agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6359 .



Mircea Mihăieș – „Despre doliu. Un an din viața lui Leon W.”
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2010-01-30  |     | 



Într-o vreme de alergătură bezmetică, în care debusolatul om modern își extrage din superficialul cotidian tot felul de „noi religii”, Mircea Mihăieș ne propune o carte a răgazului purificator și a introspecției. Pentru a da mai multă greutate temei, „Despre doliu. O zi din viața lui Leon W” (Polirom 2009) pornește tocmai de la povestea unui om modern, evreul american Leon Wieseltier. Mulți s-ar întreba de ce a ales autorul tocmai o asemenea experiență, cuprinsă între copertele unui volum real, „Kaddish”, publicat de scriitorul și jurnalistul amintit la New York, în 1998. Bănuiesc că răspunsul s-ar afla undeva în cuprinsul cărții, pe la pagina 45, unde se spune că „pentru a simți durerea, trebuie să ai experiența durerii”, fapt ce amintește că există un popor supus unor cumplite tragedii de-a lungul istoriei, la care reculegerea în fața morții are conotații cu totul aparte. În plus, Mihăieș l-a cunoscut personal pe Leon, în redacția revistei americane „New Republic”, ca pe un tip nonconformist, înalt de doi metri, cu părul lung și cizme de cow-boy – în fine, cu toate atributele unui personaj literar...

În cartea lui Mircea Mihăieș, doliul se prelungește într-o procesiune funerară a cuvintelor și ideilor. Prima parte a cărții, intitulată „Al zecelea om”, vorbește despre complicatul nostru raport cu iremediabilul, iar partea a doua, „Doliul. Mod de întrebuințare”, mult mai limitată ca întindere, explorează tipicul sau „protocolul doliului, ca ceremonial moștenit” (p.334). De ce „al zecelea om”? Pentru că, la evrei, nici o procesiune funerară nu se pune în mișcare dacă nu participă zece bărbați. Uneori, lipsa celui de-al zecelea om anula o astfel de ceremonie. Mihăieș spunea că aceasta era prima sa variantă de titlu, la care a renunțat, în favoarea unuia mai explicit.

Povestea începe așa: scriitorul și jurnalistul Leon W. îi pierde, în interval de un an, pe cei doi tați ai săi. Primul, Mark Wieseltier, este tatăl biologic, care îi transmite pe cale naturală fiului, o parte din el. Al doilea este Isaiah Berlin, tatăl spiritual, cel care, diseminând învățătura, înțelepciunea, ideile sale, devine și el un tată - chiar dacă „nu l-ai cunoscut niciodată, dacă n-ai stat niciodată în țărâna de la picioarele lui, chiar dacă nu l-ai auzit niciodată dând lecții”. Tată sau înțelept? – se întreabă autorul și aceasta e splendida dilemă dezvoltată în ce mai mare parte a cărții.
Depre „Kaddish”, Mihăieș spune că este o „carte a fiului, a descoperirii de sine, dar, cu siguranță, o carte a recuperării – prin dureroase, derutate căutări, a tradiției”. Leon intră în acest ritual al Kaddish-ului (rugăciune de doliu rostită de trei ori pe zi în sinagogă, timp de un an) fără a ști ce-l așteaptă. Orfanul se declară imediat copleșit de sărăcia cunoștințelor sale în domeniu. La început are un soi de perplexitate, de curiozitate intelectuală, apoi „plonjează” în ceremonial pentru că nu are încotro – Kaddish-ul trebuie spus de fiu pentru salvarea defunctului tată, fiu care spune: „eu sunt ieșirea locului în care se odihnește el”.

