura proletară,. România fusese un stat monarhic și regele fusese, asemenea Generalului de Gaulle, decorat de Stalin. Monarhul a fost alungat prin ingerințele obraznice ale Uniunii Sovietice. Viața parlamentară a dispărut rapid. Liderii fostelor partide politice s-au pomenit peste noapte în închisori. Cvasi-totalitatea miniștrilor din toate partidele și din toate guvernele existente în România dintre cele două războaie, și în România de până în 1947 inclusiv, au fost arestați, majoritatea lor pierind în închisori. Cei rămași liberi și-au plătit « libertatea » prin a deveni informatori.
Istorici improvizați – pe care îi stipendia și controla K.G.B.-ul, – fără studii, fără competență, fără probitate profesională (de altminteri singura lor profesie adevărată s-a dovedit a fi înstrăinarea, trădarea și participarea la asasinatul propriului lor popor trecut prin foc și sabie) au confecționat interpretări abracadabrante, insutenabile, fără urmă de temei științific, de argumente și coerență logică, ale tuturor evenimentelor importante din trecutul depărtat sau apropiat al țării noastre, siluând hilar adevărul. S-a mers cu aberația până acolo încât ni s-a luat până și originea, lansându-se teorii trase de păr despre o proveniență de natură slavă a poporului român (era un alt pas către încercarea de a fi încorporați total Uniunii Sovietice), de altminteri unicul dintre toate popoarele neo-latine care timp de aproape două milenii a conservat (în afară de morfologia și sintaxa latină) și numele strămoșilor săi.
Fiindcă de fapt nu există deosebiri fundamentale azi față de ieri în atitudinea puterii politice cu privire la intelectuali, voi enumera aici fapte care definesc și caracterizează structural poziția față de cultură a comunismului, indiferent de ora foarte exactă a istoriei.
Perioada stalinistă seamănă intențional întru totul celei post-staliniste, doar metodele și uneori machiajul diferă.
Spre deosebire de fascism, care era dictatura unui om și se putea prăbuși odată cu dictatorul, comunismul fiind – așa cum se cunoaște – dictatura unui sistem, dispariția tiranului nu atrage inevitabil după sine răsturnarea dictaturii, ci o succesiune de alți despoți care duc mai departe sistemul, adaptându-l de fiecare dată circumstanțelor, specializându-se în subtilități și viclenii noi, care să-i asigure viabilitatea. Scopul nu se modifică. Și scopul constă în folosirea oricărei abile modalități de a inventa alt și alt și alt ambalaj de noțiuni aparent socialiste, aparent internaționaliste, aparent contra burgheziei și a exploatării, sub care să se camufleze cât mai bine, mai amenințător, mai perfid și mai periculos, imperialismul rusesc, intenția dominării lumii de către ruși. Doar ei, doar sovieticii, de aproape o jumătate de secol, din Japonia și Afganistan până la Marea Baltică și granițele Austriei, sunt aceia care anexează teritorii străine tot dându-i cu comunismul și se tot întind peste țări și provincii care nu le-au aparținut, administrându-le rusește, aplicându-le o desnaționalizare cumplită și barbară, prin masive transplantări de populație, asasinări în masă, obscurantism dirijat și desigur exterminarea intelectualilor, fermentul cel mai deranjant.
Alexandru Zinoviev, unul dintre cunoscuții disidenți sovietici, fost până acum câțiva ani profesor universitar de filosofie în capitala țării sale de baștină, reliefează că sovietismul e – fără eroare – rusism. « Je vous assure – scrie el – que si vous vous livrez honnêtement à cette étude, vous découvrirez qui le rôle réel de la population russe dans la création, la diffusion, la conservation de la structure sociale actuelle sur le territoire de l’ex-empire russe excède de plusieurs fois le rôle qu’y ont joué les Juifs et les autres nationalités, rôle qui se remarque d’avantage extérieurement et qui est fortement exageré. De sorte que la confusion des termes ‘sovietique’ et ‘russe’ ne fait qu’exprimer verité historique. » Și tot el se exprimă despre Stalin cu următoarele cuvinte : « Qu’est-ce que Staline sans le stalinisme ? Un bonhomme de petite taille. Un séminariste raté analphabète ». Să reținem calificativul, deoarece puțin mai departe ne vom referi la același personaj.
După cum știți, în 1939 s-a încheiat între cele două tipuri de dictatură, cel de extremă dreaptă și cel de extremă stângă, între fascism și comunism, o înțelegere fatală pentru pacea lumii de atunci încoace, soldată cu milioane de victime de rasă și de clasă. E vorba de pactul Molotov – von Ribbentrop, prin care două state-agresor și două ideologii care juraseră fiecare în repetate rânduri moartea democrației și a libertății individuale își dădeau mâna, ca să împartă Europa și apoi, în etape, restul pământului încă de pe atunci prea mic. În urma acelui pact, România a pierdut în 1940, pentru un an, mari părți din teritoriul său. De conivență cu Hitler, rușii ne-au răpit două provincii: Basarabia și Bucovina de Nord. În acel an, copiii românilor din Basarabia și Bucovina de Nord au trebuit să învețe pentru prima oară după manuale școlare întocmite în și de Uniunea Sovietică. Le aveau tipărite gata, dinainte de ocupație. Se preparaseră. Ei bine, în același an, așadar 1940-1941, mi-a fost dat să citesc într-un alfabet sovietic pentru copiii noștri din teritoriul robit următoarele trei fraze cu care începea o lecție elementară de științe naturale. Ascultați-le întocmai. Scria așa: « Tovarășul Stalin ne învață că gâsca are două picioare. Tovarășul Stalin ne învață că trupul gâștii e acoperit cu pene. Tovarășul Stalin ne învață că din penele gâștii se fac perne și altele, iar carnea sa e bună de mâncat ». Firește, nu carnea tovarășului Stalin era bună de mâncat, vă dați seama, ci a gâștei, despre care același mare înțelept și genial tovarăș știa atât de multe.
Și totuși, pe lângă seminaristul și ornitologul Stalin « à moitié analphabête », care știa atâtea despre gâscă fără să fi călătorit, actualul conducător al României – care însă a călătorit prin toate continentele în afară de Antarctica – se situează sub capacitatea minimă de cuprindere a oricăruia din termenii menționați în dicționare spre a sugera vidul.
Dacă un om politic strein merge în România și vrea să se întrețină cu președintele țării (autor – în cazul că o astfel de informație vă scapă – a peste o sută de volume din care n-a scris personal niciunul, traduse în mai toate limbile pământului, însă fără a se menționa, ca și când ar fi fost scrise direct în acele limbi) sau dacă același om politic strein își manifestă dorințe de a se întreține cu soția mai marelui țării (considerată savantă în chimie, deși ea încă nu știe sigur nici formula chimică a apei) va trebui să recurgă la un interpret. Cele două eminențe nu cunosc bine sau gramatical nici măcar limba română. Care, vă asigur aici, nu este foarte ușoară.
Dacă o personalitate culturală streină vizitează România și i se oferă favoarea să se vadă cu oameni de cultură români, aceștia sau vor fi flancați de niște mari factori de răspundere în destinele și orientarea culturii, care de cele mai multe ori nu știu nicio limbă străină, sau nu vor dispune de dreptul de a-i vorbi străinului decât prin interpret, spre a nu-și jigni superiorii. Acești dirctori de conștiință, superiorii, sunt proveniți totdeauna din rândurile activiștilor de partid. Un activist de partid în comunism înseamnă foarte pe scurt și foarte cu precizie un om de origine socială sănătoasă, adică proletară, care-și datorează complet ascensiunea fidelității arătate liniei partidului și care se găsește fără excepție în serviciul poliției politice. După o astfel de întrevedere, musai și cu regularitate, fiecare dintre participanții părții românești e obligat să înainteze către serviciul de cadre al instituției căreia aparține, prin urmare către poliția instituției, o notă informativă despre cele discutate. Este pricina pentru care de regulă discuțiile acestea între personalități culturale streine și oameni de cultură din România sunt fără excepție de o platitudine și de o plictiseală agasante. Cei aleși ca să participe la ele, chiar dacă sunt uneori minți inteligente și talente reale, ceea ce se întâmplă adesea, ei se tem să vorbească, rostind numai banalități care-i feresc de orice prejudicii. O experiență îndelungată a lor și a altora, severă și îndelungată, i-a obișnuit că așa este cel mai prudent.
Dacă un simplu turist străin merge în România, curiozitatea sau hazardul sau amândouă pot să-l pună adesea în relație cu oameni de un remarcabil nivel cultural, deși ei nu îndeplinesc decât îndeletniciri modeste sau periferice, ca de exemplu muncitori fără calificare pe șantierele de construcții sau doar cu mici calificări de strungari, tractoriști, tapițeri, instalatori, electricieni, ca de exemplu șoferi de taxiuri; ca de exemplu vânzători de pâine, lapte sau dulciuri, de legume și zarzavaturi, de ziare, de chibrituri, înghețată și sifoane; ca infirmieri, bucătari sau oameni de serviciu prin spitale, hamali prin gări și porturi, curieri, chelneri, conductori de tramvaie și autobuze ș.a.m.d. Toți aceștia sunt de fapt niște intelectuali renegați din realele lor profesii și specialități, pe care le ocupă adesea elemente nepregătite și incompetente, însă, bucurându-se de mai multă încredere din punct de vedere politic sau le ocupă numeroșii fii și numeroasele rude apropiate ale membrilor conducerii de partid, cărora trebuie să li se găsească plasamente convenabile și avantajoase, deși ei sunt departe de a ști să le onoreze.
E suficient să vă spun că o femeie recrutată din tagma fostelor milițience ocupă de câțiva ani în România postul de ministru al învățământului, în timp ce multor notorii profesori universitari li s-au retras și li se retrag diplomele, dreptul de a preda și însăși libertatea, fiind acuzați de câte în lună și în soare, azvârliți în temnițe sau chiar livrați morții. Pentru că oricine s-a afirmat în viața publică românească până la instalarea comuniștilor la putere are o biografie și având o biografie i se poate imputa că a servit regimurile burgheze ale trecutului, sau monarhia, sau armata, sau biserica, sau filosofia idealistă, sau cosmopolitismul, sau sionismul, sau democrația de tip occidental, sau că a fost naționalist, sau că are niscai rude sau niscai studii în străinătate, sau că a luptat în război contra Uniunii Sovietice, sau că a frecventat într-o perioadă prohibită biblioteca franceză, americană, engleză, germană, sau că a scris unui prieten din Vest, sau că a primit presa din Apus etc., etc. Orice soi de învinuire e posibilă, îndeosebi dacă ea privește pe un intelectual. Intelectualii sunt suportați numai în măsura în care aduc servicii partidului și poliției, elogiind realizările regimului sau denunțându-și colegii, prietenii, cunoscuții. Rareori o invitație personală adresată unui om de cultură din România; sau o bursă acordată unui artist, unui profesor, unui intelectual de marcă; sau un premiu, o distincție, un comentariu favorabil ce scot în relief persoana și personalitatea, lucrările și contribuțiile unui om care contează în lumea spiritului, rareori atari importante recunoașteri (cu care s-ar mândri orice țară de pe lume) fac plăcere actualei puteri politice românești sau nu procură neplăceri subiectului. Pe când în lumea civilizată orice stat își apără cetățenii și lucrează în sensul bunei lor stări din toate punctele de vedere, în statul socialist român (și știți că situația este aceeași pretutindeni în comunism) cetățeanul e privit cu ostilitate și suspiciune, ca un prezumtiv și permanent posibil adversar. Statul comunist nu are încredere în nimeni niciodată. El se apără de toți și de toate, comportându-se cu premeditată bănuială, ură, agresivitate, bădărănie, violență și intenție de a conserva în om frica permanentă, iar toate acestea nu numai față de fiecare dintre pașnicii, dintre speriații, dintre mereu amenințații săi cetățeni, dar și față de membrii lui de partid, și față de mai micii sau mai marii responsabili în diverse posturi de conducere, și față de alcătuitorii Comitetului Central sau de miniștrii guvernului, mai efemeri decât frunzele arborilor toamna. Singurul ins asupra căruia nu se exercită suspiciunea și amenințarea este șeful statului și al partidului, deținătorul deci exclusiv și în exclusivitate al puterii, adică însuși omul care exercită el, prin întreg aparatul său represiv, suspiciune și amenințare asupra tuturor celor din jur, excepție făcând propria-i familie, plasată în fel de fel de posturi cheie. Comportamentul acestui achizitor de puteri și de putere discreționară este cazon, abuziv și de un autoritarism vulgar.
Sunt aproape zece ani de când unul dintre foștii titulari ai unui foarte important minister îmi mărturisea rușinată că în ședințele de lucru președintele republicii îi înjură, între el și ei – miniștrii – neexistând raporturi de colaborare, ci de aspră subordonare. Fără a-i consulta niciodată, el ordonă permanent. Iar stereotipele comenzi executorii le sunt adresate pe un ton veșnic răstit, ca ultimelor slugi dresate să răspundă mecanic « Am înțeles, să trăiți, Tovarășe Președinte! » Atât și nimic mai mult. Închipuiți-vă așa ceva în Elveția... Vocabularul penibil și agramat al șefului statului se reduce la câteva zeci de cuvinte, multe rostite eronat, căci cultura sa e nu deficitară, ci inexistentă. Însă ele se consideră orator și ține în fiecare zi un discurs sau două. De fapt, același discurs de ani de ziele, în cursul căruia dă din mâini, e maniac, și se strâmbă ca și când ar face cu ochiul unei fantome zărite numai de el. Ceilalți tremură, nu co(me)ntează și aplaudă. Omul, cel mai mare capital – în fapt la ce se reduce și ce înseamnă? O compoziție de gelatină, o lozincă, un automat, un cobai, un compot în care spaima, servitutea și dresajul s-au amestecta cu îndobitocirea. Omul nou e un biet vierme social. Un biet actor de două parale, pe care mizeria ideologiei îl silește să-și aduleze în fiecare clipă – cu o cât mai accentuată exagerare – superiorul, de umorile căruia depind pâinea, libertatea și viața sa deplorabilă. Iar adeseori, de asemenea, existența familiei sale.

II.

Membru sau ne-membru de partid, fiecare cetățean în comunism, cu atât mai mult sau în primul rând fiecare intelectual, are un dosar politic, politic și acuzator, de la sine înțeles, însumând zeci, sute, mii chiar zeci de mii de pagini. Dosarul respectiv se dilată an de an, altfel s-ar împuțina cadrele poliției secrete. Or ele nu se împuținează, nu se reduc, ci cresc – de asemenea an de an. A zecea parte din populația României o alcătuie funcționarii de toate nuanțele ai poliției. Amintitul dosar, la care conducerea politică ține întotdeauna mai fierbinte decât la omul din dosar, oare ce cuprinde? El cuprinde caracterizări de natură să prejudicieze, antecedente infracționale sau considerate ca atare, fapte mai mult sau mai puțin existente, însă întotdeauna fals interpretate sau tendențios interpretabile, informații în defavoarea subiectului, luate sub presiune, denunțuri, calomnii, înregistrări de discuții telefonice, corespondență interceptată, învinuiri aberante, elemente pentru șantaj etc., conform cărora fiecare cetățean sau în cazul nostru fiecare intelectual poate fi considerat în orice clipă după necesități și circumstanțe – un eventual delicvent, un infractor, un element ostil regimului, care se cere de urgență eliminat, lipsit de contacte cu societatea, (spre a nu « influența » și pe alții) sau pur și simplu lichidat; conform cărora fiecare intelectual poate fi oricând arestat, fiecăruia i se poate oricând intenta unul sau mai multe procese, rezervorul de prezumtive culpe există, fiecare poate suferi degeaba o condamnare sau poate fi trimis în fața plutonului de execuție. Dar el poate pieri – mai lent sau mai repede, hotărârea aparține rațiunilor puterii politice – și fără să fie neapărat închis, judecat, osândit, și fără nicio procedură. E doar izolat. E doar scos din orice serviciu. I se refuză doar statornic dreptul la muncă. E calificat apoi drept parazit social. Este evacuat cu forța din locuința în care domiciliase, chiar dacă e a lui și aruncat în stradă. Sunt avertizați vecinii, prietenii, cunoștințele că un asemenea element netrebuitor societății trebuie evitat. I se interzice dreptul de ședere în Capitală sau în mai multe orașe. I se retrag titlurile universitare, distincțiile, decorațiile, partea pozitivă a trecutului său. E dezbrăcat de orice merit. Studiile sale nu mai sunt brusc valabile sau luate în considerație. Identității sale i se substituie una fictivă. I se întocmește o fișă psihiatrică din care să rezulte că e nebun. Pe scurt, se procedează la un soi brutal de retrogradare și terfelire, ca în situația trădătorilor din cadrele armatei, se procedează la o represiune. De la caz la caz, după aceea, un accident de circulație sau un alt fel de accident, simularea vreunui furt cu jaf și tâlhărie în cursul căruia cineva te ucide, o moarte prin imprudență și câte alte invenții bine sau prost puse la punct întregesc dosarul ieșirii tale definitive din societate și din viață. Spre deosebire de ceea ce spune una din formulele total vide cu care comunismul narcotizează pe naivi, adică – vi l-am mai citat – sloganul Omul, cel mai mare capital, adevărul este că în comunism omul nu contează nici cât un scuipat sau nici cât un gunoi. Ca dovadă că în U.R.S.S. au fost fără nicio problemă sau reticență exterminate zeci de milioane de oameni, dintre care firește mulți participaseră ei înșiși la edificarea comunismului, fuseseră revoluționari ei înșiși. Revoluția însă i-a omorât. Ca să rămână tânără. Ca dovadă că în România, despre care vorbesc azi, țară cu o populație de 22 milioane de locuitori, au trecut prin închisoare aproape zece la sută din acești locuitori, adică aproape două milioane de oameni. Iar dintre intelectuali, peste 30 la sută. Ca dovadă că, de asemenea, în România, astăzi țara cu cel mai scăzut nivel de trai din estul Europei comuniste, în afara faptului că munca în genere e plătită cum nu se poate imagina mai rău, iar munca intelectuală e plătită mai prost decât cea manuală; în afara faptului acesta, oamenii sunt vânduți ca sclavii altădată. Cine dintre românii stabiliți în Occident are bani, acela își poate cumpăra proprii copii, frați, părinți, rude părăsite a fortiori în țară. Prețurile sunt variabile. Pe unii se cere mai mult. Pe alții se capătă mai puțin. Revoluția are nevoie de valută, ca să continue. Pentru practicat așadar exploatare, negoț de sclavi, batjocură și teroare, într-adevăr omul e cel mai mare capital, dar numai pentru aceasta și numai în acest sens.