Dincolo de ritual, există și dorința secretă de schimbare, de depășire a impasului, a căderii, căci Leon W. a trăit și el, ca orice contemporan, câteva din miile forme de cădere ale lumii moderne (vezi p.13-14). Dar, fiind și un ins „cu povara cărții”, el își găsește salvarea în cuvinte, devenind cronicar al propriei existențe, pe parcursul unei perioade extraordinare a vieții. Aveam de-a face cu salvarea prin jurnal, cu reinventarea datorată cărților ce vorbesc despre moarte, în care textele sunt aidoma „cărărilor prin grădina din suflet”.

Îngroparea lumii celei vechi își are însă momentele ei de derută („mi-a murit tatăl și drept urmare trebuie să devin mai bun?”) și chiar de răzvrătire față de „mecanicitatea tradiției” („nu mă simt moștenitorul tradiției, ci marioneta ei”).
Așadar, avem fiul care rostește Kaddish-ul, dar și intelectualul cel cârtitor, obligația și tradiția. Dubla calitate a lui Leon W., aceea de fiu și intelectual („mai întâi fiu și abia apoi intelectual”) este atent explorată de Mircea Mihăieș, care pune în valoare această dualitate, folosind varii formule. De pildă, Shulul din sinagogă, care sună ca și Scuola sau School, e asemuit „Shul-ului de acasă, camerei decorate numai de cărți”. Și ideea continuă în acea notă de firesc cu care Mircea Mihăieș ne-a obișnuit deja: rugăciunea Kaddish-ului, cu repetițiile ei și aparenta tocire a formulelor, dă naștere aventurii răscolirii bibliotecilor și unor călătorii imaginare, până la fruntariile Transilvaniei noastre.
Călătoria prin cărți are darul de a-l detașa pe Leon W. aproape complet de realitate: „O dimineață cu burniță. Locuiesc acum în Așchenaz. Washingtonul este penrtu mine mai puțin real decât Worms-ul”.
Paradoxal, răscolirea bibliotecilor e asociată cu răscolirea intimității tatălui. Orfanul se întreabă dacă merită să-l urmărească până într-acolo. La un moment dat, el dă cititorului o gravă temă de meditație - citez: „la ce bun filozofia, dacă există durere”?

În cartea de față, mi-a plăcut felul cum Mircea Mihăieș trece de la o idee la alta, cum o atinge exact cât trebuie pentru a o pune în valoare, fără a-și împovăra paragrafele cu explicații docte, obositoare. Autorul reușește conexiuni foarte interesante și neașteptate, lăsând cititorului impresia că textul curge „din prima”. Cred că tocmai în acest firesc stă secretul reușitei abordării unui subiect dificil, în general ocolit în afara sferei cercetătorilor etnografi sau antropologi.
În „Despre doliu”, cărarea ideilor, ca să-l cităm pe autor, e una mereu incitantă, iar cititorul devine tot mai interesat de aventura lecturii, care-l duce pe drumuri neștiute. Demersul lui Mihăieș are tot timpul ceva ce te intrigă, ce te face să mergi mai departe, indiferent de tema abordată, aparent inaccesibilă. De pildă, descriind etapele rugăciunii dedicate tatălui, care începe cu „Magnified and sanctified may His great Name be...”, imediat apare întrebarea: „numele lui sau numele lui Dumnezeu?”, creînd astfel impulsul pentru a parcurge cu interes următoarele fraze.

Dizertația lui Mircea Mihăieș asupra caracterului repetitiv al rugăciunii, asupra tocirii formulelor sau a „modulului palimpsest” evocat la pagina 163 este unul din punctele forte ale cărții. Pândit de pericolele oboselii, lipsei de atenție, monotoniei ritualului și indiferenței semenilor, Leon iese din impas tocmai prin repetarea acelui „Magnified and sanctified...”. „Mecanica datoriei” (p.35) înfrânge teribilul mecanism acaparator, de distragere a atenției, de care e capabilă lumea modernă. Și totuși, prostia, și nu neapărat lumea modernă ucide tradiția, avea să precizeze Mihăieș, la lansarea în premieră a cărții.