În mod arbitrar și discriminatoriu, intelectualii se împart, în ochii puterii politice, după originea lor socială, în două categorii: cei proveniți din rândurile clasei muncitoare, a căror origine socială e considerată sănătoasă – și ceilalți, ai căror părinți au fost de cele mai multe ori aruncați sau chiar uciși în închisoare, iar uneori ei înșiși, din pricina discriminărilor sociale mult mai dure decât – în fascism – discriminările rasiste. Ca să nu mai discutăm că numeroase au fost cazurile acelora care au suferit rasial, ca evrei, din cauza fascismului și social, ca burghezi, din cauza comunismului, persecutorii lor fiind uneori aceleași persoane, mutate peste noapte cu instincte și « convingeri » dintr-un extremism în altul.
Dacă față de ambele categorii de intelectuali, deci față de întreaga intelectualitate, atitudinea puterii politice este permanent una de neîncredere și bănuitor filaj, totuși, când e obligat să aleagă, să prefere să decidă, partidul decide pentru intelectualii săi, adică pentru aceia ai căror părinți n-au fost intelectuali. Altminteri ar fi molipsitor, și revoluția se asigură luând măsuri profilactice. Admiterea bunăoară în universitate, așadar dreptul de a urma studii superioare se acordă numai celor care sunt înscriși în Uniunea Tineretului Comunist, un fel de Hitlerjugend, numai celor ai căror părinți sunt membri de partid și nu prezintă semne de degenerescență ideologică: adică n-au avut condamnări politice. Condamnările de drept comun sunt admisibile și admise. Clientela partidului se recrutează din mulțimea celor cu astfel de tinichele de coadă. Degeaba ai fost un elev excepțional, dacă dosarul tău politic (unde figurează părinți, bunici și străbunici) lasă de dorit. Vei fi trimis la munca de jos, în agricultură sau în fabrică, obligatoriu. Iar studenți vor deveni cei pe care nu-i duce mintea dincolo de numărul picioarelor gâștii, dar îi duce partidul. Studenți vor deveni trântorii, leprele, delatorii și agitatorii politici, care de la sine înțeles că n-au nevoie să știe carte, ci să mânuiască revolverul și ciomagul, ortografia forței. În cadrul diferitelor mai mari sau mai mici conferințe ale cadrelor didactice din România, conferințe programate și ținute în ultimul deceniu, mii de institutori și profesori au raportat an de an că ori de câte ori la o școală sau alta, într-o clasă sau alta, într-un oraș sau în altul îi întreabă, așa cum se obișnuiește, e un test, pe elevii mai în vârstă către ce ocupație ar dori să se orienteze, ce vor să se facă ori să devină în viață, cvasitotalitatea celor slabi, ei au intuit că nu au altă șansă, foarte slabi – repet, aceștia răspund, (fără a sta pe gânduri, și simptomatic desigur) că milițian sau securist. Adică polițiști – miliția fiind aproximativ poliție administrativă, sau cea de toate zilele să zicem, iar securitatea fiind sigur poliția politică sau cea de toate nopțile, dacă ținem cont că majoritatea arestărilor au loc după miezul nopții. Ce dovedește oare un asemenea test? Că un spirit elementar de observație și instinct fără greș îi face să știe și pe cei mai săraci cu duhul dintre elevi, pe codașii claselor, două lucruri de teribilă importanță : neobligativitatea vreunei capacități intelectuale, dacă intri în poliție, unde salariile sunt mari și calea, pe de altă parte, a dominării celor într-adevăr inteligenți și capabili de către proști, dar de proști devotați, agresivi și periculoși, prin absolutismul ce-l conferă puterea, sigură. O putere discreționară, în care instinctul profanării nu e ultimul, o putere de viață și de moarte asupra aproapelui, o colosală putere încăpută abundent și prioritar tocmai pe astfel de mâini (foarte neîndemânatice la scris, dar gata la un semn să se transforme brusc în pumni, să se năpustească animalic asupra ta) și a acestor capete nemobilate (în care comunismul vâră cu lesniciune, dezvoltă cu cinism, exacerbează cu interesată perfidie – ca pe un viciu – dogma, fanatismele, disprețul față de om și îndeosebi de intelectual, instinctele, ura, stricăciunea sufletească, abuzul, bestialitatea, șiretenia, eschivarea și fuga de răspundere, setea de sânge, de jaf, de sacrilegiu și de reducere cu orice preț a adversarului la tăcere sau la tăcerea cea veșnică). Ei nu au idei multe, dar în schimb, le au fixe și vor îndeplini, ca roboții programați pe frică și agresivitate, orice ordin, oricât de anormal, de feroce sau de idiot.
Recrutați ca informatori de poliție încă de pe băncile școlii, în schimbul unor mici sume lunare, li se cere să-și denunțe colegii, profesorii și părinții. La început. Sau, spre a feri de cine știe ce implicații inutile cadrele securității – care nu vor să săvârșească unele ticăloșii direct cu mâinile lor, sau nu vor întotdeauna – sunt instruiți de pildă (sub pretext că sunt copii și se joacă, de ! ce să faci ?) ca să spargă anumitor intelectuali cutiile poștale ori să le fure din sertar, din buzunar, din mapă, din portvizit anumite hârtii. Și cum partidul e unicul zeu al acetsor nenorociți și victime, ce vor fi preschimbate în călăi și cărora – altă categorie – li se adaugă numeroasele vlăstare abandonate de familii în destrămare sau alese direct din vermina caselor de corecție, tot partidul va dispune repartizarea lor în diferite posturi, după trebuință. Partidul poate să te trimită să lucrezi unde vrea el și ce vrea el sau ce îi trebuie lui. Nu se admit refuzuri și explicații, că nu ai – bunăoară – pregătirea de rigoare. Ai să înveți. Ai s-o ai. Cu numai trei clase primare, unii au fost numiți și au rămas profesori universitari. Nimeni nu s-a născut învățat. Fără măcar serviciul militar satisfăcut, unii s-au pomenit generali. Cazul însuși al președintelui Republicii Socialiste România. Partidul te ajută, că el e bun. Ești plantat lângă un veritabil om de pricepere și bun profesionist, însă care nu dispune de nicio putere. Tu îl controlezi, tu îi ordoni ceea ce ți-a ordonat partidul, tu îl spionezi, tu îl denunți, tu îl pizmui, tu îi urmărești mișcările și dacă insiști, la nevoie, deprinzi încetul cu încetul din profesia lui câte ceva, îl obligi sau îl obligă partidul să te învețe, te învață dacă are pe cine, tu îl sperii, îl ameninți și între timp crești – fiindcă așa vrea partidul: ca (între timp) să crească mereu și mereu cadrele sale de încredere – și tot partidul are grijă să-ți furnizeze pe nemuncitele studii, diplomă, grade care foștilor tăi colegi de școală, din pricina originii sociale nesănătoase, li se refuză, deși într-adevăr sunt inteligenți, și într-adevăr muncitori, și sigur eficienți, și indispensabil competitivi, și adeseori eminenți chiar. Dar ce folos și ce importanță are valoarea sau pregătirea profesională? Niciuna. Prejudecăți burgheze. Apoi aceluia care te-a crescut, ți-a arătat, s-a străduit să te inițieze, care te-a suportat, a vrut instruindu-te să demonstreze că și el, vechi titrat, e de folos partidului și societății, aceluia îi dai brânci de nu se vede, îl scoți pe ușă afară, îl azvârli câteodată în temniță, ai devenit cineva, ești un intelectual al partidului, are și partideul nevoie de intelectuali de incredere și de viitor în rândurile lui, care s-au ridicat de jos, tovărășește, prin « luptă de clasă ». Să nu întrebați ce este aceea. Nu veți afla niciodată cu exactitate. Ca și pe altele, vorba aceasta compusă considerați-o una din multele formule nebuloase cu care în comunism partidul te poate promova în pisc sau te poate strivi ca pe o muscă, sortindu-te abisului. Ei, dar tocmai când îți era lumea mai dragă, pasul mai sigur, viitorul mai luminos și tu mai intelectual, partidul te mută într-o altă muncă. Și apoi într-alta. Ești numai ceea ce vrea el: partidul. Tu singur nu însemni, altminteri, nimic. Și îndeplinești rolul pe care ți l-a destinat partidul. Scurt. El te numește ce vrea și te trimite unde vrea. Fără împotrivire. Fără crâcnet.
Prin 1946 sau 1947, României (și așa asfixiindu-se de fericire după numeroase dictaturi, ocupații, războaie, calamități și sacrificii constând în sute de mii de oameni pierduți zadarnic pe două fronturi) i s-a anunțat onoarea vizitei sau onoarea și vizita patriarhului Alexei al Moscovei. Nu-l chemase nimeni și nu suferea nimeni de lipsa lui, dar dacă venise nepoftită atâta armată roșie, de ce să nu vină neinvitat și el ? A venit. Se cerea să-l însoțească pe la biserici, lăcașuri de veche tradiție creștină, mânăstiri, schituri și mitoace, doi preoți români însărcinați cu explicațiile de specialitate și de rigoare, dar care să știe bine rusește și să fie în același timp comuniști. De ce doi? Ca să se suspecteze unul pe altul și să informeze fiecare partidul despre ce a zis, cum s-a uitat, ce a făcut, cum s-a comportat celălalt, cu cine, cât, despre ce s-au întreținut. Prin urmare, ca să se spioneze și ca să se denunțe reciproc –. De aceea doi.
Preoți români știutori de limbă rusă erau mulți, mai ales din Basarabia, de unde fugiseră când pe această provincie dintotdeauna a noastră puseseră stăpânire sovietele; dar, deși cunoscători de rusește, ei nu erau comuniști. Ce te faci? Preoți comuniști iarăși existau berechet, că sămânța proastă a oportunismului prășise destui, dar mai niciunul nu știa bine rusește. Ce te faci ? Ei bine, partidul a hotărât să îmbrace popește doi colonei de securitate care vorbeau limba rusă : unul de origine sârbă, un jugoslav, celălalt de origine bulgară – și ei să-l însoțească în drumurile lui pe patriarhul Alexei al Moscovei, sosit în vizită în România. Zis și făcut, așa s-a întâmplat. Mai târziu amândoi coloneii aceia de securitate, îmbrăcați câteva zile în odăjdii popești și însoțindu-l pe înaltul ierarh rus de colo-colo, au ajuns rând pe rând la închisoare. Acolo i-am întâlnit eu. Pe colonelul de origine sârbă, cu rubedenii în Jugoslavia, l-au întemnițat pentru și după schisma lui Tito. Pe colonelul de origine bulgară, cu rude la Varna și la Sofia, în Bulgaria, l-au întemnițat ulterior decesului în Uniunea Sovietică a lui Dimitrof, deoarece s-ar fi îndoit cu glas tare că Dimitrof murise de moarte naturală. Povestirea pe care o auziți mi-a și ne-a istorisit-o, mie și altora, în închisoare, primul fost colonel, sârbul. Și tocmai pe când ne înșira el mai cu ciudate amănunteși mai cu picant haz peripeția, cineva l-a întrebat ca din întâmplare:
- Bine, bine, măi frate, și dacă de pildă patriarhul Moscovei și-ar fi dat seama că tu sau celălalt nu sunteți cu adevărat preoți?
La care Dușa Ioanovici să zicem, așa îl chema sau nu-l chema pe narator, cu o prezență de spirit remarcabilă pentru felul cum gândește, ordonă și procedează un partid comunist, a răspuns caracteristic, prompt și elocvent:
- Dar ce, parcă noi eram siguri că el este Alexei, că este patriarh și că este patriarhul Moscovei?
Fiecare comunist nu e lăsat să fie decât ceea ce, doar ceea ce consideră partidul că trebuie să fie și numai atâta timp cât partidul are nevoie.
O poetă, bună prietenă cândva a mea (deoarece convingerile noastre au diferit crispant mai târziu, a intervenit despărțirea...), comunistă din ilegalitate și care nu se abătuse până atunci niciodată de la normativul oficial, a îndrăznit prin 1956, când încă nu era voie de la partid pentru nimic în lume să iubești și să fii melancolic în poezie, a îndrăznit într-o strofă să spună că frunzele arborilor cad ca niște lacrimi. Imaginea aceasta în 1956 era s-o piardă. Cum de își îngăduie (auzi, lacrimi!) a fi tristă? Cum de cutezase fără a consulta pe un responsabil cu cultura, a scrie că anotimpul toamnei, fiincă poezia se intitula « Toamnă », plânge? De ce să plângă toamna într-o țară cu regim comunist ca România, unde optimismul se revărsa gâlgâitor prin toate robinetele firii? Toamna plânge numai în capitalism. Au avut loc ședințe de înfierare la Uniunea Scriitorilor, nefericita poetă (care trebuia să cânte numai fericirea, bucuria și mitologia trivială a partidului) a fost insultată, hulită, pusă ca să-și facă autocritica prin fabrici. În mod așa-zis spontan muncitorii au acuzat-o, care mai de care, de spirit mic burghez și adormire a vigilenței proletare, prietenii cei mai apropiați – după respectivele prelucrări, ca s-o « ajute » - au fost puși ca să o sictirească, iar unul dintre colțoșii delegați la acele ședințe ale însuși (nu-i) Comitetului Central a prevenit-o cu următoarele cuvinte: « Să nu uiți, tovarășă nu știu cum te cheamă, că noi te-am făcut poetă și noi te desfacem, dacă vei mai repeta asemenea ofense aduse viteazului partid comunist român ». Viteazul partid – îi apucase vitejia – din apostrofarea vorbitorului se alcătuia cvasi-integral din dezertori, bărbați care nu satisfăcuseră niciodată serviciul militar, agenți ai Sovietelor subvenționați pentru sabotaje, femei eșuate în politică și în viață, vechi informatori « cu voie de la partid » ai vechii poliții, fasciști pocăiți doar formal și bălăciți în vopsea roșie și alte asemenea redutabile elemente, cărora le tremurau pantalonii și fustele ori de câte ori se tusea la Moscova. De reținut însă că în comunism, conform mentalității curente, poeții sunt făcuți așadar de partid, ca niște conserve de cartofi [n.n. corect “legume”, “fructe”]. Sau cel puțin aceasta a fost și a rămas convingerea partidului. Bineînțeles, acordați-mi favoarea de a preciza: poeți oficiali.