Mircea Mihăieș ne reamintește că trăim într-o lume în care, la prima vedere, fiecare e liber să-și construiască propria religie. Moda, paranormalul, telefonul mobil sau ecologia – era să zic... teologia – încălzirii globale sunt printre cele mai prizate substitute ale unei sacralități tot mai discrete, marginalizate. Leon nu face excepție, mărturisind, într-un pasaj-cheie de la p. 35: „cu ani în urmă, când am încetat să mă rog, dispariția structurii religioase părera să aducă cu sine promisiunea posibilității...” explicată ceva mai încolo, la p. 40, drept „refuz al influenței”, sau, mai direct, al acceptării „guvernării poftelor”. Autorul nu ezită să ofere indicii asupra perturbatorului rugăciunii, cel care rupe legătura dintre tată și fiu: „Diavolul stă la pândă pentru a profita de orice moment pentru a stârni zâzanie între cei doi parteneri întru salvarea sufletului” (p. 194). Mai mult, lumea colorată din jur ascunde și pericolul „analfabetismului identitar” (p.63) ce îi pândește pe moștenitorii tradiției unui popor rămas în istorie, prin definiție, ca fiind al Cărții.
Aici ni se dezvăluie taina renașterii Tradiției într-o lume populată cu atâția idoli falși. Kaddish-ul, ca „mediere între lumi, punte fragilă, dar și redută”, reprezintă tocmai această fascinație a Tradiției.

Mă întreb cum de a reușit să scrie Mircea Mihăieș o asemenea carte (opt ani a lucrat la ea, după propria mărturisire) trăind într-o țară în care în care se moare temeinic, fără ca cineva să fie izbit, vorba lui Wieseltier, de adevăratele semnificații ale doliului. Aici, „tradiția” cu ghilimelele de rigoare reclamă prezența în preajma repausatului a bocitoarelor plătite, un fel de pofesioniste în crearea atmosferei de îngropăciune prin care rudele defunctului își transmit, ca printr-o procură, sentimentele. Tânguirea stridentă le scutește de căderile abisale ale îndureratului Leon de peste Ocean. Și chiar dacă cineva ar avea înclinație spre o jelanie interioară sinceră, n-ar găsi nici locul, nici momentul, la astfel de înhumări asortate cu țipete regizate ca la teatru și exersate într-un lung șir de repetiții similare. Lacrimile la comandă, ca semn al superficialului: dacă n-ai plâns, n-ai fost la înmormântare! Regulă valabilă și la filmele indiene de pe vremuri...
N-ai fost în stare să plângi la moartea bunicilor, pe care i-ai iubit enorm, așa cum mi s-a întâmplat mie, atunci de ce mai încurci lumea asta cernită? Uite, baba din celălalt capăt al satului, de care nici nu știai că există, plânge de tremură cămașa pe ea. A primit cană, farfurie, prosop, batistă și lumânare, dar le merită, domnule. La fel i se vor scurge lacrimile și la pomană, cu un pahar de țuică în mână.
Spunea Mihăieș în capitolul II – „Doliul. Mod de întrebuințare” că femeia este, din Evul Mediu, „îndoliatul de serviciu al Europei”, dar nici chiar așa!
Probabil că sunt cinic, poate că forțez antiteza, dar nici la oraș lucrurile nu stau mai bine. Aici se poartă procesiunile de gipane, înmormântările de tip paradă sau demonstrație de forță, poezioarele bizare strecurate în paginile cu ferpare ale ziarelor.
Deși nu vorbește de astfel de înmormântări lipsite de ideea de sacru, autorul citează avertismentul că „cine nu jelește așa cum o cer înțelepții, e un om crud”.
Fără a generaliza, acesta este contextul de care Mircea Mihăieș pare a se detașa miraculos, pentru a vorbi despre doliu cu „D” mare.

Cristian Ghinea
ProArte 29 ianuarie 2010
la lansarea în premieră a cărții

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!