Dar ca să nu las neterminată nici povestea cu cei doi colonei, am să mă întorc la ea destăinuindu-vă că de fapt realul sau imaginarul – o sosie a lui – patriarh Alexei din 1946, cât de patriarh și cât de Alexei o știe doar Kremlinul, nu mai are azi importanță – care la el în Rusia oblăduise, supraveghease și indicase în expert, de-a lungul anilor, organizarea arestării unui considerabil număr de peoți care nu s-au mai întors din deportare și lagăre de muncă niciodată – nu pentru ca să vadă biserici românești ne vizitase imediat după război și după victoria fostului seminarist și refulat Stalin asupra gâștelor și a hitlerismului, ci venise la noi ca un specialist al K.G.B.-ului în problema religioasă. Venise ca să dea în detaliu necesarele instrucțiuni de procedură în trecerea masivă la arestarea, anchetarea și încarcerarea preoțimii române. Curând, foarte curând, chiar după încheierea vizitei sale de... lucru, a urmat un uriaș val de arestări din rândurile duhovnicilor ortodocși mai de frunte, calomnierea și misteriosul deces al mitropolitului Moldovei, învinuit și că ar fi fost francmason, desființarea și interzicerea bisericii greco-catolice (sau unite) din România, care asculta de Vatican, arestarea – pe lângă zeci de preoți – a celor șase înalți prelați care conduceau această aripă a bisericii (episcopul Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie) și care cu toții aveau să piară ca niște mucenici, fie în închisori, fie în domiciliu obligatoriu. Și ceea ce nu se inaugurase decât foarte sfios cu cei doi colonei de securitate din fabula vrednică pe care ați ascultat-o mai înainte, a devenit la repezeală regulă, proliferând: regimul comunist a hotărât să introducă sistematic, organizat, abil, ca preoți printre preoți adevărați, feluriți ofițeri ai poliției sale politice, anume pregățiți în acest scop, din rațiuni desigur și necesități de partid. Așa se explică de ce o bună parte din preoțimea ortodoxă de azi, aflătoare în țară, este alcătuită din securiști travestiți de circumstanță în popi, iar preoții riguros selectați pe care această biserică de la București îi trimite să oficieze în țările Vestului sunt în majoritatea lor, de fapt agenți, spioni și propagandiști deghizați. Orice stat comunist, prin urmare și statul comunist român, e un stat ateu și consideră religia – precum știți – un opiu. Or, cum comunismul iubește numai drogurile cu care intoxică el lumea, se va opune violent – e de la sine înțeles – teismului. E de la sine înțeles și poate că ar fi și de respectat până la un anumit punct, în felul său, acea speță de ateu, acel ateu care, bazat pe o cultură proprie și pe o experiență de viață proprie, și pe deziluziile sale personale, și pe gândirea lui zgâlțâită de întrebări, prăbușiri, și dezastre și concluzii ferme, a ajuns prin sineși a renega pe Dumnezeu, dovedindu-se apt să explice și să-și explice de ce. Nici pomeneală de așa ceva, în cazul comuniștilor. Ei, majoritatea, sunt superstițioși, fără multă știință de carte și de știință, fără psihologie și probleme, fără trebuință de libertate sau aspirații către structurile libertății, slugarnici în față și flecari în spate, produse ale unei mașini sociale de presat creiere și care nu duce nevoie de oameni gânditori, ci de executori fideli. Fideli și programați. Ateismul nu este rodul devenirii lor, convingerii lor, evoluției lor, ci o directivă sau o sarcină partinică, pe care fiecare partid comunist mai mic o primește ca atare din partea partidului comunist mai mare, adică a partidului comunist rus și o execută disciplinar, apoi raportează de executarea ordinului întocmai. În sinea lor și în casele lor, pe ascuns, unii din marii șefi comuniști bâțâie de frica lui Dumnezeu, un Dumnezeu schimonosit ca și ei, obscur, haotic, bolnav și complice cu bandiții, căruia-i cer scuze că au ucis, ajutor ca să ucidă în continuare și soluții de a-și masca noile intenții asasine și vechile crime. În sinea lor și în casele lor, pe ascuns, unii se roagă, poartă cruciulițe prin buzunare secrete, alții se închină cu limbă în cerul gurii, alții adună icoane afumate, care să miroasă a tămâie și lumânări, alții transportă noaptea la ei acasă preoți legați la ochi (ca să nu știe unde au fost duși, să nu mărturisească pe cine au văzut sau unde au slujit), îi pun să le boteze copiii, să le citească rugăciuni de căință (deși nu se căiesc și comit mai departe alte nelegiuiri și alte atrocități), să oficieze căsătorii religioase în secret, să cânte la căpătâiul morților etc. Iar dacă e vorba de moarte, adesea drasticii atei din vârful piramidei comuniste, când simt că li se apropie sfârșitul, unii din ei cer sfâșietor, hilar, să se spovedească, să se cuminece și să fie înhumați creștinește. Deși Dumnezeu nu există și religia e un opiu.
La înmormântarea din 1957 a primului ministru Petru Groza, care ajutase rușilor să falsifice rezultatul alegerilor din 1946, apoi să detroneze în 1947 pe ultimul nostru rege, apoi să desființeze în 1948 partidele politice democratice, apoi să înstrăineze complet economia națională, apoi să exproprieze pe deținătorii de mari terenuri agricole și întreprinderi industriale ș.a.m.d., la înmormântarea lui Petru Groza a oficiat patriarhul țării și nenumărate soboruri de prelați.
Părinții actualului președinte al Republicii Socialiste România au fost și ei înmormântați cu cădelnițe și mare fast religios, transmis de televiziune. De televiziunea comunistă a statului ateu.
Un fost locotenent în vechea armată, Emil Bodnăraș, care dezertase la ruși înainte de 1940, ca să devină după război general, ministru și una din figurile cele mai nelispsite ale Comitetului Central, bineînțeles iarăși cu ajutorul dezinteresat al sovieticilor, a cerut și el să i se acorde funeralii religioase și separat a avut grijă, nu din banii lui, firește, să clădească și o biserică în Bucovina, de unde era de baștină, exprimându-și testamentar dorința de a fi înhumat acolo. Dorința i s-a îndeplinit.
Iată așadar că oficial diriguitorii comuniști fac pe ateii și cer poporului – vrea sau nu – să se hrănească silit cu nutrețul ateismului, iar în intimitatea lor – ipocriți, primitivi, superstițioși, bigoți – întrețin relații clandestine cu Dumnezeu; pe care încearcă să-l păcălească, după ce i-au izgonit fidelii, i-au jefuit lăcașurile și i-au răstignit slujitorii.
Poporul, și mulțimile, și clasa muncitoare – concepte goale și propagandistice – sunt pentru a fi exploatate, mințile, ținute în întuneric și purtate cu prapuri și tobe în frunte ca să-și ovaționeze cât mai ades, cât mai servil și cât mai cu optimism asupritorii și gâzii. Gâzii se îmbracă numai cu veșminte din stărinătate, cumpărate pe valută, mănâncă numai bucate intruvabile pe piață și exotice; voiajează pe toată scăfârlia pământului; toacă milioane la ruletă și risipesc sume incalculabile pe capricii. Iar clasa muncitoare muncește, că tocmai de-aia se cheamă clasă muncitoare. Sau dacă i se năzare de grevă, cum s-a întâmplat în două rânduri cu minerii de pe Valea Jiului, instigatorii sunt aruncați de vii în bazine cu acid sulfuric. Succes al industriei românești. Și intelectualii – câți încă mai respiră, câți încă n-au fugit, câți încă mai joacă rol de paravan potemkiniadei oficiale – folosesc îndeosebi demagogiei: sau spre a fi făcuți mai totdeauna țapi ispășitori, când ceva merge rău (iar în România toate merg rău, acum) sau spre a se face din ei elemente cooperante, delatori și vasali, condiție sine qua non a unui mizerabil modus vivendi.


III.

Ceva mai înainte vă pomenisem de o fostă prietenă și poetă comunistă, admonestată în 1956 – era anul contrarevoluției maghiare – că nu i se va mai ști de nume, dacă va persevera să rezerve spațiu ideatic și atenție înlăuntrul poeziei sale motivelor elegiace, tristeții, dezolărilor, fiindcă pe poeți – pe poeții oficiali – îi face și îi desface partidul ca pe lăzile de legume, atât existența, cât și notorietatea lor depinzând de cheful, nazurile și interesele mereu schimbătoare ale partidului.
Am să relev în paragrafele următoare niște detalii politice și culturale poate că nu unanim știute nici azi – când pare că se cunosc totuși ceva mai multe detalii despre comunism – de către opinia publică a Occidentului.
Când, în 1944, România a început să fie ocupată militar de armatele sovietice, ocupație căreia atât rușii, cât și cozile lor de topor i-au zis eliberare, ca și când ai spune noroiului hidromel, de cum pătrundeau într-un oraș, cel dintâi act « eliberator » era acela de a sparge tezaurele băncii naționale și, desigur, și pe ale celorlalte bănci, însușindu-și socialist conținutul. A doua măsură « eliberatoare » consta în ridicarea de la domiciliu pentru totdeauna sau pentru un timp lung a unora din cele mai de seamă și de obicei mai populare personalități ale așezărilor urbane în care slavatorii pătrundeau furând, siluind și pustiind: oameni politici, avocați, preoți, arhitecți, negustori, magistrați, ofițeri, proprietari, profesori, ingineri, ziariști, medici etc., – în genere intelectuali sau (termen și mai peiorativ) intelectuali burghezi, orice intelectual fiind, în mentalitatea lor, de regulă, burghez. Și deci dușman de... clasă! Lipsite în felul acesta din prima clipă de energia minții acelora care le-ar fi putut la nevoie conduce, masele populare terorizate, cu frica în oase și sabia deasupra capului, fără nicio busolă morală, puteau fi mai lesne îngenuncheate, dezorientate, supuse oricăror abuzuri din partea ocupanților sau a « eliberatorilor », dacă e să discutăm în termenii unui umor absurd. Îndeobște, ei te eliberau de bunuri și de viață, oricine riscând să fie împușcat oricând, pe stradă sau în casă, fără nicio explicație sau motivare. Veneau cu liste gata făcute, pe care cel mult le completau, niciodată nu împuținau numărul persoanelor de pe acele funerare liste întocmite anticipat de agenții lor, agenți peste a căror activitate subversivă fostele regimuri burgheze, democratice și tolerante trecuseră adesea cu blândețe, miopie și indiferență. Blândețe și indiferență pe care apoi le-au plătit cu viața multora dintre membrii lor.
Toate ziarele, revistele, periodicele au fost suprimate sau câtorva cu largă audiență la public li s-a mai păstrat o scurtă vreme titlul, schimbându-li-se radical conținutul.
Toate editurile au fost închise sau câtorva li s-a mai suportat existența în măsura în care s-au angajat să devină oficine de propagandă comunistă.
În fiecare minister, în fiecare instituție, în fiecare asociație profesională, în armată, în școală, în presă, în biserică s-a trecut la epurări. Era prima fază a reglării din societate. Urma pentru unii din cei azvârliți pe drum, ca o momeală (mai târziu aveau să-i excludă, învinuindu-i că s-au strecurat acolo ca dușmani de clasă, înșelând vigilența clasei muncitoare...) propunerea de a se înscrie în partid și de a desfășura o activitate antinațională și antiumană. Urma pentru alții închisoarea, deportarea în Uniunea Sovietică sau exterminarea.
Proprietățile particulare s-au expropriat, la sat și orașe, fără a se acorda niciun soi de despăgubire nimănui. Majorității foștilor proprietari nu li s-a permis nici măcar să-și ia lucruri de îmbrăcăminte, pentru ei și pentru copii.
Bibliotecile au fost arse. Cărțile celor mai mulți autori interzise. Manuscrisele lor confiscate. Academicienii – dați afară din academie, unii arestați, alții evacuați din case, treziți fără niciun mijloc de existență.
Tot așa, scriitorii afirmați și care nu « colaborau » sau nu li se accepta colaborarea. Exista o Societate a Scriitorilor Români. Ea a fost desființată. Cine a refuzat să scrie pentru comuniști n-a mai avut voie să publice. Tot așa ziariștii. Unele conștiințe au renunțat la rigoare și demnitate, supunându-se circumstanțelor, preferând compromisul, complicitatea cu abuzul, decât consecințele lui pe propria piele. Alte personalități au acceptat riscul de a-și păstra verticalitatea și de a înfrunta moartea. Floarea intelectualității noastre a dispărut. Zvârliți în temniță, într-adevăr unii au pierit acolo sau la scurtă vreme după așa-zisa lor – târzie – punere în libertate. Zeci și sute. Sute și mii. Cum însă aveau acută nevoie de propagandă (pe forma aceasta a minciunii comunismul a cheltuit sume enorme) și cum numărul celor trecuți de partea lor – deși plătiți fantastic – nu era îndeajuns de mare, mulți fiind ziariștii și scriitorii care nu acceptau să sprijine regimul și mulți, de asemenea, cei epurați, privați de libertate, dispăruți fără urmă, sinuciși, omorâți pe stradă, luați la anchete în Rusia de organele K.G.B.-ului, oficialitățile comuniste și-au inventat o școală proprie – un fel de fabrică – de produs în serie poeți, prozatori, dramaturgi, ziariști, critici și ce mai trebuia. Acelora care veți spune cu indignată stupefacție, stupefiați, că talentul artistic e înnăscut, că el nu se poate preda și învăța la nicio școală sau că e ridicol să urmezi cursuri (ce fel de cursuri?) pentru a deveni romancier, epigramist, poet liric sau autor teatral, vă voi răspunde că aveți dreptate, însă totuși așa s-a procedat. Urmând exemplul experimentatei Uniuni Sovietice, partidul comunist român a înființat o « școală » de literatură, ziaristică, artă și îndoctrinare, ai cărei absolvenți alcătuiesc în considerabilă proporție suprastructura noii societăți actuale. Constatarea, deloc surprinzătoare, că majorității acestor scriitori și artiști le lipsesc tocmai măiestria artistică și harul, v-o puteți – cauzal – explica singuri. Tipului de scriitor comunist român pe care-l preferă actualul regim nu artă, nu vocație, nu cultură, nu talent i se cere, ci pregătire politică în primul rând: el e un propagandist, sau, și mai rău: un mesager al poliției de partid. El răspunde la comenzi cu hotărârea odioasă și docilitatea abjectă de a servi în orice idee de folos țelurilor diseminării comunismului în lume și menținerii sale înlăuntrul țării, prin orice mijloace, acreditând ideea că în țările Estului s-a realizat un tip de societate model. Cine vrea într-adevăr să guste laptele și pâinea acestei societăți model n-are decât să meargă – dacă le va găsi – să le guste acolo și să trăiască un timp înlăuntrul fericirii din țările de Est. Se va vindeca pe totdeauna. Dacă se va mai întoarce, bineînțeles. Dacă va mai fi lăsat să se întoarcă și să spună ce a văzut. Iar medicamentul cel mai eficace contra comunismului nici nu este altul decât comunismul, decât conviețuirea un timp cu sau în măruntaiele de vis ale acestei gâște îndoctrinate care este ideologia comunistă, obișnuită să-și mănânce prozeliții, adoratorii și nostalgicii cu insațietatea cu care își mânca, în antichitate, Cronos, copiii.
Toți sau aproape toți deținătorii puterii politice în comunism au diplome, titluri universitare, opere și ranguri. Foarte puțini însă dintre ei au și studii. Să nu vă mire. Ei sunt licențiați; ei sunt doctori în fel de fel de discipline; ei sunt membri ai Academiei sau acedemiilor române și străine; ei conduc institute în care nu se pricep nici la o șurubelniță; ei sunt autori de cărți scrise de alții (cărți cărora uneori nu le cunosc nici titlurile, necum conținutul); sunt directori, sunt președinți, mari comandanți, mari șefi și eminențe. Distinse eminențe. Dar, cu toate că învestiți cu asemenea flatante titluri; cu toate că ajunși pe căi oculte în posesia unor acte doveditoare precum că ar fi absolvit școli superioare și facultăți științifice și umaniste, adevărul gol-goluț e că foarte puțini dintre ei eu – așa cum vă spuneam – și studii efectuate realmente. Dintre dânșii, majoritatea n-ar ști (căci de unde și când?) să spună în ce școli au învățat și când, cu cine au fost colegi, care obiecte se predau în școala respectivă, ce discipline i-au atras, cum se vor fi numit profesorii audiați, din cine era compusă comisia care le-a acordat diploma de absolvire, sau licența, sau doctoratul, sau certificatele cu care încearcă să ateste comic că au frecventat și au absolvit cursuri universitare etc. Pentru că respectivele certificate li s-au înmânat ca niște prime onorifice, ca niște cadouri din partea viteaz-mărinimosului partid, prin exercitarea puterii absolute și din ordinul partidului, fără martori, fără public, fără colegi sau concurență, necompetitiv, pe ascuns, folosindu-se timorarea, șantajul, pilele, amenințarea, coruperea profesorilor. Și când astfel de metode necorecte s-au dovedit ici-colo infructuoase, atunci s-a recurs la scoaterea din învățământ a profesorilor, la anularea studiilor pe care ei le satisfăcuseră prin efort și examene strălucitor trecute, la arestarea ca reacționari, chipurile, și la condamnarea celor a căror conștiință nu se lăsase terfelită sau nu fusese de vânzare. Dimpotrivă, cei care se lăsaseră manevrați și acceptaseră abjectul târg, din oportunism, teamă, interes, renegând orice urmă de probitate profesională; aceia care emiseseră incontinent, fără nicio examinare, certificate de promovare și bună școlaritate atâtor inculți mari membri de partid, aceia au fost curând și copios răsplătiți, curând instalați fără nicio altă calitate în vile și-n apartamente de lux și-n fruntea învățământului. A învățământului sau a diferitelor treburi publice, de unde fuseseră puși în disponibilitate cu stupid calm și senină lipsă de răspundere savanți, magiștri și intelectuali de renume internațional. E cazul, bunăoară, al unei femei cu nume predestinat, Suzana Gîdea. În limba franceză, gâde înseamnă bourreau. Fără vreo pregătire adecvată, pe seama inculturii sale circulă zeci de cancanuri acide; această femeie dilatată peste idei care o refuză a deținut și ea mai întâi postul de ministru al Învățământului, unde titular e acum o milițiancă, iar apoi pe acela de ministru al culturii și educației socialiste, calitate în care figurează – căci mai mult decât figurație nu face – și azi, cu o nepricepere proverbială. Tovarășa Suzana Gîdea ar fi fost aceea – după cum se spune – care ar fi acordat, pe când era doar un insignifiant cadru didactic, diplomele de absolvență ale Facultății de Politehnică domnului și doamnei Ceaușescu. Această doamnă Ceaușescu posedând până atunci, în realitate, mari și late, numai două clase primare, iar a doua repetată, într-un fără precedent avânt spiritual recuperator s-a pomenit ratrapând cu timpul de toate: inginer, academician, savantă și așa mai departe. Pe seama ei, ceea ce este cum nu se poate mai explicabil, circulă și mai multe glume caustice. Caustice și tragice. Însă ca să n-o mai urmărească niciodată complexele din copilărie, când îi fusese imposibil să treacă micul prag al marei clase a treia primară, a luat hotărârea conducerii directe a problemelor științifice și culturale din fericita – oare cine ar fi fost mai indicat decât ea? – Republică Socialistă România. Așa că fără semnătura anevoioasă a tovarășei academician doctor inginer Elena Ceaușescu nimeni nu capătă astăzi doctoratul, oricâtă carte ar ști candidatul, oricâtă lume competentă din țară și străinătate i-ar aprecia și recunoaște personalitatea și cunoștințele. Căci doctoratul în România de azi nu-l conferă o comisie de profesori de specialiate, nu e o problemă de cultură, ci în primul rând o problemă politică și obținerea sa cere girul umorilor atotștiutoarei soții a președintelui, el însuși nu mai puțin atotștiutor, comparat până acum cu Alexandru cel Mare, Cezar, Octavian August, Napoleon și cu alții, iar în taină chiar cu genialul Stalin. Dacă în ultimul deceniu și jumătate mii de matematicieni, medici, fizicieni, profesori, ingineri, chimiști, compozitori, pictori, scriitori, arhitecți, regizori, coregrafi, preoți, economiști, geologi, diplomați au părăsit și părăsesc intensi România, sărăcind o cultură și îmbogățind altele, meritul cel dintâi înlăuntrul sistemului este al acestei catastrofale tovarășe Elena Ceaușescu care – împreună cu soborul ei de țațe și milițience și cu partenerul său de viață și de dictatură proletară – a știut a face din ignoranță o teroare și o greață existențială fără precedent. Vitează și ea, ca și partidul.
Ca să revenim însă la oile noastre, e de adăugat că atât promovarea de către unii profesori abili și labili a nulidocților comuniști, cât și promovarea promovatorilor de către promovați n-a avut ca singur criteriu decât meritele politice. De unde și lipsa de respect pentru intelectuali din partea protejaților inepției istorice și ai întâmplării, ei închipuindu-și că întreaga dificultate se reduce la șmecheria de a părea ce nu ești, devenind posesorul pe nemuncite al unor diplome acordate fără examen și martori într-un ceas târziu al întunericului și impasurilor lumii. Necesitatea inventării unei fastidioase și ridicole mitologii de partid, în alianță cu falsul și infracțiunea, au fabricat niște simulacre intelectuale, niște intelectuali pe puncte, potriviți în comedii nescrise, niște falși titrați meniți să dubleze și să țină sub un vulgar control neîntrerupt pe acei adevărați intelectuali de care, volens-nolens, partidul trebuia sau trebuie încă să se folosească, în lipsa propriilor săi specialiști.
În Nordul României, aproape de Ucraina Subcarpatică, pământ altădată parținând Cehoslovaciei, dar după război încorporat abuziv de Rusia Sovietică, pentru ca teritoriul statului român să se afle pe o cât mai mare distanță înconjurat, cvasiasediat și, desigur, mereu sub amenințarea trupelor sovietice oricând gata de invazie, – ei bine! în partea așadar de nord a țării noastre există o provincie cu numele de Maramureș. Legenda spune că de acolo ar fi descălecat întemeietorul Moldovei, Dragoș Vodă, și al uneia din cele mai vestite dinastii românești – aceea a Mușatinilor. În Maramureș sunt mine de plumb, de cupru și aur, dar în același timp și închisori. Unele dintre cele mai crude închisori, de predilecție pentru intelectuali. Crude și multe. Eu am stat în două. Ca deținut politic și intelectual, mă trimiseseră la un moment dat să-mi execut pedeapsa acolo, trebuind să lucrez 12 ore din 24, în condiții subumane, de u primitivism și o rigoare de-a dreptul sălbatice, la aproape 1000 de metri sub pământ, unde temperatura era așa de ridicată că umblam cu toții în pieile goale, în abataje foarte înalte, unde nu se putea asigura securitatea muncii. Nicio mirare că unii au pierit zdrobiți de blocurile de rocă desprinse de sus, la cea mai ușoară clătinare produsă de perforatoarele cu care trebuia să găurim muntele și să căutăm filoanele de minereu. Filoane din ce în ce mai zgârcite. Dar nu era numai asta. Prin fisurile stâncii, se infiltra apă. Apa era acidulată și picura pe trupurile noastre, după cum v-am spus, goale. Acolo unde cădea stropul de apă acidulată, carnea sfârâia și se făcea bubă. În așa fel încât, la foarte scurtă vreme, toți cei care lucram în astfel de locuri expuse ajunseserăm să avem corpurile îmbrăcate ca într-o plasă de zale de bube. Si bubele acelea nu ne mai treceau, nu aveau timp să se cicatrizeze ori să se vindece, deveniseră o rană vie și deschisă, care ne durea tot timpul, formând peste pielea noastră un cofraj, o coajă, o crustă cafeniu-neagră. Pe deasupra, normele pe care eram obligați să le îndeplinim erau în sine irealizabile, înadins calculate astfel. De ce? Pentru ca prizonierul politic să se afle continuu față de direcția închisorii și de puterea politică a statului în stare de culpă și de recalcitranță. Pentru ca în permanență nimeni neputându-și realiza norma, fiecare să poată fi oricând învinuit că sabotează munca, munca socialistă, socialismul așadar și că sabotajul este firește politic și că deci se face susceptibil de un nou proces, în care va fi gratificat cu o și mai mare pedeapsă, în așa fel încât să nu mai spere a se elibera vreodată. Iar dacă nu-ți făceai norma (și, după cum am explicat, nimeni nu putea să și-o facă), la ieșirea din mină erai vârât 12 ore la carceră, desculț, numai în cămașă și indispensabili, cu rația mâncării redusă, iar adesea și bătut. După care te trimiteau iar la munca forțată din mină, unde iar nu realizai norma și iar puteai fi pedepsit cu alte 12 ore de izolator sever. Iar asta zi de zi, noapte de noapte. Iarna, o atare pedeapsă se dovedea foarte dură, aproape de neîndurat, căci frigul cobora acolo, în carceră, până sub 20 de grade, carnea ți se învinețea, picioarele degerau, necesitatea de a țopăi continuu, spre a te încălzi și a alunga somnul morții albe te obosea, te extenua, te apropia de letargie și final.
Odată, într-o astfel de iarnă, mă vârâseră din nou la arest, vreau să spun că nu era pentru întâia oară, din cauza tot a neîndeplinirii normei. Fiindcă eram ajuns la marginile disperării și devenise așa de acută suferința încât propria mea viață nu mă mai interesa, am hotărât să declar greva muncii și pe a foamei. Zis și făcut. Am declarat grevă. Iar târziu, într-o noapte, afară ningea abundent, temnicerul de serviciu, o dihanie crăcănată și scundă, un troglodit pe chipul și în înfățișarea căruia părea că toate urmele involuției sau degenerării concură și zbiară, temnicerul de serviciu, a cărui gheretă bine încălzită se afla lângă celulele noastre de scânduri cu țurțuri de gheață, printre care sufla vântul și pătrundea zăpada, m-a scos așa cum eram – desculț, cu cătușe la mâini și la picioare și aproape congelat –, m-a dus în ghereta lui și cu felurite amenințări căuta să mă determine să renunț la grevă. Nereușind, a luat vătraiul din sobă, înadins ținut acolo până atunci, ca să se înroșească în jăratec, avea o sobiță de fontă, alimentată cu cărbuni, a luat vătraiul incandescent și apropiindu-mi-l ba de o tâmplă, ba de tâmpla cealaltă, mi-a spus, privindu-mă cu setea de omor a unei fiare de pădure: « Uite, aici trebuie să dau! Aici trebuie să dau! ». Firește, n-am să afirm că-l instruise special Comitetul Central Comunist unde anume să-și lovească adversarul de clasă, un intellectual, dar degeneratul știa din instinct, un instinct de asasin, unde e sediul gândirii, ce periculos trebuie să gândești, să gândești îndeosebi liber și deci unde trebuie să aplice el lovitura mortală. Poate că nu-l învățaseră special membrii Comitetului Central (sau, cine știe...) să-mi dea în acea noapte cu vătraiul aprins în cap, în tâmplă, dar nici nu mai era nevoie ca să-l învețe special. Ca și ei, unii nu cu mult mai evoluați, ca și tovarășii lui superiori care își uciseseră cu mâinile lor pe alți tovarăși concurenți din ilegalitate – știa de la natură unde e pericolul și se pricepea de minune unde trebuie lovit fatal. Complexați de o teribilă frică instinctivă care îi și rezumă, superstițioși până la ridicolul monstruos, necivilizați, necompetitivi, mereu imprevizibili în violențele și iraționalismul lor, tributari prin structură negației și distrugerii, niciodată capabili de confruntarea prin argumente și dialog, de nimic nu le este, nu le-a fost, nu le va fi comuniștilor mai frică decât de inteligența adversarului, de domeniul spectacolelor cerebrale (în fața cărora se comportă ca triburile hominide la vederea unor sticle colorate) și de puterile dinamicii minții aceluiași adversar de a-și folosi deplin liber libertatea și emanațiile inteligenței. În aspirația lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la ură, furt, agresiune și asasinat. Neputându-și întrece potrivnicul, ei caută să-l anuleze prin forță, să-l silească să le cedeze, să-l prejudicieze, să-l pună în stare iminentă de pericol sau să-l extermine. Într-una din poeziile clandestine care circulau în temnițele românești, două versuri exprimând situația de fapt a intelectualilor impresionau îndeosebi prin adevărul, semnificația și puterea lor de concentrare:

Nu mintea, nu harul, –
Ne-ați învins cu pumnul și cu parul.

Față de intelectuali, argumentele puterii politice în România de azi – iar prin azi înțeleg toată perioada de după 1944, adică toată vremea dominației comuniste, ea nediferind constitutiv și teoretic cu nimic înainte și după moartea lui Stalin, ci doar travestindu-se, doar îmbrăcându-și procedeele vechi în metode mai rafinate, mai perfide, mai primejdioase – sunt argumentele de fond, arhiștiute, ale comunismului mondial, argumentele forței, cu anexele acestora : corupția, batjocorirea, șantajul, amenințarea, atragerea din imprudență sau neatenție în mici infracțiuni prin care să te aibă la mână, urmăririle neîncetate pe stradă, la domiciliu sau la serviciu, delațiunea, înfricoșarea continuă, arestările, condamnarea, tortura, uciderea. Cine vrea să trateze cu comunismul altfel decât de pe poziții de forță, acela nu știe ce e comunismul, acela e naiv, acela pierde. Fiindcă singura lege de care știu, de care ascultă, sub greutatea căreia comuniștii acceptă să-și respecte cuvântul dat e numai frica. Dacă știu de frică, ei devin rezonabili și, uneori – nu totdeauna – paroliști. Altminteri, își râd cinic de partenerul de discuții, îl sfidează, îl îmbobinează, și-l vâră în buzunar, văzându-și cu nesimțire de scopurile lor fără suplețe și menajament, bine definite șî, desigur, imperialiste. Imperialismul comunist e un imperialism rus. Tendințele expansioniste și dominatoare ale Rusiei folosesc drogul comunismului, narcoticul acesta, iluzia optică și utopia acestei nocive orientări a civilizațiilor împrostite către neantul și dispariția civilizației, ca pe orice bomboană a momelii, ca pe orice capcană camuflată, ca pe o fantastică înșelăciune pentru naivi, pentru idealiști, pentru ignoranți, pentru subdezvoltați mintal, pentru cei care uită cum păcălește vulpea, cum pute dihorul, cum mușcă șarpele, cum sfâșie lupul, cum înfășură și insalivează păianjenul, cum sug lipitorile și căpușa, cum se apără sepia, cum domină șacalul și hiena peste împărății de cadavre. De un singur popor li-i rușilor poate cu adevărat frică azi, de un singur popor se tem poate ei într-adevăr în exportul lor de morfină ideologică: de chinezi. Deoarece chinezii nu-i cred, decât după ce-i percheziționează. Lor nu le pot vinde castraveți la grădinar. Chinezii nu procedează în relațiile lor cu rușii pe temeiul principiilor nobile, absente din garderoba Moscovei. Ei știu că rușii nu țin niciodată seama și că mint întotdeauna. De aceea utilizează ca limbaj comun ortografia argumentelor forței și demascării continue. Din punct de vedere militar chinezii sunt, firește, mult mai nepregătiți, mai nedotați, mai rămași în urmă decât sovieticii. Îi întrec în schimb ca număr și nu-și fac iluzii asupra ipocriziei lor, ceea ce avantajează și înavuțește arsenalul chinez cu o armă dintre cele mai incomode și incomodante pentru ruși: absoluta lipsă de credit în raporturile mereu controlate cu ei și întotdeauna sub semnul scepticismului, sub semnul rezervei.
Ceea ce nu înseamnă că speța de comunism chinez ar fi mai puțin vitregă față de intelectuali. Nici pomeneală. Zdrobirea aceasta s-a chemat acolo revoluție culturală – și ar fi o eroare să credem că ea a încetat complet, numai fiindcă virulența sa a cedat avanscena unor spectacole de înșelare. Dincolo de panourile prim-planului, infernul și-a păstrat coafura. Experiența a fost importată în 1971 de N. Ceaușescu și cunoaște o aplicație din ce în ce mai sadică, de atunci încoace, în România – unde ignoranța, diseminarea ignoranței a ajuns să fie o obligație patriotică și întunericul s-a legiferat.
Cultura în comunism e suportată numai ca o subalternă a politicii, dacă prin ea se poate face propagandă ideologiei și dacă se ghidează după instrucțiunile și direcțiile primite din partea diferitelor cabinete, comisii și cercuri oculte ale partidului, care s-a investit cu atributele dumnezeirii: tot ceea ce săvârșește partidul e desăvârșit. El nu-și critică în veci greșelile, fiindcă nu greșește niciodată. Greșesc unii din membrii săi, în afara, desigur, a numărului unu, acela e tabú. Judecă, dar nu e judecat. Condamnă, dar nu e condamnat. Ucide, însă nu e dat moții. Și așa mai departe... El are toate drepturile și o singură datorie: de a face, prin orice mijloc, maximul cu puțință spre a avea și mai multe drepturi, de care să abuzeze.
Baudelaire presupunea că Th. Gautier ar fi spus: « Je mettrais l’órtographe même sous la main du boureau ». Dacă totuși Gautier chiar a spus-o, e pentru că – deși purta ceva din personajul lui Marx – habar n-avea romantica lui psihologie de fetiță cu barbă la ce virgule și la ce puncte or să recurgă peste două-trei sferturi de secol călăii, în posibila intelectualizare a cărora credea, – și nici cât preț are o pată de sânge intelectual. În realitate, drumul de la ei până la ortografie (și comunismul ce e în cultură, decât o doctrină a hiatusului?), e întrerupt de un abis așa de profund, că toate victimele aruncate în el nu ajung pentru măcar o trăsătură de unire între crimă și alfabet.

(Traducerea din limba franceză : Geo Șerban. Actualizarea: Dragoș Vișan)